RĂZBOIUL CU CORONAVIRUSUL

Ar fi, cred, momentan, al 24-lea punct la articolul de ieri, dar, pentru că e, cumva, mai complex, îl tratez, iată, separat. Este vorba de controversele dintre adepţii strategiei „imunităţii colective” sau „de turmă” şi cei care propovăduiesc izolarea sau „distanţarea socială”, ca principală armă în lupta cu coronavirusul.

Sigur, numai în epidemiolog nu pozasem până acum, după ce mi-am dat, de-a lungul timpului, cu părerea cam despre orice, ca tot românaşul cu veleităţi de homo universalis, însă abordarea mea este doar pe considerente de logică şi bun-simţ comun, nicidecum ca mare expert ce categoric NU sunt şi nici măcar nu mă pretind.

Aşadar, din punctul meu de vedere, cele două metode nu se exclud, ci, într-un fel, se completează, sau, în fine, la o adică, ar putea să o facă, dar cu condiţia să fie aplicate pe rând, începând, desigur, cu scenariul în care majoritatea ţărilor (europene), inclusiv România, iar mai de curând chiar Marea Britanie (spre lauda lui Boris Johnson, căruia măcar în chestiunea asta i-o fi venit mintea cea de pe urmă), se află deja, cel în care oamenii sunt sfătuiţi sau de-a dreptul obligaţi să stea departe unii de alţii. Pe lângă faptul că el (scenariul) este oarecum deja testat, pare-se cu rezultate bune (nădăjduind că nu e doar propagandă), de chinezi (ce-i drept, în condiţiile lor… specifice, mai greu de replicat pe bătrânul continent), marele avantaj este că, dacă eşuează, putem aplica ulterior metoda cealaltă, a imunizării colective, în timp ce invers e practic imposibil: odată ce ai lăsat virusul la liber, nu mai e cale de întoarcere (la metoda izolării), iar consecinţele sunt, literalmente, incalculabile, că nimeni nu ştie cu adevărat ce s-ar întâmpla.

De altfel, se prea poate ca şi aplicând strategia izolării, oricât de strict/ă, să ajungem, mai devreme sau mai târziu, chiar şi împotriva voinţei noastre (sau a politicienilor sau a specialiştilor…), adică fără o declaraţie expresă de tipul „gata, ieşiţi din case!”, tot la chestia cu „turma”, aşa că de ce să ne grăbim? Singurul efect advers al izolării ar putea fi o oarecare scădere a imunităţii oamenilor, din cauza lipsei de mişcare în aer liber şi, poate, a unei alimentaţii cam… în ghiolduri, ceea ce ne-ar face şi mai vulnerabili în faţa inamicului, dar poate că doar două-trei luni, cât stăm baricadaţi în case, nu se vor simţi chiar aşa mult. Plus că, totuşi, în ciuda scepticismului unor specialişti, sperăm să ne vină întăriri din partea verii.

În concluzie, un război de gherilă (urbană), cel puţin în prima fază, pare mai raţional decât unul în câmp deschis, în care să ne aruncăm orbeşte, cu piepturile (şi mâinile) goale, în speranţa că vom copleşi duşmanul coronavirus doar prin număr, indiferenţi la pierderile suferite.

P.S. În chip de… numărul 25, că se mai petrecură lucruri: Dacă tot s-a ajuns la faza cu Armata scoasă pe străzi, fără să ni se spună de ce Poliţia, Jandarmeria şi Poliţia locală nu sunt suficiente (dincolo de eterna poveste pedelisto-băsistă criminală cu… „statul obez”, chipurile suprasaturat cu bugetari de genul medicilor şi poliţiştilor, angajaţi în guvernările mai de stânga, şi din care, de câte ori vine „dreapta” la butoane, simte nevoia să mai dea afară sau să scoată/treacă forţat la pensie/în rezervă), eu propun să fie mobilizate şi câteva contingente de rezervişti, ca să ajungem de unde am plecat, recte cu mai mulţi oameni pe străzi decât în case.

Apropo, voluntarii sunt acceptaţi? Că am făcut armata, și acum am început să mă cam plictisesc între patru pereți…


P.P.S. Zilele trecute circula pe Facebook o mostră de umor negru autohon, cineva întrebând(u-se), mai mult sau mai puțin retoric, cât timp va mai trece până când, conform tradiției, România va întoarce armele și va trece de partea coronavirusului...