TOTUL (ȘI NIMIC) DESPRE CORONAVIRUS

După mai bine de vreo zece zile în care m-am uitat la televizor, pe canalele de ştiri, mai mult decât în ultimii cam tot atâţia ani, m-am lămurit buştean pe deplin: coronavirusul este un fel de guturai banal, care se vindecă de la sine numai cu medicamente pentru SIDA, dacă te tratezi singur acasă după ce ai ajuns de urgenţă la spital pe mâna celor mai buni specialişti care nici măcar n-au demisionat, în special de la Institutul Balş, unde amintitele medicamente nu sunt pe stoc nici în perioadele normale de guvernare liberală. Cu alte cuvinte, atribuite pe nedrept lui Gică Hagi într-un fals citat plauzibil dintr-o glumă de pe Facebook: „Unii a şi murit, şi n-a păţit nimica”.

În plus, am remarcat obişnuita iresponsabilitate a jurnaliştilor autohtoni de toate orientările apolitice, care prin îndemnuri la calm ca din gură de şarpe ne asigură că vom muri curând cu toţii, aşa că să stăm liniştiţi în casele noastre, de unde putem lucra la domiciliu exact cum fac ei de-o viaţă întreagă, realizând incisive anchete şi reportaje telefonice sau pe internet, pentru a mai descoperi nişte clipuleţe în care savanţi decrepiți de renume mondial, în special britanici, sau modele de oameni de stat destoinici şi responsabili germani, precum madam Merkel, le dau şi lor perfectă dreptate să fie idio panicaţi.

Altfel, n-am înţeles (să spunem… din presă) nici până în ziua de azi, de pildă, ce presupune cu adevărat (auto)izolarea la domiciliu, deşi, ca unul care de ani de zile îmi permit să o cam practic benevol şi fără constrângeri măcar lăuntrice, ieşind din casă numai în weekenduri, câte două-trei ore, în zori, cu bicicleta, însă doar pentru că am o soţioară harnică şi iubitoare care mă aprovizionează cu toate cele necesare unui trai zilnic decent colindând singurică magazinele, trebuia să fiu oarecum expert, dar tot nu (vreau să) îmi imaginez ce s-ar întâmpla dacă am fi nevoiţi să ne închidem amândoi în altminteri spaţiosul nostru apartament de bloc ceauşist de la etajul 10, poate fiecare în câte o cameră (?!), în apocaliptica perspectivă zugrăvită cu mult realism exagerat de către televiziuni, şi care mă face să rezonez cu altminteri pe bună dreptate ironizaţii cetățeni prevăzători care-şi fac provizii de medicamente şi alimente măcar până la sfârşitul deceniului următor, pentru că doar din reclamele de la televizor, din pauzele de isterie, la „şunculiţă ţărănească ca la mama acasă”, „spată de porc dezosat afumată proaspăt la numai 29,99 lei kilogramul”, „icre de crap românesc delicios” şi „apă plată la bax verde” nu cred să ne putem îndestula mai mult de două-trei zile de post negru. Poate ne lămureşte Radu Tudor.


P.S. Aşa cum italienii adevărați presupun că speră ca, odată trecută nebunia cu coronavirusul, toţi diasporenii români să rămână în ţărişoara lor dragă şi natală unde s-au întors din sincer patriotism la mai binele (decât în „cizmă”) de conjunctură, trag şi eu nădejde ca toți „bucureştenii” ăştia care s-au repezit prin gări de îndată ce s-a zvonit că urbea se închide să râmână la cozile lor de vaci de prin cătunele din care au venit şi unde, iată, preferă și pot să se întoarcă la o adică, nu ca mine, care n-am decât să stau cuminte în oraşul meu natal, de reşedinţă şi, probabil (doar că sper ca nu chiar începând cu această ocazie!), de veşnică odihnă.