SINCERITATE

Deoarece tocmai ieri, cu numai câteva ore înainte, îmi trecuse prin cap că, în formidabilul său cameleonism politic, Traian Băsescu nu doar că ar putea să apară la un moment dat public pentru a-şi exprima “regretul” pentru vorbele – cum ar veni, “pripite” sau ceva – referitoare la Regele Mihai, readucând apa la moara pupincuriştilor vremelnic descumpăniţi şi zăgăzuind-o totodată pe cea a adversarilor, care de mai bine de-o săptămână aproape că nici nu mai au alt subiect de tocat, dar părea foarte probabil ca exact după acest desfăşurător să fi fost de la bun început plănuită întreaga poveste, am urmărit apariţia lui de aseară de la B 10 TV, constatând că, după toate aparenţele, m-am înşelat. Individul a fost, poate pentru prima oară în viaţa lui, absolut sincer! (Ba, mai nou, i-a cam căşunat şi pe bietul Cuza, alt “trădător” care a abdicat!)

ASALTUL IMPOSTORILOR

De câte ori îl văd pe oricare dintre soţii (?) Săftoiu prin vreun talk-show (ceea ce se întâmplă dezgustător de des!), îmi amintesc de absolut justificata şi întru totul în asentimentul meu indignare cu care vorbea Crin Antonescu despre personajele care, după ce ani de zile l-au slujit cu un devotament frizând fanatismul pe Traian Băsescu, o dată cu – oricât de greu ne-ar veni să credem acum – inevitabila prăbuşire a idolului lor (care măcar e aproape cert că nu-şi poate păcăli la nesfârşit soarta de muritor la fel cum îi păcăleşte pe români!), în loc să intre şi ei definitiv într-un con de umbră, văzându-şi de vieţile personale, vor fi “recuperaţi” de societate ca “voci autorizate” şi chipurile raţionale, făcând (în continuare?!) analize “pertinente”, dându-şi cu părerea despre marile probleme ale ţării şi, de ce nu?, integrându-se, firesc, în alte partide politice. Sigur, domnul Antonescu omite să menţioneze că – iată – din nefericire tocmai PNL este primul care şi-a deschis larg porţile pentru asemenea specimene!

De altfel, zilele astea au ieşit, efectiv la rampă, o mulţime de indivizi cu limbile, buzele, după caz – bărbile şi mustăţile, ba unii chiar şi frunţile nu doar maronii, ci de-a dreptul înnegrite de atâta pupat în curul prezidenţial, care subit, cu ani de zile prea târziu, constată şi ei că Băsescu nu e tocmai perfect şi îşi toarnă câte un degetar de cenuşă în cap, pregătindu-şi revenirea în forţă ca un soi de disidenţi ai regimului portocaliu pe care de fapt l-au inventat şi l-au perfecţionat atâta amar de vreme. Iar una dintre dovezile cele mai clare că românul e mai degrabă amnezic decât iertător am văzut-o aseară, când pe ambele posturi importante de ştiri erau prezentaţi ca adevăraţi eroi ai… “rezistenţei” şi luptei antibăsiste câţiva dintre cei mai înrăiţi, până cu câteva zile înainte, pupincurişti!


P.S. Cel puţin pe unul dintre ei, senator, îl şi văd, cât de curând, (re)primit cu braţele deschise de liberali!

TRASUL DE URECHI

Se prea poate să fie numai din cauza memoriei mele slabe, dar chiar nu-mi mai amintesc vreo mişcare atât de, orişicât, spectaculoasă, în sânul indiferent cărui partid, în ultimii douăzeci de ani, precum altfel – dacă mi-ar păsa cât negru sub unghie – salutara, deşi oricum cam nedemocratica îndepărtare a lui Marian Vanghelie din fruntea PSD Bucureşti, după care să nu se explice limpede şi public, fie şi cu gogoşile aferente în astfel de situaţii, motivele măsurii. Probabil că e o nouă viziune despre “transparenţă” a reformaţilor social-democraţi conduşi de Ponta, numai buni de aliaţi nepătaţi ai liberalilor!

Asta ca să nu mai spun că pesedistul ăla din fruntea Consiliului Judeţean… Brăila parcă, pe care-l vedeam acum câteva săptămâni înjurând ziariştii mai rău ca un birjar, aproape ca Băsescu, nu ştiu să fi păţit ceva. Apropo… Pe la partidele astea moderne o mai fi existând ca sancţiune “votul de blam”, “mustrarea (scrisă) cu avertisment” sau altceva de genul “urecheală publică”? Adică nişte chestii fără niciun efect propriu-zis, dar prin care măcar de ochii lumii conducerile să se delimiteze – oarecum oficial, nu cu juma’ de gură prin vreun talk-show nocturn – de câte o puşlama de-asta, care altfel, din motive electorale şi mai ales financiare pe care doar le bănuiesc, pare indispensabilă formaţiunii respective.

ÎNTOARCEREA ÎN IAD

Întors şi eu oarecum relaxat dintr-un sejur de câteva zile aproape în străinătate, la vecinii bulgari, nu doar că din nefericire l-am găsit pe Traian Băsescu viu şi încă în funcţie, dar prima secvenţă pe care am văzut-o deschizând televizorul a fost cea în care-şi debita infamiile la adresa Regelui Mihai. Infamii care, în ceea ce mă priveşte, marchează momentul de la care încep să mă simt la fel de ruşinat ca pe vremea lui Ceauşescu de mine şi de toţi compatrioţii mei, care nu suntem în stare să scăpăm urgent şi prin orice mijloace de un preşedinte atât de ticălos!

Şi, apropo de Ceauşescu, mă gândeam ce norocos a fost totuşi poporul român că, într-un context istoric precum cel din urmă cu două, trei, patru decenii, favorabil dictatorilor de felul lui, nu a avut în fruntea ţării unul ca ăsta de acum, care chiar şi aşa, într-o perioadă când, cel puţin în Europa, naţiunile au scăpat de ameninţarea totalitarismului, tinde să-şi depăşească predecesorul, a cărui – vorba lui – “slugă” de altminteri a fost ani de zile! Şi mă mai întrebam când o să născocească vreo “părere proprie” şi despre Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Vlad Ţepeş, ca slugi ale otomanilor sau ceva.

"TEUTONIC TERROR"

DINCOLO DE AMBALAJ

Nu e că neapărat m-ar fi revoltat sau ceva ştirile, cu imaginile aferente, despre cât de modest se îmbracă Michelle Obama şi Kate Middleton, în contrast cu opulenţa afişată de alde Elena Udrea şi fiicele lui Băsescu. Ba s-or găsi şi destui idioţi care să spună că primele nu dau dovadă decât de mai multă ipocrizie!

Ceea ce m-a frapat însă e că, în timp ce soţia preşedintelui american şi proaspăta ducesă de Cambridge arată, în ţinutele lor de câteva zeci de dolari, cumpărate de la supermarket, ca nişte adevărate doamne, ale noastre arată, în cârpele lor fiţoase de câteva MII de euro, luate de la mari case de modă, tot ca nişte ţoape!

CEALALTĂ BLONDĂ

Aseară, la Realitatea TV, într-una din intervenţiile sale propriu-zise – adică în afară de zumzăitul emis permanent peste discursurile celorlalţi invitaţi – fermecătoarea şi penibila consilieră guvernamentală Andreea Paul Vass enumera printre avantajele noii împărţiri administrativ-teritoriale faptul că autostrăzile nu se vor mai împotmoli, ca acum, la graniţele judeţene din cauza neînţelegerilor dintre diferitele autorităţi locale.

Sigur, nimeni din emisiune n-a fost suficient de inspirat să-i atragă atenţia că oricum opt judeţe tot vor rămâne, cu graniţele aferente, aşa încât bucăţile de autostrăzi neterminate vor fi doar, eventual, mai lungi până când un alt isteţ se va gândi să decreteze “împărţirea” României într-unul singur, dar şi mai ciudat este că aceeaşi cucoană, somată să dea şi un exemplu despre cum se va “apropia decizia” de cetăţeanul dintr-o comună oarecare, n-a apucat să rostească decât atât: “de exemplu, o autostradă regională…”, înainte ca întreaga asistenţă să izbucnească în râs, întrerupând-o. Prin urmare, doar am dedus (şi nu numai că admit că s-ar putea, dar îmi şi doresc din suflet, să mă înşel!) că, în viziunea ei, rezolvată fiind problema conflictelor inter-judeţene, decizia privitoare la traseul unei autostrăzi va fi complet descentralizată, astfel încât locuitorii fiecărei comune pe tăpşanul căreia ar trebui să treacă vor fi întrebaţi – prin referendum sau ceva – dacă sunt de acord.

În felul acesta e foarte probabil ca într-un viitor oricum îndepărtat să ajungem să avem cele mai lungi şi mai sinuoase bucăţi de autostradă între Niciunde şi Nicăieri, fiecare din ele fiind împănată cu largi centuri ocolitoare pentru toate cătunele intersectate!

DIN PRINCIPIU?!

Din noianul de argumente, chipurile în favoarea reorganizării administrativ-teritoriale prin reducerea drastică a numărului de judeţe, pe care l-am auzit ieşind zilele astea din gura lui Boc, eu unul n-am reuşit în ruptul capului să-l înţeleg pe-ăla cu “apropierea de cetăţean”.

Deoarece n-am decât o atât de vagă încât poate fi asimilată cu nicio idee despre ce înseamnă “deconcentrate”, oficii judeţene pentru agricultură, mediu etc., case judeţene de pensii, de şomaj şi alte asemenea instituţii care există acum în număr de câte 41 din fiecare, iar prin înţelepciunea guvernuluiboc se vor reduce la doar câte 8, eu m-am gândit, sub formă de exemplu, la spitale. Aşadar, în loc de 41, amplasate în capitalele judeţene şi aflate la câteva zeci de kilometri de cel mai îndepărtat sat al judeţului, vor rămâne opt – vezi Doamne, cu reducerea aferentă de cheltuieli şi birocraţie – aflate însă la câteva SUTE de kilometri de respectivul sat. Chestiune doar în aparenţă înspăimântătoare, deoarece domnul Boc ne asigură că ar urma o amplă descentralizare, înfiinţându-se, cum ar veni, câte un (mini)spital (“judeţean”?!) în fiecare sat, sau aproape, serviciile apropiindu-se de fapt de cetăţean! Ahaaaaa…

Bun, să zicem că, pentru prima oară în viaţă, l-aş crede pe Boc. Ce nu înţeleg – lăsând la o parte faptul că teoretica reducere de cheltuieli iniţială va fi, ca să spun aşa, anihilată cu vârf şi-ndesat – e de ce mama dracului nu se poate face descentralizarea asta spectaculoasă încă de pe-acum, fără a fi precedată de o şi mai amplă… centralizare! Numai aşa, de dragul respectării principiului conform căruia înainte de a ne fi mai bine trebuie musai să ne fie mai rău, sau cum?!

AŞA-I MAI BINE?

Dacă nu de mult vorbeam despre caracterul greu de sesizat cu ochiul liber al fostului selecţioner al Naţionalei de fotbal, Răzvan Lucescu, trebuie neapărat consemnată şi nesimţirea eternului preşedinte al FRF, Mircea Sandu, pe care tocmai l-am văzut războindu-se în direct cu presa şi acuzând-o el de nesimţire pentru că a îndrăznit să dea titluri ca “Naţionala nimănui”!

Păi mie mi se pare că titlul ăsta – singura “probă” adusă de Sandu în sprijinul acuzaţiei sale – nu doar că e foarte inspirat, dar exprimă şi o realitate, câtă vreme tot nu s-a găsit selecţioner! Sigur, un titlu şi mai bun ar fi fost “Naţionala lui Stan şi Bran”…

"FADING AWAY"

SIMPLU ŞI EFICIENT

Personal n-am auzit să se mai fi făcut o astfel de propunere, dar dacă deja s-a făcut mă mulţumesc numai să o salut, fără să mi-o şi arog, şi anume ca, dacă tot se umblă la articolul din Constituţie care prevede caracterul licit al dobândirii averii – cel care în viziunea băsiştilor, a ambasadorului SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein şi a altor asemenea gogomani, e cel care a împiedicat Justiţia să-i prindă pe marii corupţi ai neamului – el să nu fie chiar eliminat, ci doar amendat, în sensul ca de acum înainte să se prezume caracterul, dimpotrivă, I-licit al dobândirii tuturor averilor. După care, legislaţia va fi completată în mod corespunzător, printr-un articol din Codul Penal sau ceva (dacă nu cumva deja există), în care să se specifice că toate averile dobândite ilicit se confiscă! Astfel ar creşte în mod spectaculos şi veniturile la bugetul de stat. (Nu că asta ne-ar fi de vreun folos nouă, cetăţenilor de rând, câtă vreme şi acum ele sunt mai mari decât cele din 2008, de pildă, iar noi o ducem mult mai prost!)

ÎNCĂ UN CARAGHIOS

Am văzut aseară una dintre cele mai clare dovezi despre cum actualul regim portocaliu poate pur şi simplu să îndobitocească, spălând creierul unui individ care până să intre în anturajul lui avea cel puţin o aparenţă de aproximativă normalitate.

Dacă pe vremea când era un mai degrabă obscur ministru al Mediului în guvernul Tăriceanu, udemeristul Attila Korodi avea doar problemele obişnuite ale oricărui bozgor semidoct cu limba română, pe care de câte ori o vorbeşte ai senzaţia că e – Doamne fereşte! – afectat de o cumplită pareză facială, de când se află în raza de acţiune pedelistă a început să aibă şi cu aritmetica de grădiniţă, dacă nu cumva chiar cu percepţia corectă a propriei identităţi şi a acţiunilor săvârşite de sine însuşi de-a lungul vieţii. Astfel, într-o polemică absurdă cu un “coleg de platou” dintr-o emisiune televizată, cetăţeanul român de etnie maghiară s-a încăpăţânat să susţină, preţ de minute bune, că liberalul Ludovic Orban a fost ministru al Transporturilor timp de trei ani încheiaţi, nicidecum mai puţin de doi, şi anume foarte exact un an şi şapte-opt luni, cât înseamnă, pentru oamenii întregi la cap, din 1 aprilie 2007 până prin noiembrie 2008, argumentul său suprem fiind – culmea oligofreniei! – că n-are cum să se înşele, de vreme ce exact pe aceeaşi perioadă s-a întins şi propriul său mandat. Mă întreb când şi mai ales cum şi-a întocmit caraghiosul ăsta ultima oară un CV!

DRUMURI LUNGI ŞI PREŢURI MARI

Pe lângă ironia faptului că în povestea infecţiilor cu E.coli, cel puţin la un moment dat principalii suspecţi au fost castraveţii aşa-zis “bio”, idee pe care trebuie să recunosc că mi-ar fi plăcut să se insiste, fiindcă preţurile la astfel de alimente sunt nejustificat de mari şi o prăbuşire a lor ar fi fost absolut binevenită, mi-a atras atenţia declaraţia făcută chiar în primele zile de secretarul acela de stat din Ministerul Agriculturii cu nume de intelectual rafinat şi înfăţişare de cioban sadea, în care se jura că România nu importă castraveţi din Spania, deoarece distanţa este prea mare, ceea ce presupune costuri ridicate şi riscul perisării, în fraza următoare asigurându-ne că de obicei sunt aduşi din Turcia şi… Siria.

Teoria asta o fi valabilă în principiu, numai că atunci cum se face că nu se aplică şi la, de pildă, perele aduse din Chile, căpşunile importate, printre altele, chiar din Spania sau cartofii din Egipt (tocmai am luat eu din Cora cu 2 lei kilogramul), care nu doar că nu se strică pe drumuri cu mult mai lungi, dar sunt şi mai ieftine decât cele autohtone sau, în cazul fructelor exotice, care nu cresc la noi, preţurile sunt mai mici chiar decât al legumelor şi fructelor care la noi cresc şi pe marginea şanţului?!

DUCĂ-SE!

E adevărat că nu cunosc toate amănuntele sau, dacă or fi existând, chiar dedesubturile, pentru că subiectul nici nu mă (mai) interesează cine ştie ce, dar din fotoliul meu de, uneori, dacă n-am nimic, nu neapărat mai bun, ci doar altceva, de făcut, telespectator, mă gândeam că, până în urmă cu foarte puţină vreme, când Naţionala de fotbal a României mergea din rău în catastrofal, obţinând rezultate care mai de care mai ruşinoase, antrenorul Răzvan Lucescu refuza cu îndârjire să-şi dea demisia, în ciuda faptului că nu era gazetar sportiv, specialist sau simplu suporter care să nu i-o ceară şi invoca tot felul de argumente de genul “am pornit la drum împreună, mi se pare normal să terminăm împreună”, “cât timp mai avem şanse teoretice de calificare, rămân să mă lupt până la capăt” şi alte asemenea prostii, pentru ca, de îndată ce a obţinut şi el un rezultat onorabil (văzut prin comparaţie cu celelalte drept o mare performanţă!), dar mai cu seamă un contract avantajos, să plece subit la Rapid, cum ar veni în plină glorie (?!), lăsând baltă şi calificare şi scrupule şi tot. Chestie de (lipsă de) caracter!

"MINUS CELSIUS"

DOUĂ DINTR-UN FOC

Greu de spus care dintre gogomăniile înşirate de Traian Băsescu într-un ritm frenetic în ultimii şapte ani sunt cele mai mari, dar cu siguranţă că aia rostită ieri în conferinţa de presă – şi anume că şi dacă s-ar adopta o nouă Constituţie în 2012, el îşi va duce mandatul până la capăt, în 2014, tot în conformitate cu prevederile celei în vigoare astăzi, fiindcă pe ea şi l-a început – se numără printre ele. Om fi avut noi parte de multe ciudăţenii în din ce în ce mai plăpânda noastră democraţie tot mai originală, dar două Constituţii în vigoare în acelaşi timp încă n-am avut!

Acum, nu-i mai puţin adevărat că, aşa cum însuşi Băsescu a avut prudenţa să spună, o hotărâre definitivă în acest sens va fi luată de Curtea Constituţională, o instituţie care pe mine unul nu m-ar mira dacă ar fi chemată să se pronunţe inclusiv pentru a stabili cu precizie dacă după cifra “1” urmează întotdeauna cifra “2”, şi încă şi mai puţin m-ar mira dacă judecătorii de acolo ar anunţa, după îndelungi deliberări, că au ajuns, cu obişnuitul scor de 5-4, la un verdict negativ, astfel încât s-ar putea ca o dată în plus preşedintelui să i se dea dreptate!

FĂRĂ PREMEDITARE

Cumva la capitolul “şicanele mici care ne pregătesc sufleteşte pentru cele mari, fiindcă altfel trecerea ar fi prea bruscă”, îmi povestea un prieten că la o bancă, al cărei nume, din raţiuni ca să zic aşa deontologice, îl voi trece sub tăcere şi nu voi spune decât că o are drept clientă vădit privilegiată pe Elena Udrea, politica împuternicitului este următoarea: împuternicitul are dreptul să facă absolut toate operaţiunile, ca şi titularul, respectiv să scoată bani dintr-un depozit bancar, să-l alimenteze, să-l lichideze sau să-l prelungească la scadenţă, cu menţiunea că în acest ultim caz nu i se mai permite să se treacă pe sine ca împuternicit.

Aşadar, ideea de la care pare a se porni este că împuternicitul, prezumat a se transforma într-un răufăcător, are voie să fugă cu banii titularului în orice moment, dar nu are voie ca la scadenţă să-i pună bine, tot pe numele titularului, pentru a fugi cu ei în orice moment ulterior; astfel se descurajează măcar delictele cu (îndelungată) premeditare. De unde şi înţelepciunea zicalei: nu lăsa (de furat) pe mâine ce poţi face (respectiv, fura) azi!