Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 31 iulie 2019

PROSTIA CARE ÎI DOARE PE CEILALȚI

Din fericire, nu am fost niciodată nevoit să sun la 112. În schimb, eu sunt acela care anunţ primul (iar adesea, cred, şi singurul) la Enel fiecare din cele măcar două sau trei pene de curent pe lună din cartier, căderile de semnal (colective) de la Digi şi UPC, repetatele bube (individuale sau nu) de la Telekom, şi – fără falsă modestie – mie îmi datorează clienţii Vodafone din zona Obor remedierea problemelor din urmă cu vreo două săptămâni, când nu se putea vorbi decât cu telefonul comutat forţat în 2G, de vreme ce, la primele două sesizări, nişte cretini/cretine de-acolo mi-au sugerat, altminteri cu amabilitate, să-mi schimb eu cartela SIM, şi doar a treia funcţionară a recunoscut/aflase că e o defecţiune la care (în sfârşit) se lucra şi care într-adevăr s-a şi rezolvat relativ curând (după al treilea meu apel). Asta pe lângă interacţiunile telefonice cu diferitele bănci pe la care am câte un amărât de card mai mult gol(it), dar din care tot se găsesc să-mi mai ciupească abuziv nişte mărunţiş, pe lângă taxele de toate felurile.

Prin urmare, sunt obişnuit mai întâi să aştept să prind legătura, apoi, după caz, să butonez minute în şir introducându-mi fie numărul de telefon, fie codul de client/abonat, fie (ultimele cifre din) CNP, să tastez o mulţime de (alte) cifre ca să fiu direcţionat, de pildă, spre cei care se ocupă de televiziune, nu de internet sau telefonie, să apăs „2” dacă am „altă defecţiune”, nu „eroarea 405”, pentru care ar fi trebuit să apăs „1”, etc., şi abia într-un târziu să aud o voce sictirită de bărbat sau femeie care mă întreabă cu seninătate: „cum vă numiţi?”, înainte să mai pierd o (bună bucată de) vreme să mă caute (şi, eventual, găsească) prin sistem (aşadar după ce le dădusem toate datele de identificare, inclusiv, uneori, CNP-ul complet!) şi să purcedem la treabă… cu stângul, fiindcă a doua întrebare este „cu ce vă pot fi de folos?” sau de-a dreptul „aveţi probleme cu telefonia, internetul sau televiziunea?”, tot după ce apăsasem combinaţii întregi de cifre ca să ajung unde… NU trebuie, de pildă la „contracte”, când eu cerusem (şi vă asigur că tastez cu maximă atenţie, că am deja experienţă) la „suport tehnic”. 

Când, în sfârşit, totul pare să fie bine, mă apuc să relatez pe larg, chiar cu detalii de specialitate, că mai am ceva noţiuni, ce, cum, de când, cum am încercat să elimin toate posibilităţile ca defecţiunea să fie în apartament (vreun fir scos sau ceva), sau măcar că am aparatul în priză ori – la Enel – că am verificat siguranţele (?!) (întrebări stupide, cauzate, poate, de clienți idioţi care or fi sunat de-a lungul timpului, dar care dovedesc că măcar există un soi de „proceduri” şi o caricatură de „chestionar standard”) doar ca după cinci minute de vorbit întruna şi în gol să mi se spună ceva de genul „staţi să vă transfer către un coleg”, căruia trebuie să-i mai povestesc o dată întreaga tărăşenie, de la cap la coadă, pentru că abia ăsta e ăla priceputul, primul/prima fiind doar un ceva dispecer. Asta când nu am alte surprize, cum am păţit la UPC (oarecum explicabil prin faptul că societatea îşi are obârşiile în altă zonă a ţării), dar şi la Enel, să mă întrebe, de pildă, dacă pe uliţa mea mai are cineva o problemă similară, „uliţa” respectivă fiind un ditamai bulevardul cu o populaţie cam cât un orăşel din România, dar de unde să ştie biata fată din Cluj sau Zalău (pe bune!), unde „s-a făcut legătura”.

Ce-i drept, n-aş fi crezut că aşa decurg lucrurile şi la 112, unde operatoarea aceea sinistră, a cărei voce trădând prostia curată şi habarnismul (ne)profesional a auzit-o în, poate, ultimele minute de viaţă Alexandra Măceşanu, în loc să o audă pe cea oricum reconfortantă a unui membru al familiei, se prea poate să fi fost angajată acolo de o zi jumate, după ce a fost dată afară în şuturi până şi de la Enel sau Telekom, unde măcar nu putea să facă tot atâta rău, la fel cum poliţistul care se pare că a vorbit cu fata o fi fost şi el transferat la serviciul de urgenţe, ca sancţiune disciplinară, de la circulaţie, unde dubla vreu semafor funcţional, zăpăcind tot traficul. Ce cursuri profesionale, fie şi de o săptămână, cum visează unii pe Facebook? Doar dacă or fi avut ca îndrumători sau instructori pe unii la fel (de incompetenţi etc.) ca ei.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că prostia, de toate felurile, inclusiv transpusă în incompetenţă (profesională), nu mai este de multă vreme o surpriză pentru mine, ca trăitor neîntrerupt, vreme de peste jumătate de veac, în România: e destul să ies din apartament până la ghena de gunoi (situată pe acelaşi palier) ca să dau de primul cretin, iar până să ajung la staţia de metrou, aflată la câteva sute de metri de bloc, şi unde mă voi scufunda într-un peron întreg, mai întâlnesc câteva zeci chiar şi în zilele acestea de concedii şi la orice oră ciudată din zi sau din noapte. Cazul de la Caracal e doar o radigrafie a unei societăţi în putrefacţie, începând de la criminalul prea dobitoc să-şi poată ascunde urmele (prilej cu care fac un apel către toţi psihopaţii din ţară: băi animalelor, lăsaţi-vă de meserie, recte de ticăloşii, că sunteţi aşa de proşti că până şi proştii ceilalţi, din rândul autorităţilor, vă prind cât ai zice peşte!); continuând cu STS-ul capabil să-i depisteze la timp şi cu precizie doar pe glumeţii care se ţin de farse; cu poliţiştii care nu ar găsi nici carul de fân din jurul acului şi cu procurorii poate nu atât, sau doar proşti, cât, sau ci şi mai degrabă complici; şi terminând cu presa pur şi simplu necrofagă, care îşi umflă burţile ratingurilor devorând victimele altor psihopaţi.

Totuşi, o menţiune specială merită procurorul care s-a opus descinderii nocturne în „casa groazei”, şi care, în opinia mea, nu doar că are o vină mai presus de orice dubiu, rezultată inclusiv din explicaţiile formulate de colegii lui de breaslă în chip de justificare, dar poate şi trebuie să fie acuzat nu de vreo neglijenţă în serviciu sau îndeplinire deficitară a atribuţiilor (infracţiuni sau doar contravenţii care, atunci când se soldează cu victime, fie şi „colaterale”, ar trebui oricum să fie sancţionate aspru, mergând până la acuzaţia de complicitate, şi poate că aici ar trebui înăsprit Codul penal, nu la capitolul crimă, pentru care se prevede deja sancţiunea maximă dintr-o ţară democratică, detenţiunea pe viaţă, şi doar nişte judecători la fel de incompetenţi ca toţi cei amintiţi mai sus pot decide în cazul de faţă alte pedepse, mai mici), ci măcar de favorizarea infractorului sau obstrucţionarea justiției, pentru că, şi dacă animalul acela o ucisese deja pe fată, i s-a oferit suficient timp să-şi ascundă urmele şi, iată, să îngreuneze ancheta ulterioară.

Fără a mă erija în vreun expert în chestiuni juridice, am pretenţia că ştiu să citesc, de pildă Constituţia, şi că o fac cu mai multă atenţie şi capacitate de a (o) înţelege decât juriștii de mucava, ca Emil Boc odinioară, când cu suspendarea băsescului, sau Alina Gorghiu acum, care, printre altele, pentru a demonstra că poliţiştii aveau dreptul să intre în casa suspectului pe timp de noapte, invoca articolul 27, referindu-se, însă, în mod stupid, la alineatul (2) (punctul b), unde legiuitorul a specificat că „de la prevederile alineatului (1) (cel cu inviolabilitatea domiciliului – nota mea) se poate deroga PRIN LEGE (sublinierea mea) pentru următoarele situaţii”… inclusiv „primejdii privind viaţa”, ceea ce înseamnă că dacă parlamentarii… (calificativele le las la latitudinea cititorului) ca ea nu au catadicsit să dea o lege specifică, rămân în vigoare prevederile de la alin. (1). Alineatul corect era (4), referitor la percheziţii, care „în timpul nopţii sunt interzise, ÎN AFARĂ DE CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE” (tot cu sublinierea mea), fără aşadar să mai fie necesară vreo lege suplimentară care există sau nu şi pe care procurorul o cunoştea sau nu.

Dat fiind că poliţiştii şi procurorul se aflau acolo nu pentru a rezolva vreun caz de spălare de bani semnalat cu o săptămână, o lună sau un an în urmă, pentru care să facă o simplă percheziţie în vederea găsirii unor probe, ci ÎN URMA UNUI APEL LA 112, primit oricum cu prea multe ceasuri în urmă, dar tot din vina lor (cum ar fi să invoce „vechimea” apelului, doar pentru că au fost ei dobitoci şi le-au trebuit mai bine de 12 ore să ajungă la o URGENȚĂ?!), era de un minim bun-simţ avocăţesc (pe lângă cel comun) că au de-a face cu un flagrant, constând – era încă de sperat la ora aceea (fie şi din noapte) – nu într-o crimă petrecută, poate, DIN VINA LOR, cu ore în urmă, ci într-o răpire aflată în plină desfăşurare!!! Mergând chiar pe (i)logica celui mai stupid procuror sau poliţist cu două clase absolvite în 16 ani, şi dacă ar fi fost vorba de o farsă, tot era UN FLAGRANT, că poate (aşa cum a şi sugerat unul dintre, mai degrabă, miliţieni la un moment dat) o surprindeau pe fată în braţele amantului complice, cu care se distrase să-i scoată din birouri pe burtoşii din poliţia locală sunând la 112, şi puteau fi înhăţaţi ca să li se aplice amenda penală corespunzătoare. Iar toate astea erau valabile, şi autorităţile ar fi trebuit să intre IMEDIAT, chiar şi dacă ar fi avut toate actele la 6 fără 5, nu încă de pe la ora 2 sau 3, fiindcă şi alea cinci minute puteau s-o coste viaţa pe victima răpirii/sechestrării. În concluzie, procurorul respectiv trebuie să înfunde puşcăria, nu doar să fie sancţionat cu cine ştie ce tăiere de salariu, mutare disciplinară, suspendare sau chiar concediere.

În încheierea prea lungului meu text, aş vrea să mă refer mai pe larg decât am făcut-o deja, în chip de explicaţie, la stângăciile (sic!) presei care a relatat cazul, cum ar fi ipocrizia celor de la Digi24, care în primele zile au avut mare grijă să-i aplice o bandă peste ochi presupusului infractor (altminteri major, vaccinat şi cu nimic mai presupus inocent decât politicienii târâţi pe la DNA, de pildă), inclusiv în poze, în timp ce difuzau la liber fotografiile cu victima MINORĂ, sau cea a posturilor care, precum Antena 3, şi-au făcut un titlu de glorie din a nu difuza înregistrările apelurilor de la 112, în schimb i-au pus să citească stenogramele, PE ROLURI, cu intonaţie, ca într-o piesă de teatru radiofonic, probabil pe nişte colegi, netalentaţi în ale actoriei, care confereau întregului demers un aer de kitsch macabru.

În plus, unul dintre moderatori, Mihai Gâdea, pe lângă că a difuzat înregistrări de la serviciul similar american, 911 (poate cu scuza că acele cazuri fuseseră cu happy-end şi nu erau implicaţi minori), aducea drept argument forte în favoarea profesionalismului celor de peste ocean, în antiteză cu ageamismul autohton, faptul că pe fond se auzea cum operatoarea de la 911 tasta necontenit, trimiţând în timp real informaţii către autorităţile competente, asta în condiţiile în care, dacă ar fi avut măcar bunul-simţ şi curiozitatea profesionale să asculte cu urechile lui (cum recunosc că am făcut eu) înregistrările de la noi, ar fi constatat că şi cucoana aceea obraznică şi pierdută în spaţiu de la 112 făcea măcar atâta lucru, presupunând că nu era pe vreun chat sau messenger cu o prietenă.

În termeni profesionali, un astfel de material trunchiat şi relatat – vorba vine – după ureche (ar fi fost bine) se cheamă dezinformare; ori dădeau înregistrarea completă, ori n-o mai dădeau deloc sau baremi o citea cineva pe un ton egal şi fără adnotările teatrale, didascaliile de genul „ton ironic”, „sictirit”, „atitudine zeflemistă” şi aşa mai departe, cu referire la operator/poliţist.

Asta aşa, doar la o privire indulgentă, de aproape coleg de breaslă.


P.S. Încă din prima zi a poveştii, m-am întrebat, pe de-o parte, dacă, cel puţin până la confirmarea decesului victimei/victimelor, se luaseră şi măsuri de căutare şi prevenire a scoaterii lor din ţară de către eventualii complici ai răpitorului (consemn la frontieră etc.), iar, pe de alta, poate sub influenţa prea multelor filme americane văzute de-a lungul anilor, dacă în dotarea instituţiilor noastre există şi măcar UN elicopter (în sensul că putea să ajungă chiar şi de la Bucureşti în timp util) care încă din secunda 2 (sau, în fine, minutul, dacă e unul pe județ, şi jumătatea de oră dacă doar în Capitală) după apelul la urgenţă ar fi putut survola zona (chiar şi aşa aproximativă cum era ea), măcar pentru descurajarea infractorului.

Iar acum mă mai întreb şi dacă serviciul acela cu care suntem stresaţi de ceva vreme pentru teste, RO-ALERT parcă, până să ne anunţe – sperăm cât mai rar – nenorocirile pentru care înţeleg că a fost creat, nu poate să dea de ştire cetățenilor şi în astfel de cazuri de răpiri, agresiuni etc., sau când evadează vreun deţinut. Eu unul am convingerea că jumătate din populaţia Caracalului ar fi ştiut despre ce casă era vorba dacă ar fi primit descrierea dată de fată. Din păcate, poliţiştii se aflau în jumătatea cealaltă!


P.P.S. Poate cel mai stupid lucru pe care l-am auzit zilele astea a fost acela că denunţarea protocoalelor (secrete) dintre diferitele instituţii PUBLICE ale ACELUIAȘI STAT au condus la disfuncţionalităţile criminale pe care le tot descoperim şi ni se confirmă şi în mod oficial. În locul „protocoalelor” nu e nevoie decât de nişte proceduri, astfel încât, de pildă, dacă singura instituţie din ţară care are în dotare, să zicem, un moţoflender (sau un elicopter), e FTC (sau SMURD), iar la un moment dat el e necesar alteia, să poată fi pus la dispoziţie instantaneu.

Altfel e ca şi cum ar fi nevoie de un PROTOCOL între ministere sau chiar între doi miniştri, într-o şedinţă de guvern, dacă unul are nevoie să împrumute de la celălalt un pix (din dotarea instituţiei, achiziţionat din bani de la buget). Ca să nu mai spun de PROTOCOALE între membrii aceleiaşi familii, ca să poată folosi fiecare baia (comună!).

vineri, 26 iulie 2019

LIGA MILOGILOR

Cum am tot menţionat cu diferite prilejuri, din motive preponderent subiective, dar nu numai, Gică Hagi mi-a fost, îmi este şi probabil îmi va rămâne pentru totdeauna unul dintre, dacă nu chiar cel mai simpatic personaj din fotbalul românesc, în ciuda colosalei gogomănii pe care, poate doar dintr-un patriotism exacerbat (altminteri fiind un tip cu glagore şi bun-simţ), o susţine şi o tot repetă papagaliceşte de o (bună) bucată de vreme, şi la care s-au raliat personaje cu mult mai potrivit de caricaturale, ca Dan Petrescu (pe care nu-l mai înghit de când s-a erijat în noul cel mai înverşunat adversar al regulii U21, alăturându-se unei pleiade întregi de cavaleri ai tristelor figuri, în frunte sau la coadă cu Prunea şi Duckadam), Ion Crăciunescu sau închipuitul om de dreapta, neînfricat luptător întârziat împotriva „ciumei roşii”, dar demascat de către nimeni altul decât „liberalul” Gigi Becali ca având mai degrabă apucături funciarmente „ceapiste”, Radu Naum, şi anume (colosala gogomănie) ca România să aibă „din oficiu” o echipă în grupele Ligii Campionilor, pe motiv că am fost cândva cineva şi că în general am vrea şi noi să (ne) fie bine ca să nu (ne) fie rău.

Trecând peste nesemnificativul amănunt că aceleaşi personaje – alături, la drept vorbind şi pe bună dreptate, de practic toată lumea cu măcar doi neuroni, cât de-o sinapsă, funcţionali – deplâng starea fotbalului românesc, unde subfinanţarea este poate cea mai mică şi mai nevinovată problemă, pe lângă haosul generalizat, cu antrenori schimbaţi pe bandă rulantă, uneori după o singură etapă; patroni care se cred mai pricepuţi la fotbal decât sunt cu adevărat în afacerile prin care ar trebui să-şi susţină echipele; loturi „primenite” necontenit; cluburi (de tradiţie) desfiinţate, rebotezate şi/sau clonate; stadioane jalnice sau de-a dreptul lipsă şi aşa mai departe (adică tot felul de lucruri care ne recomandă pentru fazele superioare ale unei competiţii prestigioase!), asta e ca şi cum eu aş fi revoltat că nu sunt acceptat ca membru plin al Academiei Române, aducând şi argumentul forte că am fost premiant cu coroniţă în clasele I-IV şi am intrat la treapta întâi cu media 9,72. Sau – venind mai la oile lor – ca şi cum echipele de fotbal săteşti s-ar revolta că sunt obligate să joace tot felul de faze preliminare ale Cupei României, în loc să intre (măcar) odată cu cele din Liga 1.

În plus, dacă tot s-a pornit pe această (lipsă de) logică, nu înţeleg de ce Hagi & Comp. se mulţumesc cu puţin şi nu cer un loc asigurat în sferturi sau semifinale, ori, ca să nu ne mai complicăm, să ne fie alocat direct un trofeu, că amărâţii de noi nu avem în palmares decât unul singur, al Stelei, şi cam de multişor, pe când alde Real, Liverpool, Bayern sau Barcelona, nişte formaţii cu nimic mai breze decât CFR, FCSB sau Viitorul 3-6, se scaldă în ele de nu le mai încap în vitrine. Ce mama lui de capitalism sălbatic mai e şi ăsta?!

Iar pentru că noi suntem adevăraţii campioni… la lupta cu morile de vânt, în timp ce bătăliile care chiar merită duse le lăsăm în seama altora, din păcate nu l-am auzit pe Hagi războindu-se la fel de aprig (sau măcar oricum) cu forurile continentale când i-au repartizat peste noapte un alt adversar în cupele europene, obligându-l total aiurea şi nejustificat (cu atât mai puţin de corupţia… altora, recte a neîntinaţilor belgieni) să studieze două echipe, iar pe cea corectă abia cu mare întârziere, chestiune nici măcar reciprocă, fiindcă cei de la Gent ştiau din timp pe cine aveau să întâlnească dacă – aşa cum s-a şi întâmplat – s-ar fi pomenit calificaţi în locul lui Antwerp. Că dacă se petrecea la noi povestea cu meciurile trucate, probabil că am fi fost excluşi (ani de zile) din toate competiţiile!


P.S. Oarecum în altă ordine de idei, tare mi-ar plăcea să se găsească prin studiourile televiziunilor de sport autohtone cineva care să-i atragă atenţia lui Florin Prunea că, înainte să vorbească despre „chipurile desfigurate de ură” ale celor din galeria lui Dinamo, ar face bine să se uite în oglindă când pomeneşte el însuşi de Mircea Rednic (aka „Fomică” și „Dolărică”) sau de „drogaţii” din aceeaşi galerie, plătiţi, chipurile, de fostul antrenor din Ştefan cel Mare să-l conteste pe Neagoe. Brrr!

joi, 18 iulie 2019

(IQ) SUB 21

Dacă după o jumătate de vară întreagă în care toate canalele de sport (şi nu numai), cu realizatori şi invitaţi la unison şi în unanimitate, n-au mai prididit cu elogiile (pe deplin meritate) la adresa naţionalei de fotbal de tineret a României, ajunsă până în semifinalele Campionatului European, tot mai mulţi „analişti”, „specialişti”, dar şi antrenori şi conducători de cluburi (care măcar au scuza unui interes direct, spre deosebire de ceilalţi, care sunt doar stupizi pur şi simplu sau orbiţi de ura împotriva „lu’ Burleanu”) au tupeul şi lipsa de bun-simţ al ridicolului elementar să conteste vehement regula obligativităţii echipelor din Liga 1 de a utiliza doi jucători sub 21 de ani, cu (non)argumentul că performanţele din Italia n-au nicio legătură cu ea, mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă tinerii tricolori ar fi avut nici măcar un parcurs dezastruos, ci doar unul precum al Angliei, una dintre învinsele noastre din grupă: presupun că s-ar fi discutat deja serios despre INTERZICEREA, sub orice formă, introducerii lor în formaţiile din eşalonul fruntaş!

În aceste condiţii, bietul Gică Hagi a devenit, mai degrabă, un exemplu negativ, pentru că un al doilea (non)argument, de-a dreptul idiot, debitat în mod obsesiv de adversarii regulii U21 este acela că FRF nu ar trebui să oblige pe nimeni, la nimic, lucrurile trebuind să fie lăsate să evolueze natural, de la sine, aşa cum se întâmplă la Viitorul, asta fiind exact ca şi cum, după un an agricol bun, cu ploi şi temperaturi ideale pentru culturi, nişte dobitoci nu ar înţelege rostul serelor şi al irigaţiilor, sau ca şi cum am decreta că Federaţia Română de Tenis e perfectă şi nu mai avem ce să îmbunătăţim la ea (în termeni de buget, de pildă) câtă vreme activitatea ei minunată tocmai a fost încununată (de succes) prin triumful Simonei Halep la Wimbledon.

marți, 16 iulie 2019

NENUMITUL

Nu atât pentru a polemiza (în contumacie) cu domnul acela ubicuu, prezent (adesea simultan) pe câte patru-cinci canale (de sport şi/sau ştiri), care, fără să fi practicat tenisul profesionist, şi cu atât mai puţin la nivel înalt, nu doar că se închipuie cel mai mare specialist în domeniu din România, dar manifestă şi un profund dispreţ faţă de „diletanţi”, aşa cum, din bun-simţ, nu-şi permit să o facă nici măcar Năstase, Ţiriac sau Segărceanu, cât pentru a-mi ispăşi, oarecum, păcatul propriilor idei preconcepute şi îndoieli faţă de încă relativ noul antrenor al Simonei Halep, Daniel Dobre, trebuie să spun că, spre deosebire de sus-nenumitul individ, n-aș (mai) îndrăzni să spun o enormitate de genul „Simona a fost la Wimbledon propriul ei antrenor”, jucând perfect din punct de vedere tactic etc.

Asta cu atât mai mult cu cât, până şi acelaşi nenumit – care, după prematura eliminare a Simonei de la Roland-Garros, descoperea, în fine, cu ani de zile mai târziu decât „diletanţii” pe care îi asimila haterilor, că jucătoarea noastră are anumite carenţe tehnice, dar propunea să i le corijeze… nimeni altul decât acelaşi (altminteri teribil de simpatic) Darren Cahill care nu a făcut-o în cei trei sau patru ani de colaborare – sesiza cu bucuroasă uimire că, pe parcursul turneului de la Londra, Simona a început să utilizeze, chiar cu succes, scurtele şi slice-urile (despre care şi ea însăşi, cu inteligenţa şi obiectivitatea ei remarcabile, admitea, la un moment dat, că „nu le stăpânesc foarte bine”), fără însă a fi în stare (Nenumitul) să facă şi vreo corelaţie (tipic pentru el!) cu noul antrenor, despre care, pesemne, crede că e doar o coincidenţă (stranie) că s-a nimerit pe-acolo fix când Simona a câştigat (cam ca la loterie, cum ar veni) al doilea turneu de Mare Şlem din carieră, pe aceeaşi (lipsă de) logică a idioţilor din fotbal, care tot mai au impresia că între parcursul frumos al naţionalei de tineret la Campionatul European şi regula jucătorului sub 21 de ani din Liga 1 nu e nici cea mai mică legătură.

Dar de unde pornisem?; că m-am luat cu prostiile... A, da: felicitări (şi lui) Daniel Dobre!

luni, 15 iulie 2019

DUPĂ (MIRACOLUL DE LA) WIMBLEDON

Nici n-ar mai fi fost nevoie să (mă) testez (o dată în plus pentru totdeauna) la semifinala (masculină) de la Wimbledon, dintre Federer şi Nadal, unde – ca suporter al elveţianului, rămas favoritul meu după aproape retragerea lui Andy Murray, dar în condiţiile în care, mai nou, spaniolul nu (mai) îmi e deloc antipatic, ba, dimpotrivă, a devenit cam a doua mea opţiune – am (re)descoperit absurditatea jocului de tenis „practicat” în pat sau fotoliu, din postura de simplu telespectator neajutorat, când stai cu inima cât un purice la fiecare lovitură, o dată rugându-te ca mingea să ajungă în fileu sau afară, o dată să-l treacă sau/şi să intre, ca să rămân ferm pe poziţie în hotărârea de a nu mă uita (nici) la meciul Simonei Halep din finala (feminină) de sâmbătă, aşa cum (nu) (o) făcusem nici/şi până atunci, de la începutul turneului, plus cele precedente, încă din debutul sezonului, când şi scrisesem că nu mai am destulă tărie sufletească, exprimându-mi la vremea aceea scepticismul în privinţa rezultatelor ei viitoare, din fericire infirmat în cel mai categoric, dar şi mai plăcut mod cu putinţă, printr-un triumf – în opinia mea de anglofil înveterat – chiar mai mare decât cel de la Roland-Garros.

Delegând-o pe soţie cu emoţiile şi urmărirea meciului live, în sufragerie, cu uşa închisă, ca să nu-i aud reacţiile, dar rezervându-mi dreptul de a lăcrima de bucurie la final mai dihai ca ea, pot doar să spun că am avut un presentiment bun în clipa când – până să comut AMBELE televizoare din dormitor pe calificările pentru Marele Premiu de Formula 1 de la Silverstone (desfăşurate fix la aceeaşi oră!), unul pe Digi şi altul pe Telekom, aşa cum fac atunci când sunt transmisiuni din Marele Circ – am văzut intrarea celor două jucătoare pe arena centrală, cu o Simona perfect calmă şi încrezătoare şi o Serena dimpotrivă, părând mai degrabă (EA!) o (cvasi)debutantă la un asemenea nivel, iar după ce am şi zapat fulgerător, într-un moment de acalmie pe circuit, la meci şi am văzut (doar) tabela, 3-0 şi 40-15 în favoarea jucătoarei noastre, parcă am avut aievea în faţa ochilor (şi la nivelul urechilor) mai întâi un scor cu set câştigat şi ceva de genul 4-2 în cel de-al doilea, apoi cum o aud şi o văd pe soţie ţipând şi dând buzna în dormitor să-mi dea marea veste încă înainte de încheierea sesiunii de calificări, adică exact aşa cum s-a şi întâmplat, cu menţiunea că eu luasem în calcul şi posibilitatea (la drept vorbind visată încă de când s-a stabilit finala!) ca Serena să se retragă dintr-un motiv sau altul, altfel o durată a partidei sub o oră părând chiar de domeniul fanteziei: 6-2, 6-2! Restul e istorie.