(APROAPE) NIMIC DESPRE HAGI

Duminică, la scorul de 4-0 pentru Liverpool în confruntarea de pe teren propriu, din Premier League, cu Arsenal, m-am pomenit deodată cuprins de un acut sentiment de milă creştinească faţă de bieţii suporteri ai… gazdelor, imaginându-mi cât erau de fericiţi şi, mai cu seamă, ferm convinşi, după o asemenea prestaţie (aparent) strălucitoare a favoriţilor, că a venit în sfârşit şi vremea lor, când sunt pe punctul să câştige, după nici ei nu mai ţin minte câţi ani (mai mulţi până şi decât “tunarii”!) campionatul şi, poate, de ce nu (?!), chiar Champions League, fără să realizeze cu ce adversar de tot râsul au avut de fapt de a face şi ce dificultăţi infinit mai mari vor avea de înfruntat, de-a lungul sezonului, cu alde Bournemouth, Burnley, Brighton sau – pentru variaţie – Huddersfield. În aceste condiţii, nu e de mirare că tot mai mulţi jucători ai grupării londoneze, în frunte cu vedetele Alexis Sanchez, Ozil şi, mai nou (dar mai sigur), Oxlade-Chamberlain, au ajuns să refuze chiar şi dublarea salariilor doar pentru a se transfera de urgenţă la echipe care-şi doresc cu adevărat performanţe sportive, nu (numai) financiare. (#wengerout).

Tot la capitolul “înfrângeri fără drept de apel (şi prea multe comentarii de făcut) ale favoriţilor mei, cu încălcarea promisiunii solemne de a nu le mai pune la suflet şi pe blog”, mă simt, totuşi, aproape obligat să remarc prestaţia modestă, “mult sub posibilităţi”, dar în nota ultimelor din ce în ce mai multe săptămâni, a Simonei Halep în faţa răvăşitoarei Maria Sharapova, cu care, de altfel, am şi ţinut preţ de câteva clipe, la încălzirea difuzată doar pe Eurosport Player (pe canalul propriu-zis erau încă reclame, care au continuat până după primul ghem!) cucerit fiind de rochiţa ei de seară (sportivă) minunată, de culoare neagră şi incrustată cu cristale Swarovski, pe care îmi doream s-o revăd (cu tot cu sau chiar doar pe posesoare) de-a lungul cât mai multor zile de turneu. Ceea ce se va şi petrece!

Pe lângă accentuata degradare a calităţii serviciului – cu primul ca şi inexistent, de junioare anemică şi timidă, iar al doilea bun doar pentru un sparring-partener preocupat să-i trimită adversarului mingile exact unde-şi doreşte acesta pentru a-şi exersa returul decisiv –, Simona şi stafful ei tehnic, în frunte cu la fel de charismaticul ca-ntotdeauna, dar parcă tot mai nepotrivitul pentru ea Darren Cahill, au stabilit drept “plan de joc”, “partitură tehnico-tactică” şi aşa mai departe o permanentă aşteptare a greşelilor (neforţate ale) Sharapovei, convinşi, pesemne, că Simona nu e în stare s-o bată, astfel încât singura ei şansă de a triumfa e ca rusoaica să se bată singură, aşa cum mai face uneori, dar, din păcate, niciodată până acum şi, probabil, nici de acum înainte, în faţa constănţencei.

În rest, rămân la părerile exprimate, printre altele, aici, aici şi, cel mai recent, aici, unele pe care am (ne)plăcerea de a le vedea oarecum confirmate, cum ar veni validate, în sfârşit, până şi de către marele expert în halepistică CTP, acelaşi care pe vremea când le consemnam pentru prima, a doua, a treia şi poate a zecea oară, se încăpăţâna să pună înfrângerile Simonei mai degrabă pe seama prestaţiilor geniale ale adversarelor, iar pe “detractorii” ei să-i înfiereze cu mânie republicană şi să-i “demaşte” ca ignoranţi în ale sportului acesta atât de misterios şi greu de înţeles pentru milioanele de simpli (tele)spectatori.

(Abia) acum a descoperi şi el serviciul (tot mai) jalnic al Simonei, care pare pur şi simplu neexersat de pe vremea când încă reprezenta o armă relativ redutabilă a ei, faptul că joacă “moale şi pe centru” [cu precizarea (mea) că nu retururile sunt problema, uneori ele fiind chiar condiţionate de către serviciul bun al adversarei, ci mingile trimise astfel în timpul schimbului, când nu e câtuşi de puţin incomodată de felul cum au venit, ci are tot timpul din lume să le trimită unde şi cum trebuie] sau slăbiciunile ei de natură psihologică, deşi, (nici) în această privinţă, n-am înţeles de unde şi până unde a ajuns la concluzia că, la meciul cu Sharapova, “platoşa de echilibru şi siguranţă [a Simonei], construită în ultimele luni, a crăpat şi s-a desprins…”.

Din punctul meu de vedere, cu excepţia unuia sau a două momente când, ca odinioară, după o greşeală (uşoară), i s-a citit în ochi expresia aceea de îndărătnicie prostească şi a cerut cu vehemenţă mingea pentru a servi cât mai rapid, de parcă o fugărea cineva, şi-a stăpânit emoţiile chiar prea bine, ceea ce m-a făcut să mă întreb iarăşi dacă nu cumva noua ei atitudine, calmul acesta frate cu blazarea, îi aduce mai multe prejudicii decât beneficii. Pentru că aproape fix în aceeaşi măsură în care, e adevărat, n-o mai văd dând cu racheta de pământ sau cu palma în racordaj, nici nu se mai bucură din tot sufletul şi nu mai schiţează acel upercut cu pumnul în aer, “à la Hagi”, când câştigă câte un punct (important). În meciul cu Sharapova n-a făcut-o decât o singură dată, spre final, când era deja prea târziu.

Apropo de Hagi, oricât de greu pare de crezut, articolul acesta trebuia să fie în primul rând despre el şi despre ceea ce se întâmplă la şi cu Viitorul (lui). Cum însă m-am lungit cu altele până mi-a pierit cheful de scris, rămâne pe mâine, poimâine sau săptăluna viitoare, prin 2018.

LA CINCI PAŞI DE FERICIRE

Având în vedere că aproape literalmente mâine-poimâine împlinesc fix o frumoasă vârstă rotundă şi uşor venerabilă, se prea poate să mă fi maturizat, în sfârşit, şi eu, nu de tot şi nici în chestiunile cu adevărat importante, dar măcar cât să nu mai pun la suflet chiar fiecare înfrângere a lui Arsenal în faţa unui adversar modest, gen Stoke City, precum aceea de sâmbătă, din Premier League, mai ales de când, ca recompensă pentru incontestabila sa contribuţie decisivă la ratarea calificării în Liga Campionilor, lui Arsene Wenger i s-a prelungit contractul cu (ÎNCĂ!!!) doi ani lungi, în care nu mă aştept la nimic bun, în afară, poate, de o amărâtă de a nu ştiu câta Cupă a Angliei, eventual cu Supercupa oarecum conexă, tendinţa la nivel european fiind ca deţinătoarea trofeului secund să o bată pe campioană, spre consolarea celor care, ca mine, ţin cu Lazio în Italia şi cu “tunarii” în regat. 

Pe de altă parte, duminica trecută a fost una cu adevărat de pomină, care nu avea cum să mă lase rece, chiar şi aşa “maturizat” spre aproape bătrân cum sunt pe cale să devin. După ce (favoritul meu) Ronnie O’Sullivan, un fel de Roger Federer al snookerului [(fac precizarea pentru cei mai puţin familiarizaţi cu acest (aşa-zis) sport], a pierdut în sferturile de finală ale Campionatului Chinei cu 5-4 în faţa unui soi de Victor Hănescu sau Marius Copil, deşi a condus la un moment dat cu 4-1 – ceea ce, până să ajung să aud comentariul (altminteri mult mai puţin justificat) lui CTP despre Simona Halep, m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva o rudă apropiată de-a englezului a pariat la momentul potrivit, “live”, pentru această răsturnare spectaculoasă de situaţie, alegându-se cu un beneficiu financiar la bugetul familiei infinit mai consistent decât premiul acordat pentru accederea jucătorului în semifinale –, bomboana pe colivă a reprezentat-o, desigur, înfrângerea ruşinoasă a Simonei în faţa spaniolei Muguruza, din finala turneului de la Cincinnati, într-o partidă care a părut reluarea celei cu măcar mai nostima Svitolina, din urmă cu numai vreo săptămână.

Dincolo de faptul – pe undeva incitant pentru un cinefil ca mine – că turnura luată de cariera constănţencei începe să aducă tot mai mult a scenariu (bazat pe fapte reale) de film american, cu eroina care ajunge întruna la un pas (respectiv meci) de a deveni numărul unu mondial, dar de fiecare dată ratează, oprindu-se la doar cinci puncte WTA de fericire şi un tradiţional happy-end (în care, totuşi, eu unul mai sper!), sau de perspectiva sinistră ca Simona să rămână ani în şir, fie şi până la retragerea din activitate, în (altminteri onorabilul) “top 10”, dar niciodată mai sus de actualul loc 2, timp în care pe la vârful ierarhiei să se perinde, după Kerber şi Pliskova, (zeci de) alte sportive, de la Muguruza, Svitolina, Cibulkova, Wozniacki (din nou), Konta sau Mladenovic şi până la mai prospăciunile Ostapenko, Gavrilova, Kontaveit, Bellis sau Kasatkina, plus unele care deocamdată sunt junioare, “noua” sau “Altă Simona!” – cum o decreta, cu o emfază ce avea să cadă rapid în obişnuitul penibil, CTP – pare să aibă, cel puţin pe ici, pe colo, prin punctele-cheie, nişte carenţe chiar mai mari decât ale celei vechi, dovadă rezultatele catastrofale cu Svitolina şi Muguruza, venite după de departe cele mai proaste evoluţii ale unui jucător sau unei jucătoare de tenis, amato(a)r(e) sau profesionist(ă), văzute de mine.

Este vorba mai întâi de faptul că Simona îşi începe, practic, (mai) toate meciurile (din ultima vreme) abia de prin al patrulea sau al cincilea ghem, dacă nu şi mai târziu, ceea ce, în cazul unor adversare serioase, echivalează cu scorul (ne)corespunzător de 0-3, 0-4, dar, lucru cu mult mai grav, nu doar acestora, ci şi celor mai slabe, care altfel poate nu sunt în stare să se desprindă din prima pe tabelă, le conferă o încredere demnă de o poziţie cu mult mai bună în clasament, subminând-o, în schimb, (invers) proporţional pe a ei, astfel încât, tot mai adesea, nu doar acel până la urmă DOAR prim set e deja compromis. Fără să fie, ce-i drept, o problemă cu adevărat nouă, ea pare a se agrava de la turneu la turneu şi – cu toată simpatia mea pentru Darren Cahill – cel care trebuia deja (de mult) să găsească o soluţie (habar n-am, poate s-o pună să joace măcar câteva ghemuri pe un teren de antrenament chiar înainte de începerea meciului oficial) este antrenorul.

În al doilea rând, aşa cum remarcam şi cu altă ocazie, văditele schimbări (ezit să le numesc progrese) ale Simonei la nivel mental sunt, în continuare, doar în privinţa “managementului furiei”, nu şi a controlului altor slăbiciuni, cum ar fi teama de victorie sau, mai ales, de anumite adversare, pe care ai impresia că nu va mai fi în stare să le învingă vreodată în carieră (aşa cum, din fericire, pe altele pare că le va bate mereu!).

Ca unul care îmi place să cred că reuşesc destul de bine să-mi identific nu doar propriile puţine calităţi mărunte, ci şi, mai ales, nenumăratele defecte majore (sau invers!), şi – chiar dacă mai greu! – să fac şi distincţia între ele, m-am întrebat întotdeauna dacă nu cumva încrâncenarea de a încerca să le corijez pe unele s-ar putea răsfrânge până la urmă, în mod (profund) negativ, asupra celorlalte. Aşa, de pildă, n-ar fi exclus ca stăpânirea de sine de care pare să dea dovadă Simona în ultimul timp să fie “contrabalansată”, subtil, de o ambiţie întrucâtva alterată, diminuată, dat fiind că, în fond, există o linie de demarcaţie destul de fină între a nu pune prea mult la inimă că ai greşit o lovitură şi a nu-ţi păsa dacă o greşeşti şi pe a doua, şi pe a treia şi, la o adică, pe toate. Aproape că-mi aduc aminte cu nostalgie vremurile (nu foarte îndepărtate) când, după o izbucnire cumplită de nervi a constănţencei, mingile începeau să-i intre perfect, una după alta, aşa cum acum nu prea se mai întâmplă nici măcar în partidele pe care, judecând (doar) după scor, le câştigă aproape lejer.

În fine, ceea ce mi se pare cel mai de neînţeles este că Simona pare uneori să nu mai fie în stare să facă bine (nici măcar) lucrurile pe care odinioară le făcea, cum ar fi să servească! E adevărat că îmi ajung vreo două-trei degete de la o singură mână pentru a număra şi enumera turneele, dacă nu cumva doar meciurile, la care a excelat în această privinţă (întregul Turneu al Campioanelor din – parcă – 2015, când a disputat finala, o partidă excepţională cu Cibulkova, o alta cu Azarenka…), dar descoperisem atunci nu o simplă întâmplare, faptul că “îi intrau”, pur şi simplu, mingile plesnite cu toată forţa pe primul, ci o tehnică diferită, inclusiv sau mai ales la al doilea, pe care când îl “tăia”, când îl trimitea cu “kick”, ba în exterior, ba la “T”, spre permanenta surpriză a adversarelor. Asta în timp ce acum abia dacă atinge un “procentaj” decent de servicii trimise cum o fi. Tot o chestiune de antrenor şi (lipsă de) antrenament.


P.S. Cum evoluţia scorului şi a Simonei din partida de duminică nu lasă loc de vreo interpretare ocultă şi cu atât mai puţin de glume sau ironii, nu are rost să punem pe seama piezei rele CTP (şi) această înfrângere. Domnia sa se bagă numai în seamă, doar-doar o fi la locul şi în momentul potrivite când s-o întâmpla minunea, pentru a-şi trage cât mai mult din spuză pe turta proprie.

(DEZ)ONOARE

În afara mai degrabă măruntelor incidente (chiar dacă soldate cu consecinţe importante, precum abandonul lui Daniel Ricciardo, izbit fără milă şi minte de propriul coechipier de la Red Bull, Max Verstappen) de la startul cam oricărei curse auto, indiferent de nivel, singurul moment cât de cât interesant din timpul Marelui Premiu de Formula 1 al Ungariei, desfăşurat duminică, a fost cel în care Lewis Hamilton s-a lăsat depăşit de colegul său de la Mercedes, Valtteri Bottas, cu numai câţiva metri înainte de linia de sosire, ca parte a unui (soi de) “gentlemen’s agreement”, după ce finlandezul se lăsase, la rândul său, depăşit (şi cred că au fost singurele astfel de evenimente din toată cursa!), cu câteva tururi (bune) mai devreme, când britanicul părea să fie mai rapid şi capabil măcar să încerce să se bată cu rivalii de la Ferrari, eternul sacrificat de serviciu, Kimi Raikkonen, căzut deja în penibilul unui final de carieră de fost campion mondial (?!) ajuns pe post de scutier şi gardă personală a(l) altora, şi Sebastian Vettel, cealaltă băbăciune ferraristă, care – în mod scandalos şi degradant pentru competiţie – se poate îndrepta spre cel de-al cincilea (?!) titlu mondial obţinut exclusiv prin jocurile murdare ale echipei (fie ea Red Bull sau Ferrari) şi obedienţa, altminteri bine (re)compensată financiar, (co)pilotului numărul doi (fie el Mark Webber sau Raikkonen).

Pentru Hamilton – care, în paranteză fie spus, şi-a demonstrat măiestria chiar şi în felul cum a executat această manevră neobişnuită, reuşind să încetinească exact cât să-l lase, pe ultima linie dreaptă, în faţa sa pe Bottas, dar nu şi pe Max Verstappen, deja aproape lipit de finlandez – onoarea respectării cuvântului dat contează, la nivelul imaginii, infinit mai mult decât cele trei puncte (ce se pot dovedi, totuşi, decisive la final de sezon!) pierdute în bătălia pentru titlu şi contabilizarea unui podium în minus la palmaresul general al carierei, mai ales că, la drept vorbind, Bottas nici nu ar fi meritat un tratament atât de corect, pe de-o parte pentru că, aşa cum l-am văzut în multe situaţii – chiar şi în raport cu conaţionalul său Raikkonen, pe care n-a ezitat de câteva ori să-l scoată măcar în decor, dacă nu de-a dreptul din cursă –, pare genul tipului fără scrupule şi mă aştept ca foarte curând să-şi dea arama pe faţă şi în relaţia cu britanicul, iar pe de alta pentru că, în Ungaria, nu doar că, iniţial, şi-a ţinut inadmisibil de mult coechipierul în spate, deşi era vădit mai lent, dar ulterior nici n-a fost în stare să rămână suficient de aproape, cum i-a cerut în mod explicit echipa, pentru ca rocada să nu fie ridicol de stridentă (cum a şi fost până la urmă!), astfel încât Hamilton a trebuit să parcurgă ultimul tur într-un timp cu nouă secunde (o eternitate în Formula 1, “o viaţă de om”, vorba unuia dintre comentatorii de la Digi Sport) mai slab decât al oricărui alt pilot, inclusiv al celor pe care abia îi devansase cu un tur.

Din păcate, dincolo de (să zicem) admirabila sportivitate manifestată în sânul echipei Mercedes, genul acesta de manevră, la fel ca şi cele practicate (dintotdeauna!) de Ferrari, care l-au ţinut cu orice preţ pe Vettel în fruntea cursei (aşa cum făceau cândva şi cu Schumacher, de unde şi aversiunea mea pentru această echipă, a cărei atitudine se află în flagrant contrast cu a celor britanice, McLaren şi Williams) nu fac decât să demonstreze halul în care a ajuns Formula 1 şi, la urma urmelor, dispreţul cu care sunt trataţi fanii acestui (odinioară) minunat sport cu motor, puşi în situaţia de a vedea cum, adesea, din cauza intereselor, un pilot mai bun pe pistă e împiedicat să câştige, în favoarea unuia mai slab, care n-ar fi meritat.