LA CINCI PAŞI DE FERICIRE
Având în vedere că aproape literalmente mâine-poimâine împlinesc fix o frumoasă vârstă rotundă şi uşor venerabilă, se prea poate să mă fi maturizat, în sfârşit, şi eu, nu de tot şi nici în chestiunile cu adevărat importante, dar măcar cât să nu mai pun la suflet chiar fiecare înfrângere a lui Arsenal în faţa unui adversar modest, gen Stoke City, precum aceea de sâmbătă, din Premier League, mai ales de când, ca recompensă pentru incontestabila sa contribuţie decisivă la ratarea calificării în Liga Campionilor, lui Arsene Wenger i s-a prelungit contractul cu (ÎNCĂ!!!) doi ani lungi, în care nu mă aştept la nimic bun, în afară, poate, de o amărâtă de a nu ştiu câta Cupă a Angliei, eventual cu Supercupa oarecum conexă, tendinţa la nivel european fiind ca deţinătoarea trofeului secund să o bată pe campioană, spre consolarea celor care, ca mine, ţin cu Lazio în Italia şi cu “tunarii” în regat.
Pe de altă parte, duminica trecută a fost una cu adevărat de pomină, care nu avea cum să mă lase rece, chiar şi aşa “maturizat” spre aproape bătrân cum sunt pe cale să devin. După ce (favoritul meu) Ronnie O’Sullivan, un fel de Roger Federer al snookerului [(fac precizarea pentru cei mai puţin familiarizaţi cu acest (aşa-zis) sport], a pierdut în sferturile de finală ale Campionatului Chinei cu 5-4 în faţa unui soi de Victor Hănescu sau Marius Copil, deşi a condus la un moment dat cu 4-1 – ceea ce, până să ajung să aud comentariul (altminteri mult mai puţin justificat) lui CTP despre Simona Halep, m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva o rudă apropiată de-a englezului a pariat la momentul potrivit, “live”, pentru această răsturnare spectaculoasă de situaţie, alegându-se cu un beneficiu financiar la bugetul familiei infinit mai consistent decât premiul acordat pentru accederea jucătorului în semifinale –, bomboana pe colivă a reprezentat-o, desigur, înfrângerea ruşinoasă a Simonei în faţa spaniolei Muguruza, din finala turneului de la Cincinnati, într-o partidă care a părut reluarea celei cu măcar mai nostima Svitolina, din urmă cu numai vreo săptămână.
Dincolo de faptul – pe undeva incitant pentru un cinefil ca mine – că turnura luată de cariera constănţencei începe să aducă tot mai mult a scenariu (bazat pe fapte reale) de film american, cu eroina care ajunge întruna la un pas (respectiv meci) de a deveni numărul unu mondial, dar de fiecare dată ratează, oprindu-se la doar cinci puncte WTA de fericire şi un tradiţional happy-end (în care, totuşi, eu unul mai sper!), sau de perspectiva sinistră ca Simona să rămână ani în şir, fie şi până la retragerea din activitate, în (altminteri onorabilul) “top 10”, dar niciodată mai sus de actualul loc 2, timp în care pe la vârful ierarhiei să se perinde, după Kerber şi Pliskova, (zeci de) alte sportive, de la Muguruza, Svitolina, Cibulkova, Wozniacki (din nou), Konta sau Mladenovic şi până la mai prospăciunile Ostapenko, Gavrilova, Kontaveit, Bellis sau Kasatkina, plus unele care deocamdată sunt junioare, “noua” sau “Altă Simona!” – cum o decreta, cu o emfază ce avea să cadă rapid în obişnuitul penibil, CTP – pare să aibă, cel puţin pe ici, pe colo, prin punctele-cheie, nişte carenţe chiar mai mari decât ale celei vechi, dovadă rezultatele catastrofale cu Svitolina şi Muguruza, venite după de departe cele mai proaste evoluţii ale unui jucător sau unei jucătoare de tenis, amato(a)r(e) sau profesionist(ă), văzute de mine.
Este vorba mai întâi de faptul că Simona îşi începe, practic, (mai) toate meciurile (din ultima vreme) abia de prin al patrulea sau al cincilea ghem, dacă nu şi mai târziu, ceea ce, în cazul unor adversare serioase, echivalează cu scorul (ne)corespunzător de 0-3, 0-4, dar, lucru cu mult mai grav, nu doar acestora, ci şi celor mai slabe, care altfel poate nu sunt în stare să se desprindă din prima pe tabelă, le conferă o încredere demnă de o poziţie cu mult mai bună în clasament, subminând-o, în schimb, (invers) proporţional pe a ei, astfel încât, tot mai adesea, nu doar acel până la urmă DOAR prim set e deja compromis. Fără să fie, ce-i drept, o problemă cu adevărat nouă, ea pare a se agrava de la turneu la turneu şi – cu toată simpatia mea pentru Darren Cahill – cel care trebuia deja (de mult) să găsească o soluţie (habar n-am, poate s-o pună să joace măcar câteva ghemuri pe un teren de antrenament chiar înainte de începerea meciului oficial) este antrenorul.
În al doilea rând, aşa cum remarcam şi cu altă ocazie, văditele schimbări (ezit să le numesc progrese) ale Simonei la nivel mental sunt, în continuare, doar în privinţa “managementului furiei”, nu şi a controlului altor slăbiciuni, cum ar fi teama de victorie sau, mai ales, de anumite adversare, pe care ai impresia că nu va mai fi în stare să le învingă vreodată în carieră (aşa cum, din fericire, pe altele pare că le va bate mereu!).
Ca unul care îmi place să cred că reuşesc destul de bine să-mi identific nu doar propriile puţine calităţi mărunte, ci şi, mai ales, nenumăratele defecte majore (sau invers!), şi – chiar dacă mai greu! – să fac şi distincţia între ele, m-am întrebat întotdeauna dacă nu cumva încrâncenarea de a încerca să le corijez pe unele s-ar putea răsfrânge până la urmă, în mod (profund) negativ, asupra celorlalte. Aşa, de pildă, n-ar fi exclus ca stăpânirea de sine de care pare să dea dovadă Simona în ultimul timp să fie “contrabalansată”, subtil, de o ambiţie întrucâtva alterată, diminuată, dat fiind că, în fond, există o linie de demarcaţie destul de fină între a nu pune prea mult la inimă că ai greşit o lovitură şi a nu-ţi păsa dacă o greşeşti şi pe a doua, şi pe a treia şi, la o adică, pe toate. Aproape că-mi aduc aminte cu nostalgie vremurile (nu foarte îndepărtate) când, după o izbucnire cumplită de nervi a constănţencei, mingile începeau să-i intre perfect, una după alta, aşa cum acum nu prea se mai întâmplă nici măcar în partidele pe care, judecând (doar) după scor, le câştigă aproape lejer.
În fine, ceea ce mi se pare cel mai de neînţeles este că Simona pare uneori să nu mai fie în stare să facă bine (nici măcar) lucrurile pe care odinioară le făcea, cum ar fi să servească! E adevărat că îmi ajung vreo două-trei degete de la o singură mână pentru a număra şi enumera turneele, dacă nu cumva doar meciurile, la care a excelat în această privinţă (întregul Turneu al Campioanelor din – parcă – 2015, când a disputat finala, o partidă excepţională cu Cibulkova, o alta cu Azarenka…), dar descoperisem atunci nu o simplă întâmplare, faptul că “îi intrau”, pur şi simplu, mingile plesnite cu toată forţa pe primul, ci o tehnică diferită, inclusiv sau mai ales la al doilea, pe care când îl “tăia”, când îl trimitea cu “kick”, ba în exterior, ba la “T”, spre permanenta surpriză a adversarelor. Asta în timp ce acum abia dacă atinge un “procentaj” decent de servicii trimise cum o fi. Tot o chestiune de antrenor şi (lipsă de) antrenament.
P.S. Cum evoluţia scorului şi a Simonei din partida de duminică nu lasă loc de vreo interpretare ocultă şi cu atât mai puţin de glume sau ironii, nu are rost să punem pe seama piezei rele CTP (şi) această înfrângere. Domnia sa se bagă numai în seamă, doar-doar o fi la locul şi în momentul potrivite când s-o întâmpla minunea, pentru a-şi trage cât mai mult din spuză pe turta proprie.
Pe de altă parte, duminica trecută a fost una cu adevărat de pomină, care nu avea cum să mă lase rece, chiar şi aşa “maturizat” spre aproape bătrân cum sunt pe cale să devin. După ce (favoritul meu) Ronnie O’Sullivan, un fel de Roger Federer al snookerului [(fac precizarea pentru cei mai puţin familiarizaţi cu acest (aşa-zis) sport], a pierdut în sferturile de finală ale Campionatului Chinei cu 5-4 în faţa unui soi de Victor Hănescu sau Marius Copil, deşi a condus la un moment dat cu 4-1 – ceea ce, până să ajung să aud comentariul (altminteri mult mai puţin justificat) lui CTP despre Simona Halep, m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva o rudă apropiată de-a englezului a pariat la momentul potrivit, “live”, pentru această răsturnare spectaculoasă de situaţie, alegându-se cu un beneficiu financiar la bugetul familiei infinit mai consistent decât premiul acordat pentru accederea jucătorului în semifinale –, bomboana pe colivă a reprezentat-o, desigur, înfrângerea ruşinoasă a Simonei în faţa spaniolei Muguruza, din finala turneului de la Cincinnati, într-o partidă care a părut reluarea celei cu măcar mai nostima Svitolina, din urmă cu numai vreo săptămână.
Dincolo de faptul – pe undeva incitant pentru un cinefil ca mine – că turnura luată de cariera constănţencei începe să aducă tot mai mult a scenariu (bazat pe fapte reale) de film american, cu eroina care ajunge întruna la un pas (respectiv meci) de a deveni numărul unu mondial, dar de fiecare dată ratează, oprindu-se la doar cinci puncte WTA de fericire şi un tradiţional happy-end (în care, totuşi, eu unul mai sper!), sau de perspectiva sinistră ca Simona să rămână ani în şir, fie şi până la retragerea din activitate, în (altminteri onorabilul) “top 10”, dar niciodată mai sus de actualul loc 2, timp în care pe la vârful ierarhiei să se perinde, după Kerber şi Pliskova, (zeci de) alte sportive, de la Muguruza, Svitolina, Cibulkova, Wozniacki (din nou), Konta sau Mladenovic şi până la mai prospăciunile Ostapenko, Gavrilova, Kontaveit, Bellis sau Kasatkina, plus unele care deocamdată sunt junioare, “noua” sau “Altă Simona!” – cum o decreta, cu o emfază ce avea să cadă rapid în obişnuitul penibil, CTP – pare să aibă, cel puţin pe ici, pe colo, prin punctele-cheie, nişte carenţe chiar mai mari decât ale celei vechi, dovadă rezultatele catastrofale cu Svitolina şi Muguruza, venite după de departe cele mai proaste evoluţii ale unui jucător sau unei jucătoare de tenis, amato(a)r(e) sau profesionist(ă), văzute de mine.
Este vorba mai întâi de faptul că Simona îşi începe, practic, (mai) toate meciurile (din ultima vreme) abia de prin al patrulea sau al cincilea ghem, dacă nu şi mai târziu, ceea ce, în cazul unor adversare serioase, echivalează cu scorul (ne)corespunzător de 0-3, 0-4, dar, lucru cu mult mai grav, nu doar acestora, ci şi celor mai slabe, care altfel poate nu sunt în stare să se desprindă din prima pe tabelă, le conferă o încredere demnă de o poziţie cu mult mai bună în clasament, subminând-o, în schimb, (invers) proporţional pe a ei, astfel încât, tot mai adesea, nu doar acel până la urmă DOAR prim set e deja compromis. Fără să fie, ce-i drept, o problemă cu adevărat nouă, ea pare a se agrava de la turneu la turneu şi – cu toată simpatia mea pentru Darren Cahill – cel care trebuia deja (de mult) să găsească o soluţie (habar n-am, poate s-o pună să joace măcar câteva ghemuri pe un teren de antrenament chiar înainte de începerea meciului oficial) este antrenorul.
În al doilea rând, aşa cum remarcam şi cu altă ocazie, văditele schimbări (ezit să le numesc progrese) ale Simonei la nivel mental sunt, în continuare, doar în privinţa “managementului furiei”, nu şi a controlului altor slăbiciuni, cum ar fi teama de victorie sau, mai ales, de anumite adversare, pe care ai impresia că nu va mai fi în stare să le învingă vreodată în carieră (aşa cum, din fericire, pe altele pare că le va bate mereu!).
Ca unul care îmi place să cred că reuşesc destul de bine să-mi identific nu doar propriile puţine calităţi mărunte, ci şi, mai ales, nenumăratele defecte majore (sau invers!), şi – chiar dacă mai greu! – să fac şi distincţia între ele, m-am întrebat întotdeauna dacă nu cumva încrâncenarea de a încerca să le corijez pe unele s-ar putea răsfrânge până la urmă, în mod (profund) negativ, asupra celorlalte. Aşa, de pildă, n-ar fi exclus ca stăpânirea de sine de care pare să dea dovadă Simona în ultimul timp să fie “contrabalansată”, subtil, de o ambiţie întrucâtva alterată, diminuată, dat fiind că, în fond, există o linie de demarcaţie destul de fină între a nu pune prea mult la inimă că ai greşit o lovitură şi a nu-ţi păsa dacă o greşeşti şi pe a doua, şi pe a treia şi, la o adică, pe toate. Aproape că-mi aduc aminte cu nostalgie vremurile (nu foarte îndepărtate) când, după o izbucnire cumplită de nervi a constănţencei, mingile începeau să-i intre perfect, una după alta, aşa cum acum nu prea se mai întâmplă nici măcar în partidele pe care, judecând (doar) după scor, le câştigă aproape lejer.
În fine, ceea ce mi se pare cel mai de neînţeles este că Simona pare uneori să nu mai fie în stare să facă bine (nici măcar) lucrurile pe care odinioară le făcea, cum ar fi să servească! E adevărat că îmi ajung vreo două-trei degete de la o singură mână pentru a număra şi enumera turneele, dacă nu cumva doar meciurile, la care a excelat în această privinţă (întregul Turneu al Campioanelor din – parcă – 2015, când a disputat finala, o partidă excepţională cu Cibulkova, o alta cu Azarenka…), dar descoperisem atunci nu o simplă întâmplare, faptul că “îi intrau”, pur şi simplu, mingile plesnite cu toată forţa pe primul, ci o tehnică diferită, inclusiv sau mai ales la al doilea, pe care când îl “tăia”, când îl trimitea cu “kick”, ba în exterior, ba la “T”, spre permanenta surpriză a adversarelor. Asta în timp ce acum abia dacă atinge un “procentaj” decent de servicii trimise cum o fi. Tot o chestiune de antrenor şi (lipsă de) antrenament.
P.S. Cum evoluţia scorului şi a Simonei din partida de duminică nu lasă loc de vreo interpretare ocultă şi cu atât mai puţin de glume sau ironii, nu are rost să punem pe seama piezei rele CTP (şi) această înfrângere. Domnia sa se bagă numai în seamă, doar-doar o fi la locul şi în momentul potrivite când s-o întâmpla minunea, pentru a-şi trage cât mai mult din spuză pe turta proprie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu