OSCAR 2022

Din fix aceleași varii motive care, pe de altă parte, NU m-au împiedicat să văd, cam pe sărite, sau, în orice caz, cu atenția distributivă utilizată la maximum și sonorul dat la minimum, până și japonezul „Drive My Car” și capodopera cu orice preț „The Tragedy of Macbeth” (la care m-am concentrat, totuși, mai mult și cu sonorul la volum normal), anul acesta tradiționalul singur film nominalizat la categoriile importante pe care nu l-am văzut a fost norvegianul „The Worst Person in the World”, pus pe lista celor mai bune scenarii originale, ceea ce mă face să am o anumită reținere acolo, ca și la premiul pentru cel mai bun actor în rol principal, unde aș fi putut opta la fel de bine pentru Denzel Washington, dacă tot m-am chinuit atât cu „... Macbeth” și ca să fiu și eu în ton cu „diversitatea”.

Prin urmare, iată lista preferințelor mele:

 

Cel mai bun actor în rol principal: Benedict Cumberbatch – „The Power of the Dog”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Nicole Kidman – „Being the Ricardos”

Cel mai bun actor în rol secundar: J.K. Simmons – „Being the Ricardos”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Kirsten Dunst – „The Power of the Dog”

Cel mai bun scenariu original: „Don’t Look Up” – scenariul Adam McKay, după o poveste de Adam McKay & David Sirota

Cel mai bun scenariu adaptat: „The Power of the Dog” – Jane Campion

Cel mai bun regizor: Kenneth Branagh – „Belfast”

Cel mai bun film: “Belfast”

HĂ, HĂ, HĂ, HĂ...

Prima imagine care mi-a venit în minte când am aflat decizia (definitivă) a Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căreia Traian Băsescu a colaborat cu Securitatea ca poliție politică a fost aceea a ex-președintelui de tristă amintire hăhăind din toți rărunchii, cu gura până la urechi, și abia reușind să îngaime cu hâdă satisfacție: „bă, ce m-am mai pișat pe voi zece ani!”.

A doua, încă și mai scabroasă, dar în perfectă concordanță cu durerosul adevăr rostit de individ în imaginația mea, a fost cea a unui puhoi de lume, în frunte cu elita intelighenției dâmbovițene din timpul mandatelor lui și de azi, Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Cărtărescu, Tismăneanu, Paraschivescu, CTP și toți ceilalți pupincuriști de rang mai mic, alergând cu gurile larg căscate și zâmbete de fericire pe chipuri spre jetul împrăștiat demiurgic de idolul lor, cu grijă să soarbă orice strop, în timp ce o parte restrânsă a mulțimii măcar încerca, fie și cu sorți reduși de izbândă, să se ferească, ba deschizând vreo umbrelă, ba aciuindu-se pe sub vreo streașină, ba trăgându-și câte o glugă de fâș pe cap, și să-i avertizeze – din păcate zadarnic – pe ceilalți că pișat e ăla, nu lapte și miere.

DESPRE RĂZBOI, CU SCÂRBĂ

(Continuare de aici) 

21... Prilej cu care am aflat că adevăratul grânar al Europei nu este nicidecum România, cum ne plăcea să ne iluzionăm până acum, ci Ucraina, de vreme ce războiul de-acolo pare să fi stârpit sau măcar scumpit, printre multe altele, uleiul din magazinele de pretutindeni.

22. De altfel, chiar și făcând abstracție de recentele spre contemporanele vremuri pandemice, lumea de azi începe să semene tot mai mult cu cea zugrăvită prin filmele apocaliptice hollywoodiene, când totul debutează cu demonstrații și greve de amploare ale fermierilor, șoferilor de camioane și așa mai departe din toate colțurile mapamondului, cu cozi interminabile asezonate cu bătăi în magazine și la stațiile de benzină, scumpiri în lanț, inclusiv (sau mai ales) la energie, închideri ale marilor fabrici soldate cu șomaj record etc., ceea ce mă face să mă întreb, mai în serios, mai în foarte serios, și nu tocmai retoric, dacă, una peste alta, prefer să am parte de o moarte lentă și chinuitoare de sărăcie și, în cele din urmă, propriu-zis foame(te), ajungând să-mi raționalizez porțiile de mâncare și să mă lupt, la propriu, corp la corp, prin magazine pentru un sul de hârtie igienică sau pentru ultima pâine pusă la vânzare pe săptămâna în curs, ori de una o idee mai rapidă (și în sensul de mai grabnică, e drept) provocată de vreun atac al rușilor cu arme nucleare, dacă, așa cum – admit, poate și unde am o vârstă la care mi-am mâncat mare parte din mălaiul alocat, în schimb n-am responsabilitățile, de pildă paterne, ale celor îngrijorați că n-o să-și vadă progeniturile crescând, la casele lor și blablabla –, sunt tentat să militez tot mai asiduu, NATO ar interveni dracului odată în Ucraina cum a tot făcut-o în ultimii zeci de ani în alte țări, împotriva unor inamici cu nimic mai (ne)vinovați decât Rusia, dar care, desigur, se diferențiau de aceasta prin singurul amănunt fără vreo însemnătate juridică sau morală deosebită că nu dispuneau de forța ei militară, ceea ce mă mai face să reflectez și la câtă nedreptate e pe lumea asta care poate și merită să dispară, de vreme ce țări mai mici și mai amărâte, ba în esență și mai democratice, de partea (mai) „bună” a baricadei sau istoriei, n-au dreptul să-și facă arme nucleare și sunt obligate să rămână la cheremul câinilor mari, dar asta e altă discuție, prea complexă pentru un biet punct (22) dintr-un lung șir. Până la urmă, scumpirile și degradarea (accentuată a) nivelului de trai în mai toată lumea, dar în special în Europa, ca urmare a războiului sunt lucruri sigure, în timp ce un (contra)atac dement al rușilor cu rachete nucleare e, totuși, ipotetic, chiar și în cazul implicării NATO.

23. Apropo de (i)legalitate, (i)legitimitate și alte chestiuni oarecum juridice, la care de altfel recunosc că nu mă pricep câtuși de puțin, aproape că mă amuză discuțiile despre „armele ilegale” folosite de ruși, de „crimele de război” reprezentate de atacarea unor obiective „civile” și uciderea „civililor”, spre deosebire, vezi Doamne, de „legalitatea” atacării unor obiective militare și a uciderii de soldați, asta în condițiile în care, chiar și dacă am porni de la premisa – oricum aberantă, din punctul meu de vedere – că în anul de grație 2022 (deci nu 1939) există o „legalitate” a războiului, bombe și rachete „legale” etc., cumva tot n-avem parte de așa ceva în Ucraina, de vreme ce Rusia continuă să pretindă că nu a pornit un război (care s-ar putea încadra în știu eu ce convenții internaționale), ci o „operațiune (militară?) specială”, deci o noțiune (juridică?) de care cel puțin eu n-am știință să se afle prin documentele și cartele ONU, de pildă, dar poate mă înșel, așa că aștept opinia experților. Ce vreau să spun (ca să nu fiu înțeles greșit nici măcar de cohortele de idioți) e că TOT ce se întâmplă în Ucraina e sau ar trebui să fie catalogat de toată lumea drept ilegal, nu doar unele episoade (gen distrugerea unor școli sau teatre), care, cum ar veni, ar fi, eventual... ȘI MAI ilegale. Altfel legitimăm tot restul invaziei.

24. Nu știu alții cum sunt, respectiv simt, dar pe mine mă cuprinde o incomensurabilă scârbă de câte ori văd montajul acela monstruos făcut de Antena 3, cu fragmente din cuvântările lui Winston Churchill – unul dintre, să zic așa, idolii mei, în materie de personaje istorice, alături de al nostru Vlad Țepeș – din timpul sau preajma celui de-al Doilea Război Mondial, puse într-o paralelă dezgustătoare cu cele ale lui Zelenski de-acum. O minimă decență, totuși, n-ar strica, fie și din partea trustului Intact.  

25. Oarecum în aceeași linie, mi se par grețoase spre incredibil de absurde tentativele unora și altora de a delimita „binele” de „rău” în conflictul ruso-ucrainean inclusiv la nivel lingvistic, ceea ce, de pildă, mă face să mă gândesc ce vremuri grele trebuie că sunt acestea pentru toți Vladimirii (dacă nu și doar Vlazii) din România, care par acum un soi de rusofoni, rusofili sau măcar rusificați, de vreme ce nu-i cheamă și pe ei, simplu, Volodimir, ca pe noul apostol al libertății și democrației de tip aproximativ occidental (oricum mai occidental decât cel o idee mai răsăritean), asta dacă nu cumva ar trebui să ne simțim complexați cu toții, de vreme ce românii par mai înfrățiți cu rușii decât cu ucrainenii, dacă au împrumutat de la cei dintâi măcar scrierea numelui cu pricina (mă întreb dacă nu cumva în cele două limbi cam la fel de diferite ca româna de „moldovenească” se pronunță de fapt la fel). Ba o „prietenă” de-a mea de pe Facebook mergea și mai departe, acuzându-i de putinism pe toți cei care mai îndrăznesc să pronunțe – când vorbesc de capitala statului vecin – „Kiev”, dat fiind că în ucraineana neaoșă se zice „Kyiv” (cu „y”-ul atât de comun nouă, românilor), asta după ce nu cu multă vreme în urmă aflaserăm ce de porc e să zicem „Șahtior” în loc de mult mai corectul (politic) „Șahtar” (despre cum s-ar scrie nici nu mai pomenesc), cu referire la echipa de fotbal din Donețk (scris/pronuțat așa sau altfel). Iar eternul Lvov e (sau nu) mai nou Liov. Doamne ferește de vreun război în care italienii să atace Londra, că ar trebui să trecem și noi la pronunția și ortografia „London”.

26. (Tot) ca o chestiune (încă și mai) strict personală, care îmi place să cred, cu adevărat, că ține doar de gusturile mele mai degrabă estetice, în esență muzicale, decât de vreo înclinație xenofobă, chiar dacă recunosc că am și în materie de națiuni preferințe bine stabilite, astfel încât, de pildă, aproape că-i idolatrizez pe englezi și americani, dar îi cam detest pe... alții, pur și simplu nu suport limba sau limbile celor doi inamici de azi, care îmi produc/e o stare de rău la nivel fizic, exact cum mi se întâmpă când ascult unul din genurile muzicale care-mi displac, precum manele, techno sau rap, lucru mai deranjant pentru mine nu (doar) acum, când – deși nu e nimic de glumă – pot să spun c-o s-aștept s-apară filmul artistic despre război, fiindcă va fi probabil făcut de americani și vor vorbi cu toții engleza –, ci (mai cu seamă) când nu puteam (și nu pot) să urmăresc inclusiv capodoperele cinematografiei ruse/sovietice, cu marii ei regizori, decât, eventual, cu sonorul la minimum, ceea ce ar face întreaga experiență de (tele)spectator ușor stranie.

27. Consider o rușine de proporții epice decizia forurilor din tenis (WTA, ATP) de a NU îi exclude din competiții pe sportivii ruși, cum s-a întâmplat în alte discipline, gen patinaj artistic, ci de a le impune doar să nu participe sub steagul țării, să nu li se cânte imnul și alte glumițe de-astea, măsuri paliative care s-au aplicat deja în atletism și același patinaj artistic [unde personal am o slăbiciune pentru rusoaice, ținând mai degrabă (tot) de criterii estetice (fiindcă sunt frumoase, ce mai tura-vura!), ca de altfel și în tenis, unde favorita mea din toate timpurile rămâne Maria Sharapova, dar asta n-are nicio legătură], dar nu când era vorba de RĂZBOI, ci de o chestiune infinit mai măruntă, prin comparație, respectiv problemele de dopaj! Asta ca să nu mai spun că tot jucătorii și jucătoarele de tenis, care câștigă milioane, sunt favorizați, în timp ce pedepsiți așa cum ar trebui să fie și ei/ele sunt cei din discipline în care sportivii își rup picioarele pentru câștiguri mai degrabă modice.

28. O altă chestiune care-mi provoacă scârba până spre vomă sunt fufele (de pe Facebook) care folosesc prilejul războiului din Ucraina ca să ne povestească, în lungi texte lirice, cât de persecutate sunt de soartă ELE, fiindcă s-au pomenit peste noapte în plin război (amănuntul că, totuși, acesta NU e în România, ci mai à côté, pare să le scape sau să-l socotească nesemnificativ) și sunt nevoite, bietele, să asiste – uneori, ce-i drept, poate de pe la centrele de primire a refugiaților, unde s-au dus ca voluntare, ceea ce altminteri e lăudabil, firește, dar ar fi și mai și dacă și-ar vedea de treabă, nu de lamentări  – la drama mamelor cu copii care fug din calea morții și așa mai departe, și îi mai și ceartă pe insensibilii care... nu scriu ce scriu ele, ci ce vor ei. Sigur, și până în urmă cu o lună existau războaie în lume, copii care mureau nevinovați, refugiați (pe care cel puțin unii dintre europeni nu știau cum să-i mai țină departe, gândindu-se chiar să ridice garduri pe la frontiere!), iar poetesele de Facebook își vedeau liniștite de-ale lor, fără să sufere cu lacrimi de crocodil ca acum. O fi ceva ce ține de culoarea sau religia victimelor.

29. Chiar nu știu cum e (nici) cu relațiile diplomatice, dar, din punctul meu de vedere, mi se pare straniu spre inadmisibil ca, în actualul context, când, de pildă, printre altele, chiar Zelenski își tot exprimă opinia că, la o adică, NATO n-ar sări în apărarea membrilor mai... puțin relevanți, cum e România, și eu însumi am anumite rezerve și temeri în acest sens, să aflăm că, după ce și vicepreședintele SUA a trecut pe la noi mai degrabă în fugă, preț de câteva ceasuri, în timp ce în Polonia petrecuse vreo două zile, președintele Biden nici nu mai vine aici, ci se duce doar în Polonia, de unde, ce-i drept, l-a trimis pe președintele lor să-i facă în prealabil o vizită la București lui Iohannis, probabil pentru ca al nostru să-i transmită, astfel, prin intermediar ce și cum, respectiv cum îi iubim noi în continuare pe americani și suntem gata să ne dăm și viața pentru ei, nu doar miliardele de dolari pe tehnica lor militară. Cred, însă, că ar mai fi timp ca oficialii americani să-și dea seama de gafă și s-o evite.

30. De câte ori buletinele de știri sau talk-show-urile de la noi încep cu ce mai zic vrăjitoarele și doftorii cu diagnosticare la distanță despre suferințele presupuse ale lui Putin, ori despre operațiile lui estetice, sau despre când au mai citit în stele că se va sfârși războiul, eu înțeleg, probabil greșit, că pe frontul din Ucraina nu se mai întâmplă nimic cu adevărat important, sau măcar n-a mai fost bombardată nicio școală sau vreun bloc de locuințe, și schimb canalul. De altfel, cum remarca la un moment dat cineva, războiul va fi practic câștigat de ruși când știrile despre el vor veni undeva la sfârșitul jurnalelor, înainte de buletinul meteo sau rubrica sport.

31. Fără să fie contestată de cineva din platou, cum ar fi un moderator sau un ziarist, un invitat de la o emisiune a lansat, într-o doară, vorbind mai degrabă despre cu totul alt subiect, informația că înainte de război Zelenski avea în sondaje o popularitate de 24%. Adică fix cât orice politician de doi bani (și) de pe la noi.

32. Printre multele gogomănii mai mici sau mai mari rostite de președintele ucrainean fără ca pupincuriștii de pe la noi sau de aiurea să se (și le) sesizeze a fost și un soi de apel patetico-ironico-mobilizator către turiștii din toată lumea, de a vizita în această perioadă Kievul, care ar fi un oraș superb și așa mai departe. Firește că până la un punct disperarea lui e de înțeles, numai că în acest caz specific apelul său ar fi trebuit să se îndrepte către cele deja nici nu mai știu câte milioane (erau deja trei, la un moment dat) de ucraineni care, în loc să se îndrepte, fie și ca turiști, spre Kiev, preferă siguranța unor țări din vest, ceea ce mă duce cu gândul și la cei doar 26% dintre români care acum, pe timp de pace, susțin că ar rămâne să-și apere țara la o adică. Sper să n-avem vreodată ocazia să vedem câți ar rămâne cu adevărat în caz că.

DE (NOU) SEZON

Poate numai dacă abandonul lui Max Verstappen de duminică, din Marele Premiu de Formula 1 al Bahrainului, se va dovedi doar primul dintr-o lungă serie menită să facă un soi de justiție divină pentru ceea ce s-a întâmplat în ultima cursă de anul trecut, în urma căreia olandezul a devenit campion mondial, și pe care eu, care atunci n-am avut tăria sufletească s-o urmăresc în direct, n-am văzut-o integral nici până acum, deși o am înregistrată, tot pe motiv de prea mult consum literalmente nervos, aș găsi un motiv de satisfacție meschină, mai ales că, pe de altă parte, mi-e aproape indiferent dacă Hamilton nu obține al optulea titlu, cu care să-l depășească pe veșnic antipaticul Schumacher (căruia, firește, altfel îi doresc sincer o miraculoasă însănătoșire grabnică), din cauză de Verstappen sau de oricare altul, inclusiv ceva mai suportabilul Charles Leclerc, noul lider al clasamentului.

De altminteri, singura satisfacție reală și aproape onorabilă pe care aș putea s-o mai găsesc într-un sezon în care mașina britanicului pare să fi fost ratată de cei de la Mercedes, astfel încât va mai pierde, probabil, un an, și pe care (sezon) oricum am avut mari îndoieli, în toată pauza de iarnă, că măcar o să am puterea să încep să-l urmăresc, ar fi să asist la o megaînfruntare, care altfel mă lasă rece, între Ferrari și Verstappen, doar ca să-i văd pe numeroșii fani ai „scuderiei” – care, în lipsa (de performanțe a) propriilor idoli, în anii din urmă au cam ținut cu olandezul în lupta sa cu Hamilton – cum schimbă macazul și, brusc, încep să vadă cu alți ochi toate măgăriile de pe circuit și din afară ale pilotului Red Bull, măgării pe care, desigur, când le făcea în confruntările cu „inamicul” oarecum comun i le treceau cu vederea, punându-le chiar pe lista calităților și la capitolul „mamma mia, ce pilot!”. Tot ce mai trag nădejde e ca italienii să-și intre cât mai grabnic în jalnica normalitate cu care mi-au otrăvit tinerețile, și anume să-și favorizeze fățiș și fără scrupule unul dintre piloți (în detrimentul celuilalt), pe model Schumacher-Oricine, pentru că altfel, dacă i-ar lovi subit un fair-play de tip britanic, n-au nicio șansă într-o competiție directă cu ceilalți trișori din acest punct de vedere, austriecii de la Red Bull, cu la fel de penibilele lor modele Vettel-Webber și Verstappen-Pilotul numărul 2 (momentan Perez).

MAREA FAUREALĂ

Conform tuturor așteptărilor și contrar speranțelor mele, (și) finala ediției naționale a concursului Eurovison de anul acesta s-a încheiat exact ca marea spre covârșitoarea majoritate a celor trecute, despre care am tot scris de-a lungul timpului, și anume cu deja tradiționala, dar la fel de eficienta scamatorie a „juriului de specialitate”, care, pentru a fi sigur că nu ajunge în ediția internațională piesa preferată de public, și în general una de valoare, cum a fost „Ana”, a Dorei Gaitanovici, și-a mânărit propriile voturi în așa fel încât să o plaseze nici măcar doar pe locul doi, de unde la un eventual balotaj ar fi avut câștig de cauză, ci pe șase!

Pe lângă faptul că regulamentul actualei ediții a fost puțin spus ciudat, astfel încât votul publicului a cântărit... o șesime din total, respectiv cât al oricăruia dintre membrii juriului (de fapt nici măcar, pentru că s-au mai făcut și acolo niște ajustări, de le-a dat, efectiv, cu virgule, în loc ca numărul de SMS-uri primite de fiecare melodie să fie convertit în cunoscutele valori de punctaj – 12, 10, 8...), ceea ce n-am mai pomenit pe undeva sau cândva, în general el având o pondere de minimum 50%, dintre cei cinci jurați o mare muențiune specială merită compozitorul Cristian Faur, pe care, dat fiind că urechea sa muzicală și chiar gusturile lui în domeniu nu pot fi puse cu adevărat la o atât de colosală îndoială, îl suspectez cu fermă convingere de faptul că, pe lângă favorizarea propriilor protejați (elevi, interpreți ai cântecelor sale etc.) – după cum practic a recunoscut cu cinică sinceritate prostească în semifinală –, tot ce-l mână-n luptă de câte ori e numit într-o astfel de poziție [altminteri și (binișor) remunerată, presupun] e să căpăcească orice piesă care ar putea obține la concursul cel mare, internațional, o clasare mai bună decât istoricul loc trei (ex aequo, ce-i drept, cu Paula Seling și Ovi în 2010) adus de a sa „Let Me Try”, în interpretarea Luminiței Anghel și a trupei Sistem, din 2005, dovada incontestabilă, din punctul meu de vedere, de acum fiind amănuntul că, pentru a fi absolut sigur că „Ana” va fi eliminată (așa cum se asigurase în faza precedentă de eșecul formației E-an-na, cu „Malere”, care în termeni de popularitate reprezenta un real pericol pentru el, dovadă miile de voturi obținute degeaba de la public), a plasat-o de-a dreptul pe locul al șaptelea (?!), recompensat cu doar patru puncte,  găsind șase piese din zece (ca vai de ele) mai bune decât ea, procedură faurească de-a dreptul grosieră (chiar dacă – bizar și nu prea pe meleagurile noastre – nu fără precedent), în condițiile în care, totuși, niciun alt membru al juriului n-a depunctat-o în asemenea hal. Aviz celor care mai au de gând să-l coopteze la edițiile viitoare.

LA TABLĂ

    (Continuare de aici)

    ...15. Bine ar fi dacă, zilele astea, în loc de, sau măcar împreună cu nenumărații analiști militari și specialiști în ale războiului care se perindă prin studiourile de televiziune și ies la tablă să ne explice, ar apărea și unii pricepuți în ale păcii, gen diplomați de carieră, care să ne spună cam ce se poate întâmpla DUPĂ, mai ales în cazul nefericit în care rușii cum ar veni câștigă, fiindcă mie continuă să nu-mi fie deloc clar; cine, de pildă, ar recunoaște... anexarea(?!) unei întregi țări până mai ieri suverană și independentă de către o alta, sau dacă vor avea o singură echipă de fotbal la următorul campionat european... Adică, dincolo de pornirea naturală și atavică a oamenilor, și cu atât mai mult a popoarelor, de a se opune când sunt atacați/te, cel puțin dacă posedă și doza necesară de eroism, cum demonstrează că au vecinii noștri, nu pot să nu-mi imaginez câteodată, privind transmisiunile de pe front, scene în care ucrainenii i-ar primi pașnic pe invadatori în orașe, i-ar pofti să ia loc la mesele de protocol din instituțiile oficiale, le-ar servi cafeluțe și pișcoturi și i-ar întreba politicos: OK, și acum?! Mai cu seamă că, din câte îmi amintesc eu mai degrabă de prin filme decât din cărțile de istorie, în epoca modernă și prin părțile cât de cât civilizate ale globului, gen Europa, nici nu s-a testat cu adevărat un tip de ocupație „pașnică” de durată, fiindcă orice asemenea tentativă a dus la războaie, din fericire încheiate, mai devreme sau mai târziu, cu victoria binelui și eliberarea asupritului. Care ar fi, așadar, pașii următori după „cucerire”?

    16. Apropo de analiștii militari, e cel puțin a doua sau a treia oară când îl văd pe unul dintre cei mai cunoscuți dintre ei tăcând mâlc la deja tradiționala tablă-hartă din studio, sau chiar aprobând cu entuziasm, atunci când moderatorul/oarea indică raportul disproporționat de forțe dintre ruși și ucraineni cu cifre și grafice din care ar reieși un raport de 5 la 1 sau ceva (de pildă, Rusia are, cică, 900.000 de soldați, în timp ce Ucraina doar 200.000), de unde și vitejia uluitoare a celor din urmă, fără să se simtă (analistul) dator să facă măruntul amendament că, totuși, orișicât, rușii n-au venit chiar cu întregul efectiv nici de militari și nici de tehnică în Ucraina, acolo unde, în schimb, ucrainenii sunt cu toții și cu toată. Dat fiind că săptămâni la rând înainte de izbucnirea conflictului ni s-a tot spus că rușii au masat între 170.000 și 190.000 de oameni la graniță, actualul raport din teren pare ușor în favoarea celui agresat, chiar și fără a socoti mobilizarea generală. Ceea ce, pe de altă parte, desigur, nu știrbește cu nimic eroismul lui.

    17. Încă un lucru pe care de zile întregi încerc să-l înțeleg din discuțiile de la TV e cum vor ajunge, la modul concret, toate ajutoarele militare – inclusiv avioane! – promise de către țările occidentale la destinație, respectiv, de pildă, presupun, la autoritățile din Kiev, aflate într-un soi de încercuire și oricum cam ocupate cu bombardamentele feroce, furibunde și așa mai departe. Până acum n-am prea văzut nici măcar relatări din care să reiasă că Ucraina mai e pur și simplu aprovizionată cu de-ale gurii și medicamente pentru populația civilă, dacă mai circulă, de pildă, tiruri din acelea de care ne temeam să nu fim privați chiar și în primele zile de izolare din pandemie, până s-a convenit, mai întâi cam cu chiu, cu vai, ca baremi ele să aibă drept de liberă circulație peste granițe. Iar dacă în ceea ce privește transporturile cu lucruri de strictă necesitate mi-aș putea închipui că rușii pot fi convinși, fie și cu greu și mari intervenții ale Crucii Roșii sau mai știu eu cui, să le lase să se vânture încolo și-ncoace mai mult sau mai puțin libere pe teritoriul statului invadat, cred că ar fi mai reticenți când vine vorba de tunuri, tancuri, drone, mitraliere...

    18. Poate și unde am o anumită etate, la care mi-am luat cu vârf și-ndesat porția de șuturi în cur și scuipături în ochi din partea diverselor figuri (politice) charismatice, dacă nu de-a dreptul providențiale, sau poate unde, în mod până la urmă firesc, sunt mai puțin sensibil la farmecele lui masculine decât, de pildă, nenumăratele mele „prietene” de pe Facebook căzute în extaz, ezit să mă entuziasmez până la fanatism de altminteri incontestabilele calități (de lider) etalate de președintele Zelenski, (contra)argumentul meu ceva mai rațional fiind recursul la istoria relativ recentă, când personaje adulate la un moment dat, inclusiv la nivel mondial, au virat fulgerător spre polul opus al popularității, și mă gândesc aici la figuri mai sinistre chiar și decât ceaușescul nostru, care, din câte am mai auzit/citit și eu (că nici chiar matusalemic nu sunt!), era altfel văzut prin 1968, când cu invadarea Cehoslovaciei de către aceiași ruși, doar oleacă mai sovietici (alt episod „fără precedent” după Al Doilea Război Mondial, dar care e un precedent al episodului fără precedent de-acum), și chiar pe la începutul anilor ’70, decât fie și doar un deceniu mai târziu, ca să nu zic aproape două. N-am să le enumăr, ca să nu par de-a dreptul blasfemator în actualul context.

    19. Și totuși... Nu mă pot împiedica, încă și mai des decât spuneam că văd cu ochii minții scenele acelea absurd pacifiste cu cafeluțe și pișcoturi, (nici) să-mi imaginez cum, deodată, ca în filmele hollywoodiene de acțiune cu happy-end (exprimare ușor tautolgică), apare o escadrilă de avioane americane care, de pildă, face praf și pulbere în doar câteva minute convoiul acela militar rusesc pe care-l tot vedem cum (nu prea) înaintează nestingherit către Kiev. Asta și (sau mai ales) pentru că, nepacifist cum am admis din capul locului că sunt, mă gândesc că, decât să aștepte să vadă mai degrabă când decât dacă i se va pune pata nucleară lui Putin (în condițiile în care, atunci când ai de-a face cu scelerați, degeaba încerci să procedezi cum crezi tu, cel cu mintea întreagă, că e rațional pentru a nu escalada un conflict, nebunul interpretând oricum aleatoriu orice gest al tău, fie și unul perfect inocent), statele membre NATO mai bine ar intra efectiv în luptă de partea Ucrainei, cu orice risc, decât s-o tot dea la-ntors cu sprijinul moral, integrarea de urgență în UE (de ce nu în NATO?!) și tot felul de alte măsuri pe care Putin, cum spuneam, oricum le poate și le va interpreta cât de curând ca pe niște agresiuni la fel de palpabile ca un atac cu rachete.

    20. Sigur că în imaginea de ansamblu e o chestiune absolut nesemnificativă, dar mai are cineva vreo urmă de îndoială în privința numelui țării câștigătoare la ediția de anul acesta a concursului Eurovision, indiferent de valoarea piesei și/sau calitatea interpretării? [Răspuns (in)corect: Ucraina]