Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

sâmbătă, 18 iulie 2026

SECTANȚII MAI VECHI ȘI MAI NOI AI CULTULUI (PERSONALITĂȚII) „NICUȘOR DAN”

După ce am votat, în turul doi al alegerilor prezidențiale, aproape sufocat de silă, gata să vomit în cabină, cu Nicușor Dan (ajuns, grație adepților săi sectanți, în finala cu Simion în detrimentul favoritului meu Crin Antonescu, care, judecând după fanatismul amintiților sectanți, oricum n-ar fi beneficiat niciodată în turul doi de votul lor, astfel încât ar fi pierdut și ne-am fi pomenit cu Simion în fruntea țării, deja fermă convingere personală care mă face să trec mai ușor peste tristețea rezultatului de atunci din turul întâi), iar în acest prim său an de mandat am fost chiar plăcut surprins de comportamentul aproape decent, relativ echidistant, încep să (re)descopăr la el niște atitudini cel puțin bizare și, categoric, dincolo de limitele constituționalității și bunului-simț, chiar dacă o seamă de analiști și jurnaliști, rămași cu o vădită tulburare de stres posttraumatic după epoca de tristă amintire Băsescu, îl ridică, încă, în slăvi, socotind drept legitim și democratic orice gest care pare diferit de ceea ce ar fi făcut într-o situație similară sinistrul său predecesor.  

Așa, de pildă, faptul că Nicușor Dan refuză acum să desemneze ORICE candidat de premier, pe motiv că nu ar avea o majoritate, pare să contrasteze cu momentele în care Băsescu, dimpotrivă, deși exista una, insista să desemneze candidați fără nicio legătură cu ea, scoși din pălărie, numai ca să-și favorizeze PD(L)-ul rămas în ultraminoritară izolare parlamentară și/sau să forțeze, eventual, alegeri anticipate, doar că, revenind la momentul actual, pe lângă că, de fapt, Nicușor Dan are, de data asta față de AUR, EXACT, dar EXACT atitudinea pe care o avea Băsescu față de PSD și, în subsidiar, întreaga majoritate de atunci pe care social-democrații o făceau cu PNL și UDMR, refuzând să accepte un guvern din care să facă parte partidul sau coaliția care nu-i convine/convenea lui, actualul președinte pur și simplu își încalcă una dintre cele mai limpezi obligații constituționale, respectiv aceea de a desemna, dracului, un candidat, fiindcă Legea fundamentală nu menționează nicăieri, nici explicit, nici „în spirit”, că președintele trebuie să „pipăie” sau să „intuiască” sau să „(pre)simtă” vreo majoritate, ci doar să se consulte cu partidele, după care să desemneze un candidat care, în zece zile, să încerce să găsească susținere în Parlament.

Sigur că, dată fiind perioada când s-a elaborat Constituția, ea a fost creată după modelul Iliescu, în care se cam subînțelegea că președintele face toate jocurile, de unde și faptul că acesta, de fapt, la drept vorbind, nu are un termen precis în care e obligat să desemneze candidatul de premier, în timp ce candidatul are fix DOAR zece zile să, teoretic, facă toate aranjamentele pentru un guvern, deci inclusiv să negocieze portofoliile, posturile de secretari de stat, prefecți etc., ceea ce este ușor absurd, dar se pornește tocmai de la premisa puțin democratică a faptului că a aranjat totul înainte (cu) președintele, iar după desemnare ar urma doar formalitățile învestirii, așa cum s-a și petrecut, sincer vorbind, (și) în 2025.

Imbecilitatea și mai mare a celor care, acum, rezonează cu acest tip de INacțiune a președintelui, care așteaptă cu mâinile în sân „rezolvarea de la partide” (după ce, printre altele, l-au criticat că tot stă și nu face nimic în privința desecretizării documentelor legate de anularea alegerilor din 2024; cu „referendumul” din justiție; cu drona ucraineană din portul Constanța; cu desemnarea șefilor de servicii secrete și în general cu mai orice, unde Nicușor Dan se mărginește să dea asigurări tembele că totul va fi bine și se va rezolva (de la sine) în termen rezonabil, de obicei „câteva săptămâni”), repetând la nesfârșit, papagalicește, că „asta e aritmetica parlamentară, n-ai (recte n-are) ce-i face”, este, însă, că par să uite (sau se prefac) că o nouă desemnare, care să-și urmeze pașii constituționali până la capăt, cu vot de învestire/respingere și așa mai departe, ar putea reprezenta și în sine o deblocare a situației, în ciuda (sau, în fine, datorită) „aritmeticii parlamentare”, în sensul că măcar ar deschide calea alegerilor anticipate, procedură altminteri, firește, riscantă, date fiind cifrele de prin sondaje, cu AUR crescut amenințător, dar care (procedură) în democrații este o metodă de a se ieși (sau măcar a se încerca) tocmai dintr-un astfel de impas „aritmetic”.

Din păcate, și în această privință Nicușor Dan și noii săi adepți sectanți sunt absurzi, falsificând chiar și aritmetica, atunci când pretind că, vezi Doamne, datele din sondajele de opinie arată că nu s-ar schimba nimic în cazul unor alegeri anticipate, astfel încât am ajunge în același punct, asta în condițiile în care, de fapt, toate sondajele arată modificări majore, și anume o cel puțin dublare a scorului AUR, cu risc de atingere a pragului de 50%, ceea ce, firește, ar schimba multe, chiar dacă, desigur, nu în bine și nu după logica NEdemocratică a celor, tot în frunte cu Nicușor Dan, cărora pur și simplu nu le convin aceste rezultate, așa cum nu le convenea lui Băsescu și Iohannis, cu tot cu suporterii lor la fel de fanatici ca ai celui de-acum (mulți fiind comuni), când cifrele mari erau de partea PSD. Plus că, dacă tot se uită cu asemenea sfințenie la sondaje, Nicușor Dan ar putea remarca și că a crescut la vreo 66% numărul celor care chiar își doresc anticipate! [Eu, de pildă, NU mi le doresc, asta ca să fie clar că nu e vreo cine știe ce pledoarie pro domo, ci doar pro demo(crație).]

Și mai straniu e cum l-a apucat acum pe Nicușor Dan – poate, ce-i drept, învățând din greșelile trecutului foarte recent – o acută cumpătare, după ce desemnarea lui Veștea a fost, dimpotrivă, o dovadă de cinism și perfidie mai mare decât orice a făcut Traian Băsescu, neavând nimic de-a face cu pasivitatea senină și aproape cucernică, un fel de smerenie, pe care o afișează zilele astea, doar că, atunci, a fost și o dovadă de stupiditate, pentru că alegerea forțată, cu iz de sfidare a logicii democratice și a inamicilor săi din PNL, a unui lider al unui partid care nu și-a dat acordul ar fi avut un oarecare sens, chiar dacă tot perfid, dacă ar fi venit după ce desemnarea lui Tomac ar fi fost finalizată cu INsucces, în sensul respingerii sale în Parlament și nu prin renunțare personală prematură, deoarece, ca A DOUA nominalizare completă, înainte de intrarea în logica alegerilor anticipate, am aproape convingerea că Guvernul Veștea chiar ar fi trecut, măcar parlamentarii aceia AUR care oricum au fost întorși abia în ultima clipă votând învestirea tocmai de teamă să nu-și piardă fotoliile dacă s-ar fi mers până la capăt cu anticipatele. Cu alte cuvinte, tot episodul Veștea a fost doar un soi de machiavelism de Gâgă (în timp ce un machiavelism autentic presupune, măcar, și un anumit rafinament intelectual, care-i lipsește cu desăvârșire actualului președinte).

În fine, fără vreo legătură directă cu criza politică, gestionată spre catastrofal de Nicușor Dan, aș mai remarca și o foarte recentă dovadă de... nici nu știu dacă ticăloșie sau tendință morbidă de a-i lua pe oameni de proști, respectiv felul în care a argumentat necesitatea de a se ascunde în continuare cifrele contribuției României la sprijinirea Ucrainei, când domnul Dan a încercat să-și convingă fanaticii cu puțini neuroni (sigur, asta e prin excelență definiția sectantului) că o astfel de dezvăluire ar șubrezi poziția țării în fața potențialilor inamici, de parcă ar fi trebuit să dezvăluie dacă România a donat Ucrainei doar două tancuri sau, vorba unui banc vechi, pe toate trei, astfel încât Rusia, de pildă, să știe dacă mai avem unul sau ne bazăm doar pe căruțele trase de catâri, când, desigur, în realitate e vorba de a se furniza către opinia publică numai niște cifre globale, câte milioane sau miliarde de euro s-au acordat în total, ori poate cinci bani, astfel încât inamicii ar trebui să fie foarte abili în a estima, de pildă, ce reprezintă cele, să zicem, două miliarde de euro, care pot însemna, poate, un sistem Patriot, sau, ca alternativă, nu știu câte zeci de avioane, ori milioane de gloanțe, ori doar sute de mii de puști sau numai cine știe câte plinuri de benzină/motorină făcute la niște convoaie cu armament venite din Marea Britanie sau Franța, de ar muri de oboseală contabilii și experții lui Putin să calculeze cu cât, chipurile, s-a diminuat propriu-zis capacitatea de apărare a României. Cum spuneam, sectanții pot să pună botul la astfel de explicații, dar cei care se trezesc din transă le vor găsi exact atât de stupide/mincinoase pe cât sunt cu adevărat.


P.S. Mă întreb dacă, de fapt, dincolo de transparența acestor cheltuieli, există cineva în România – președinte, premier, șefi de servicii secrete, CSAT... – care chiar are cifrele exacte sau s-a dat cum, cât, ce și când s-a putut, fără o evidență clară!


marți, 14 iulie 2026

O ȘANSĂ PENTRU ROMÂNIA: „MELONIZAREA” PSD

Am tot auzit, în ultima vreme, din gurile unor analiști și/sau politicieni români, expresia „melonizare”, asociată, exclusiv, cu formațiunea AUR, sensul fiind, din câte am înțeles eu poate nu chiar din prima, un soi de (eventuală) „occidentalizare” sau „europenizare” (din formulele „proeuropean”/„prooccidental”), fie și numai de natură pur cosmetică, aparentă, de praf în ochii cancelariilor străine, a partidului condus de George Simion, așa cum s-a întâmplat, într-un mod oarecum miraculos de inexplicabil și, desigur, fericit, cu premiera (în fine, ce au ei acolo, președinta Consiliului de Miniștri sau ceva) italiană Giorgia Meloni, care, din câte am înțeles la fel de tardiv, că nu mă pasionează mai deloc politica internațională, pe vremea când era doar în stadiul de proiect, respectiv prin opoziție sau în fașa carierei sale politice, se prezenta drept o „suveranistă” feroce, naționalistă, aproape fascistă, putinistă, legionară și așa mai departe „made in Italy”, în schimb, de îndată ce a ajuns în fruntea guvernului și, în reuniunile internaționale, printre oameni civilizați, s-a transformat peste noapte într-o persoană perfect frecventabilă, proeuropeană, prooccidentală, stâlpă a UE, susținătoare ferventă a Ucrainei și așa mai departe.

Ei bine, având în vedere situația extrem de complicată din politica românească, unde, pe lângă o criză politică deja exasperantă, există, într-adevăr, un risc major să ne pomenim, cât de curând – respectiv, fie aproape instantaneu, dacă ne facem harachiri cu alegeri anticipate, fie peste doi ani –, cu un AUR la un scor electoral astronomic, poate chiar de peste 50%, eu aș veni cu o abordare originală, bazată, puțin, și pe propriul meu subiectivism de aproape simpatizant, de la o vreme, al PSD (sau, în fine, la drept vorbind, doar mai puțin antipatizant decât al celorlalte formațiuni, în frunte cu PNL-ul pentru care am votat zeci de ani după 1989, până a fost îngurgitat și fagocitat de băsiști și alte lighioane la fel de sinistre, cum ar fi, mai nou, progresiști), și anume ca PSD, cumva intrat deja efectiv în opoziție și oricum catalogat, de către forțele „reformiste” PNL+USR, drept aproape „aurist”, „suveranist, „antireformist”, „retrograd”, „putinist” „ciuma roșie” etc., să-și schimbe cu adevărat abordarea și să alunece, mai degrabă de fațadă, către toate aceste „curente”, începând, de pildă, inclusiv să refuze să voteze toate năzbâtiile din PNRR de factură ultraprogresistă, chiar și cu riscul de a mai pierde din miliardele alea „indispensabile” (mă refer, de pildă, la absurda lege a salarizării, la aia cu „decarbonizarea”...), sau să devină mai... rezervat în sprijinirea necondiționată a Ucrainei, în sensul de a o, dimpotrivă, condiționa de unele aspecte privitoare la minoritatea românească de dincolo de graniță sau de o atitudine mai corectă a lor în chestiuni de genul incidentului cu drona de la Constanța, plus, chiar, ușoare tendințe de revenire la sloganul „nu ne vindem țara” („decât dacă e pe bani mulți sau merită cu adevărat”), astfel încât, până la alegerile din 2028, să-și mai recâștige din electoratul migrat (masiv) către AUR tocmai din cauza unei abordări, în ultimii ani, excesiv de „proeuropene” și, până la urmă, „de dreapta”, ceea ce ar conduce, pe cale de consecință logică sau de principiu al vaselor comunicante, la o scădere a AUR, care nu poate să fie decât benefică pentru România. De altfel, la drept vorbind, văd că PSD este oricum pe calea cea bună (și nu sunt deloc ironic), Sorin Grindeanu amenințând fix cu o astfel de atitudine, confirmată, din punctul meu de vedere, drept o cale măcar eficientă din punct de vedere electoral de ceea de s-a petrecut cu/a făcut Victor Ponta, care, practic cu o astfel de schimbare de macaz, (i-)a luat (lui Crin Antonescu) 15% la alegerile prezidențiale!

Sigur, în 2028, după alegeri, PSD ar urma să (re)devină ceea ce a fost... măcar în 2025, când, iată, Nicușor Dan l-a încadrat fără rezerve (și, din punctul meu de vedere, evident pe bună dreptate) la proeuropean/occidental, membru al unei familii politice europene absolut respectabile și așa mai departe, astfel încât să nu (se) pună nici pe departe în pericol „parcursul nostru alături de aliații europeni și transatlantici etc.

Ar fi, de fapt, un fel de... dublă „melonizare”, în sensul că PSD s-ar îndrepta, mai întâi, spre o atitudine similară cu cea a... vechii/tinerei Meloni, aproape de extremă dreapta, după care ar re/veni la una precum a celei noi/mature, democratică și rezonabilă.

sâmbătă, 11 iulie 2026

SĂ GÂNDIM CONSTRUCTIV 2: O (ALTĂ) SOLUȚIE LA ACTUALA CRIZĂ POLITICĂ

Dintr-o mulțime de motive, printre care și unul cu adevărat aproape serios și obiectiv, iată că n-am mai scris nimic aici încă de hăt, tocmai de când am scris ultima oară, în urmă cu nu mai puțin de sau peste... (stați să verific...) cam circa în jur de două luni (culmea, aș fi zis că a trecut mai mult!), așa încât am ratat câteva subiecte majore, cum ar fi desemnarea lui Eugen Tomac drept candidat de premier, pe care am comentat-o doar de unul singur sau cu soția, în intimitatea propriului apartament proprietate personală a ei, trăgând și o serie de concluzii pe care se pare că nu le-a mai tras nimeni, dovadă lamentabila eșuare a întregului demers prezidențial, doar că zilele astea iată că o luăm de la capăt, pentru că se vorbește (iarăși?!), ca soluție la ieșirea din criză, de un (alt) guvern tehnocrat, sau ceva de genul ăsta, oricum cu premier „independent”, așa că profit de (noua) ocazie să-mi expun și oarecum public (cel puțin în teorie, dacă mă gândesc la bietul meu cititor fidel imaginar) teoria, după ce a trebuit să înghit în tăcere (mediatică) toate contraargumentele imbecile ale celor care, combătând ideea unei astfel de construcții, nu făceau decât să ne povestească ce bine ar fi fost să fie bine, adică să avem un executiv cu o „largă majoritate parlamentară”, sprijinit „în mod „transparent” de partidele „prooccidentale” și alcătuit din politicieni „asumați”, pentru că, altfel, vezi Doamne, nu ar exista „responsabilități precise”, toate formațiunile se vor delimita de măsurile dure de „reformă”, plus că, cică, un astfel de guvern ar fi potrivit doar în momentele de „criză politică profundă” „autentică”, nu ca glumița asta de la noi, care – ce-i drept, acum două luni, dar de atunci au mai trecut... două luni – ar fi fost doar una de orgolii, de parcă importante ar fi justificările puerile pentru care unii nu mai vor să guverneze cu alții, și nu faptul în sine că țara nu mai e, practic, guvernată deloc.

Ei bine, ziceam eu încă de pe atunci, și cu atât mai mult reiterez acum, că, deși, printre altele, Tomac mi se părea un personaj între sinistru [ca (fost?) băsist] și caricatural (ca tot restul), și nici Nazare nu cred să fie cu mult mai breaz, ideea de guvern tehnocrat este cea mai potrivită acum, deoarece poate reprezenta salvarea partidelor „prooccidentale”, oarecum pe modelul Guvernului Cioloș, în sensul că, în funcție de interesele politice (din 2028) și de prestația propriu-zisă a executivului, PSD, PNL și USR (că UDMR are un statut aparte) se pot poziționa față de el așa cum le vine la socoteală, respectiv, fie, pe de-o parte – dacă li se pare că a avut o activitate bună, cu rezultate economice și sociale remarcabile, cum ar fi... belșug și fericire pentru populație – și-l pot însuși, subliniind, în campania electorală, că ele l-au susținut și așa mai departe, fie, pe de alta – dacă se ajunge la nenorociri, creșteri de taxe, prăbușire economică etc. – să se situeze în opoziție față de el, de vreme ce nu au avut miniștri din rândurile lor, măcar cam cum s-a poziționat PSD față de Guvernul Bolojan (din care făceau parte) sau, în 2024, PNL față de Guvernul Ciolacu (din care, de asemenea, făceau parte), în speranța, zic eu perfect întemeiată, că se găsesc suficient de mulți alegători din bazinele lor electorale care să-i creadă pe cuvânt. Așa, de pildă, dacă bine îmi amintesc, pe Cioloș USR a preferat să-l ia în brațe, în timp ce PNL și, mai ales, PSD au dat cu el de pământ, cu toții profitând într-un fel sau altul.

Sigur, e vorba de foarte mult, să zicem, politicianism în ce spun eu, însă, în condițiile în care, în 2028 (dacă nu ne împușcăm singuri prematur în cap cu niște alegeri anticipate, pe principiul „cine moare acum nu mai moare la anul”), riscăm să ne pomenim cu un AUR la un scor electoral istoric, cred că aproape orice lucru care poate diminua, oricât de puțin, acest pericol este legitim, inclusiv această manevră nici măcar cu adevărat machiavelică, de a institui un fel de guvern... artificial (pe lângă că „de armistițiu”, dat fiind că oricum altă soluție reală de a ieșit din actualul blocaj nu se întrevede), care, pe de altă parte, chiar ar putea aduna și ceva personalități independente importante, pe lângă un eventual premier respectabil și competent.

În plus, cum spuneam cândva, demult, personal prefer oricând un guvern tehnocrat unuia, de pildă, de uniune națională, deoarece mă simt cu mult mai liniștit să-i știu pe toți politicienii în opoziție decât să-i știu pe toți la putere.