O LECŢIE

Întreaga mea tinereţe de fan al Formulei 1 a fost marcată de scârba faţă de ordinele de echipă utilizate (în special şi excesiv) de Scuderia Ferrari, inclusiv, sau mai ales întru favorizarea fără pic de ruşine, chiar şi atunci când nu se justifica din punct de vedere tactic, lui Michael Schumacher, ale cărui recorduri tocmai de aceea sunt şi foarte greu de egalat acum, mai cu seamă de către un pilot ca Lewis Hamilton, a cărui carieră s-a derulat, dimpotrivă, la echipe caracterizate (în general, şi în particular McLaren) de fair-play faţă de şi între piloţi. [Ba, la o adică, dacă mă întrebaţi pe mine, poate subiectiv fiind, la Mercedes britanicul a fost privat de (încă) un titlu în disputa cu mai de-al casei german Nico Rosberg, dar asta e altă poveste].

Cu toate acestea, şi chiar dacă mi-am păstrat nealterată aversiunea faţă de italieni, trebuie mai întâi să spun că am vărsat o lacrimă în timpul Marelui Premiu al Bahrainului, când tânărul Charles Leclerc – singurul pilot al Scuderiei, poate alături de Kimi Raikkonen, care îmi poate deveni relativ simpatic, mai ales dacă va continua să-l bată pe Vettel – a fost lovit de ghinion, pierzând, fie şi în favoarea lui Hamilton, o cursă pe care merita din plin să o câştige, în schimb la următoarea, din China, mi s-a părut deplasat din partea lui să comenteze atât de insistent altminteri foarte şi/dar la fel ca întotdeauna de ostentativele şi penibilele intervenţii (radio) prin care i se cerea să cedeze poziţia pe pistă coechipierului, asta pentru că, pe de-o parte, ar fi trebuit să ştie foarte bine (măcar din cărţile de istorie şi clipurile de pe Youtube, dacă vârsta fireşte că nu i-a permis să trăiască pe viu, ca mine, asemenea scene dezgustătoare) la ce echipă se duce şi care ar putea fi statutul lui măcar în primii ani, iar pe de alta, până şi din punctul meu de vedere Ferrari se află în poate primul moment al istoriei (sau cel puţin de când urmăresc eu Marele Circ) când asemenea practici pot fi oarecum de înţeles, date fiind seceta prelungită de rezultate şi faptul că doar aşa pare să-şi sporească şansele de a triumfa în faţa celor de la Mercedes. Cu alte cuvinte, nu pe vremea când Schumacher oricum domina competiţia, neavând nevoie ca alde Irvine, Barrichello şi Massa să fie privaţi de victorii doar pentru a-i rotunji lui palmaresul, ci acum, când n-au mai luat un titlu mondial tocmai… de pe atunci.

Aşa stând lucrurile, nu m-ar mira ca “impardonabilele greşeli tactice” prin care italienii i-au ruinat lui Leclerc şi cursa de duminica trecută, făcându-l să termine abia pe locul al cincilea, cu două în urma coechipierului şi chiar după Max Verstappen de la Red Bull, prin câteva decizii chipurile (doar) neinspirate – intrări aleatorii la boxe, ba prea devreme, ba prea târziu; alegeri bizare de pneuri… – să fi fost nu atât o încercare (disperată) de a-i bloca pe adversari şi a-i da o mână de ajutor lui Vettel (ceea ce nici nu s-a întâmplat, Mercedes obţinând o “dublă”), cât pur şi simplu un mod de a-i arăta monegascului pisica, pentru a-l pune la punct şi a-l face să înţeleagă că – la urma urmelor (pe bună dreptate) – stă la cheremul echipei, fără sprijinul căreia nu poate obţine rezultate notabile, oricât ar fi el de megatalent(at).

Mai pe (relativ) scurt: “ciocu’ mic, că ai o carieră întreagă înainte şi ar fi păcat să-i dai cu piciorul înainte s-o începi cu adevărat (cu stângu’)”!

(PSEUDO)PARADOXURILE UNEI ÎNFRÂNGERI (NE)AŞTEPTATE

Unul dintre nenumăratele (mini)(pseudo)paradoxuri ale întâlnirii dintre România şi Franţa din semifinalele Fed Cup, pierdută la limită de fetele noastre, a fost exprimat în mod mai degrabă subconştient de către Florin Segărceanu, căpitanul nejucător (şi cam nefolositor) al tricolorelor, care, cu o zi înaintea startului, declara că România este favorită (“pe hârtie”), însă, în afara celor două victorii “sigure” ale Simonei Halep, nu prea ştie de unde va veni a treia, ceea ce, la o mai profundă (psih)analiză logică, însemna tocmai că, dimpotrivă, cam ştia de unde vor veni cele trei înfrângeri care de fapt o situau în postura de adevărată favorită pe Franţa!

La fel de contradictorii au fost opiniile unor (aceiaşi) “experţi”, care, după ce întreaga săptămână premergătoare partidelor explicau că “racheta numărul 2” nu are cum să fie alta decât Mihaela Buzărnescu, aflată, chipurile, în revenire de formă după ce a făcut un meci (pierdut!) “nemaipomenit” cu Wozniacki la Charleston (în paranteză fie spus, trei sferturi dintre jucătoarele, chiar şi din afara topului 100, BĂTUTE de Simona de-a lungul timpului au făcut asemenea meciuri “nemaipomenite” cu ea, poate cele mai bune din cariere), ajunseseră să-l critice pe Segărceanu că nu a preferat-o, totuşi, pe Irina Begu, asta chiar şi după ce aceasta din urmă tocmai pierduse relativ lamentabil nu la “racheta numărul 1” a Franţei, Caroline Garcia, ci la cea cu numărul cam 4, Pauline Parmentier!

Pe de altă parte, dacă am porni de la premisa, poate falsă, că fetele noastre chiar erau favorite, si(n)gurul vinovat pentru, aşadar, “surpriza” de a nu ne fi calificat în finală este într-adevăr Florin Segărceanu, însă din alte motive.

Mai întâi, trebuie să recunoaştem faptul (neremarcat mai de nimeni) că, tot ca un paradox, această semifinală ne-a prins într-unul dintre cele mai nefericite momente ale “naţionalei” din ultimii ani, când, în afara Simonei, nu mai avem în prima sută mondială decât vreo două jucătoare, şi ele ieşite din formă, cu înfrângeri practic pe linie în actualul sezon, asta după ce, până nu de mult, fuseseră vreo patru-cinci în primele cincizeci, astfel încât deciziile căpitanului nejucător nu au fost deloc facile. Prin urmare, chiar dacă, personal, aş fi văzut-o (doar) în prima zi drept “racheta numărul 2” pe Monica Niculescu, singura care a mai legat ceva victorii anul ăsta, măcar în (pre)calificările unor turnee la care, de pildă, Buzărnescu, graţie poziţiei în clasamentul WTA moştenite de anul trecut, ajungea direct pe tabloul principal, unde însă pierdea din primul tur, în timp ce Monica parcă a mai ajuns chiar şi prin al doilea, pot înţelege opţiunea prudentă, “la alibi”, a lui Segărceanu, care a vrut mai degrabă să se pună la adăpost de reproşurile că a(r fi) ţinut-o pe tuşă pe, nu-i aşa?, a treizecea jucătoare a lumii (Buzărnescu), preferând-o pe a optzeci şi treia (Begu) sau chiar una din afara primei sute (Niculescu, 132).

N-am înţeles, în schimb, nici la el şi nici la “analişti”, de unde şi până unde “meciul-cheie” al partidei trebuia să fie cel dintre racheta noastră numărul 2 şi racheta lor numărul… 1, când şansele mai mari de a aduce punctul acela decisiv neîntrezărit nici măcar de Segărceanu erau, desigur, la întâlnirea dintre numerele 2, oricare ar fi fost ele. (Ca o paranteză, singura scuză a căpitanului nostru nejucător ar fi ca toată strategia cu Buzărnescu în prima zi şi Begu în a doua să fi fost stabilită încă dinaintea primelor dueluri şi cu argumentul că o simţise pe Begu mai în formă, astel încât a păstrat-o pentru acea întâlnire a numerelor 2, decisivă. Mai probabil însă e că a introdus-o pe Begu doar fiindcă nu l-a mulţumit prestaţia celeilalte, lucru care vine într-o nouă contradicţie cu propriile declaraţii de la final, când a spus că nu regretă niciuna dintre decizii, deşi pare că a regretat-o măcar pe prima. Cât despre “analişti”, ei s-au dovedit încă o dată confuzi, pentru că preferinţa lor pentru Begu în prima zi pornea de la ideea că aceasta ar fi şi câştigat meciul cu Garcia, astfel încât în a doua nici nu mai conta cine joacă, fiindcă am fi făcut deja 3-0 după meciul de duminică al Simonei.)

Sigur, n-ar fi pentru prima oară când eu însumi aş fi bănuit de inconsecvenţă pe diferite subiecte, însă, deşi, cum spunem, n-aş fi vrut-o deloc pe Buzărnescu – care, dincolo de prestaţia modestă, ce nu a făcut decât, cumva, să-mi ofere palida satisfacţie că am avut dreptate, m-a enervat (dar se pare că numai pe mine) prin faptul că a părut, pur şi simplu, din alt film, venind, de pildă, pe teren, îmbăcată în alb-albastru, ca franţuzoaicele, probabil deoarece, cu mai noile ei fumuri de fotomodel (închipuit), a considerat că galbenul nu o prinde (nici eu nu sunt fan al acestei culori, cea mai... palidă de pe tricolor, dar când toată lumea, în frunte cu minunata noastră galerie, s-a echipat aşa, putea şi ea să împrumute un tricou de la Simona, cum parcă a făcut, a doua zi, Monica, sau măcar să şi-l bage pe cel alb al ei la spălat în aceeaşi apă), întrebându-se apoi ca toanta de ce nu e la fel de iubită şi susţinută ca Simo –, dacă tot a pornit la drum cu ea, Segărceanu ar fi trebuit să o păstreze şi în al doilea meci de simplu, unde avea oricum mai multe şanse decât cu Garcia, mai ales că – în condiţiile unei suprafeţe de joc ciudate, din care mingea sărea mult, iar uneori strâmb şi care presupun că şi-a schimbat puţin caracteristicile faţă de antrenamente atunci când sala s-a umplut de lume – a doua zi era acomodată cu ea, ceea ce nu se putea spune despre Parmentier sau Cornet, fiind previzibil că francezii o vor păstra pe Mladenovic pentru meciul de dublu. Bineînţeles că un mare rol în a o încuraja pe Buzărnescu după înfrângerea cu Garcia îi revenea (chiar) lui Florin Segărceanu (presupun că de un mental coach n-au mai fost bani şi loc în şi-aşa stufoasa delegaţie a României, cu Cosac, Tecşor, toţi antrenorii personali ai fetelor şi aşa mai departe), care o putea consola că a pierdut, totuşi, la cea mai bună jucătoare a adversarelor, una care a fost prin top 10 WTA, care era să o bată şi pe Simona etc., pe când o Mladenovic, dar mai probabil Cornet sau Parmentier erau cu mult mai accesibile, inclusiv prin prisma clasamentului şi a evoluţiilor din acest an.

În felul acesta, chiar şi dacă Buzărnescu (obişnuită deja şi cu atmosfera, pentru că în prima zi a fost de-a dreptul transfigurată de emoţii) ar fi pierdut, o aveam odihnită pe Begu pentru a reface “cuplul de aur” din Cehia, cu Monica Niculescu (în condiţii similare, cu adversare mai bune, dar obosite), mizând şi pe faptul că, la ei, Garcia fusese stoarsă de puteri de către Simona. Aşa, în schimb, am forţat-o şi noi pe Simona, care, ce-i drept, a făcut, cel puţin până la un moment dat, când a ajuns-o sfârşeala, şi un meci de dublu excelent doar fiindcă şi obosită moartă şi, eventual, în convalescenţă după gripă e mult peste oricare din celelalte fete ale noastre, însă cu două jucătoare proaspete şi mai obişnuite una cu alta poate că am fi avut şi acolo mai mulţi sorţi de izbândă.

În concluzie şi, repet, (doar) dacă am fi pornit cu adevărat favoriţi, practic s-a cam greşit tot ce se putea greşi, în primul rând faţă de Simona, care ar fi meritat (de una singură) această calificare (în finală), iar Segărceanu ar fi trebuit să dea dovadă inclusiv de bărbăţia (pe care sigur ar fi avut-o Ilie Năstase, de pildă) de a o refuza pe Simona dacă ea a fost cea care a insistat să joace la dublu, existând şi varianta Raluca Olaru (care n-o fi fost luată în Franţa doar pentru ochii ei superbi). Aşa, rămâne pe altădată, la fel cum a rămas (în 1994) şi o calificare a naţionalei de fotbal în (pen)ultima fază a unui turneu al CM... care, desigur, n-a mai venit şi nici n-o să mai vină prea curând, dacă vreodată.

CU “L” DE LA LIGA (1)

Doar ca să nu mai pun un P.P.S. la articolul de ieri, cu o introducere de genul “în altă altă ordine de idei” sau “în şi mai altă ordine de idei”, revin astăzi cu unul întreg referitor la fotbalul românesc, mai precis, de data asta, la sistemul competiţional, respectiv, încă şi mai precis, la modul de organizare al Ligii 1, tot mai contestat (şi el) de către cei care doresc revenirea la unul cu 18, dacă nu chiar 20 de echipe, că, vezi Doamne, aşa e în campionatele adevărate, “din vest”, cu care avem toate motivele să ne comparăm, cel mai adesea în defavoarea… lor. (?!)

Uitate fiind deja vremurile (pe care unii puţoi din presa sportivă de fapt nici nu le-au trăit pe pielea lor) când, uneori încă de pe la jumătatea turului, şi, cu siguranţă, cel târziu, de prin retur, cel puţin 10 echipe, dacă nu 12, clasate între locurile 4-5 şi, respectiv, 14-15, bălteau sau, şi mai rău, făceau celebrele jocuri ale “cooperativei”, favorizând pe cine oferea mai mult, pentru că nu mai aveau niciun (alt) obiectiv, de vreme ce se cam ştiau şi formaţiile calificate în cupele europene şi cele retrogradate, contestatarii actualului sistem – unul care mă face chiar şi pe mine, care îmi pierdusem de mult (mai precis, fix de pe atunci!) interesul pentru întrecerea internă, să aştept cu sufletul la gură “etapa următoare”, mai ales din play-off, chiar dacă, ce-i drept, odată început “meciul-vedetă”, “capul de afiş”, “derby-ul”, mă plictisesc îngrozitor după cinci minute şi îl las doar pe cel mai mic ecran disponibil conectat la internet, cel al un telefon mobil păstrat în uz doar pentru aşa ceva, şi comut televizoarele şi laptopul la meciurile adevărate, din Anglia sau (mai rar) Italia ori [(doar) dacă e vreun Real-Barca] Spania, dar mai adesea pe alte discipline sportive (F1, MotoGP, tenis, snooker…), plus un film sau un serial (da, am o atenţie distributivă ceva de speriat!), dar mă interesează rezultatul final şi sunt numai urechi la comentariile de după – contestatarii, aşadar, doresc îngroparea lui sau măcar “modernizarea”, una dintre propunerile mai moderate fiind aceea ca în play-off să fie tot opt echipe, ca şi în play-out, asta în condiţiile în care cam aceiaşi indivizi constată cu tristeţe/revoltă că şi în actuala ediţie există două mâini moarte, Sepsi şi Astra, fără niciun alt obiectiv în afara celui deja atins, de a… intra în play-off, şi doar revirimentul recent al Viitorului face ca ele să nu fie trei (adică jumătate!), aşa că, din punctul meu de vedere, chiar nu mai e nevoie de ÎNCĂ două (de pildă, Gaz Metan şi Botoşani), mai ales acum, când locurile în cupele europene sunt atât de/tot mai puţine. În schimb, dacă tot e să umblăm la sistem, poate ar fi bine ca din cele opt echipe din play-out să retrogradeze nu (doar) trei, ci (cel puţin) patru, două direct şi două la baraj sau trei şi una... Sau, şi mai bine, să rămână şi în play-out şase (fie şi cu doar 2+1 la retrogradare), asta ca să fie fericiţi şi cei care deplâng “inechitatea” că play-out-ul e mai lung (şi, deci, mai obositor) decât play-off-ul, deşi putea fi socotit şi ăsta drept un stimulent (în plus) pentru echipe să acceadă în partea superioară a clasamentului.

Cât despre controversata măsură a înjumătăţirii punctelor, criticată, an de an, în special de cei aflaţi în frunte la sfârşitul sezonului regulat (da, aşa e corect, ca “futut”, nu “regular”!), doar graţie ei mai avem de ce să ne uităm acum la finalul de sezon, deşi chiar şi aşa pentru mulţi “analişti” campionatul s-a încheiat deja, cu triumful CFR-ului, care, după comentariile lor, ai avea impresia că a câştigat până acum doar cu de la 4-0 în sus, astfel încât e de neconceput să nu poată da măcar câte un 2 sau 3-0 în orice meci, când, de fapt, tradiţionalul lor 1-0 fragil poate fi neutralizat oricând printr-o bară în loc de gol (în ultimul minut) şi, în consecinţă, un 0-0, care, pe de altă parte, dacă ar fi să fac pe Mama Omida sau Mitică Dragomir, aş zice că tot nu i-ar ajunge FCSB-ului, care categoric e în stare să piardă până în ultima etapă – teoretic decisivă, cu meciul direct pe Arena Naţională – şi mai multe puncte decât clujenii.

Din (ne)fericire, favorita mea iniţială la câştigarea titlului, Craiova [oricare ar fi ea, câtă vreme nu e CFR şi/sau (fosta) Steaua], a ieşit din cărţi cam fix odată cu instalarea în funcţia de preşedinte a piezei rele Sorin Cârţu (altminteri un tip foarte simpatic), de la care oltenii n-au mai câştigat nimic, iar după oricum absurda înlocuire a lui Mangia le doresc tot răul nu din lume, ci doar din campionat şi cupă, unde îi vreau pe podium şi câştigători ai trofeului pe cei de la Viitorul lui Hagi & Son.

CU “U” DE LA ANDĂR

Ca mare iubitor al sportului, în general, şi al fotbalului, în particular, n-am fost niciodată de acord cu ideea, altminteri destul de răspândită în societate, că toţi cei implicaţi în fenomen, inclusiv (sau mai ales) ziariştii de profil, sunt persoane cu abilităţi intelectuale mai degrabă limitate, însă discuţiile din ultima vreme pe tema obligativităţii introducerii a doi jucători cu vârsta sub 21 de ani în echipele de Liga 1 m-au cam făcut să-mi schimb părerea.

De altfel, în cartea mea de adrese (vorba lui Ţiriac), două personaje odinioară simpatice şi respectabile ca Helmut Duckadam şi Florin Prunea au intrat (definitiv) pe lista celor nefrecventabile spre odioase încă din prima fază, când se opuneau cu vehemenţă prevederii (regulamentare) de a se folosi (chiar şi) UN SINGUR jucător S21 (adică “sub douăzeci şi unu”, spre deosebire de penibila construcţie romgleză “andăr douăzeci şi unu”, mai rea şi decât anglicismul pur andărtuentiuan), pe motiv că marile lor cluburi – FCSB, respectiv… Poli Iaşi – ar fi defavorizate, de vreme ce, vezi Doamne, poate chiar spre deosebire de altele, îşi permit să aducă fotbalişti de mare valoare din Burkina Faso cu vârste de peste 35. (Argument mercantil aproape logic prin comparaţie cu cele de acum, după cum se va vedea.)

Între timp, printr-o stranie coincidenţă (dacă ar fi să ne luăm după minţile puţine ale unor în special jurnalişti), măsura implementată (cu forţa) a dat primele roade, naţionala S21 calificându-se pentru prima oară după (de data asta printr-o mai degrabă reală coincidenţă) tot atâţia ani la un turneu final, motiv temeinic de a se trece la următoarea etapă a experimentului (pentru scoaterea fotbalului românesc din căcatul în care se bălăceşte de zeci de ani din cauza unora precum cei amintiţi), întâmpinată – în mod firesc de nefiresc, având în vedere în ce ţară ne aflăm, dar surprinzător dacă am trăi în alta, cu adevărat civilizată – cu şi mai mari rezerve, inclusiv de unii despre care nu-mi amintesc să fi fost atât de virulenţi la început, dar – la fel de obişnuit de aberant pe aceste meleaguri – au devenit abia când lucrurile par să meargă în direcţia bună.

Dincolo însă de poziţia în sine, “de principiu”, a adversarilor acestei măsuri, încă şi mai absurde sunt “argumentele” lor, în număr (după socoteala mea) de trei:

Cel mai stupid dintre ele, adus de cel mai stupid dintre adversari, ar fi că se sacrifică – vezi Doamne – glorioasa noastră competiţie internă (motiv pentru care idiotul făcea apel la televiziuni să boicoteze ideea Federaţiei, ca să nu ajungă să transmită o ligă de juniori!), doar de dragul de a se obţine nişte calificări la turneele finale ale CE… S21! Aşadar, după atâţia ani de dispute şi frământări, atât a înţeles individul: că e vorba strict de competiţiile pentru tineret, care tineret, probabil, în mintea lui, odată ajuns bun pentru naţionala mare ar fi împuşcat sau ceva. Mai mult nu cred că e de comentat.

O altă minte creaţă strălucită susţinea (sus şi tare) că o echipă cu doi puşti introduşi obligatoriu în rândurile ei ar evolua, practic, în inferioritate numerică, în nouă jucători, numai că isteţul pierdea din vedere faptul că… şi cealaltă echipă, respectiv adversă, ar fi tot “în inferioritate”, măsura aplicându-se TUTUROR formaţiilor de primă ligă, aşa încât, în cel mai rău caz, am avea un meci cu nouă contra nouă, ceea ce, în paranteză fie spus, ar putea spori spectacolul.

În sfârşit, ultima şi cea mai periculoasă dintre obiecţii, cea de tip “analist/expert”, este că redutabilele noastre echipele ar fi defavorizate în competiţiile europene, acolo unde ne-au adus atâtea satisfacţii şi rezultate de răsunet.

Dat fiind că, poate nu chiar cititorul meu fidel, dar unii ocazionali ar fi tentaţi să-şi spună (şi ei) “da, asta chiar e o problemă!” şi cum nici în talk-show-urile unde o asemenea enormitate a fost rostită nu am sesizat, încă, pe cineva care să o combată, semn… îngrijorător, aş vrea să le atrag atenţia tuturor că, din câte sunt sigur că am înţeles eu corect, măsura se aplică strict pentru meciurile interne, de Liga 1 (cred că nici măcar în cupă). Prin urmare, din două una: fie cluburile româneşti angrenate în UEL şi UCL ajung să-i integreze ca titulari de bază pe cei doi jucători sub 21 de ani (că, din fericire, s-a mai văzut câte un Ianis Hagi, un Man, un Coman, un Moruţan…), astfel încât îi pot folosi normal, fie nu, dar atunci au dreptul să îi substituie cu valoroşii adevăraţi, Messii şi Ronalzii ăia de peste 35 pe care nu se poate să nu îi aibă în lot, aşa, pentru la o adică.

De altfel, orice echipă (inclusiv ale noastre) implicată pe mai mai multe fronturi (campionat, cupă naţională, cupe europene) foloseşte principiul rotaţiei, aliniind cel puţin două formule de 11 aproximativ diferite; ei bine, ai noştri o s-o folosescă pe cea cu internaţionalii de marcă din Burkina Faso în Europa. Caz rezolvat. (În situaţiile fericite, jucătorul de peste 35 de ani poate chiar să fie o soluţie pentru a-l odihni pe cel de sub 21, mai necesar în bătăliile interne, dacă se va dovedi vreun Ionuţ Radu, acum titular incontestabil în amărâta de Serie A.)

P.S. Oarecum în altă ordine de idei, doar pentru că sunt la capitolul “atras atenţia”, i-aş sugera lui Gigi Becali ca, pentru optimizarea câştigurilor din transferurile de jucători, să aplice mai degrabă metoda lui Hagi (cealaltă decât de a-i vinde prea scump lui… Gigi Becali), şi anume de a-şi da nestematele de 50 de milioane de euro fie şi pe numai 2-3, dar cu un contract ferm conform căruia să primească X% dintr-o eventuală spre foarte probabilă revânzare.

Asta deoarece, după umila mea părerea de simplu chibiţ, şi dacă, prin absurd, la FCSB ar veni din vară, liber de contract, Messi, nimeni nu-l va cumpăra (carevasăzică de la FCSB!) cu mai mult de 10, hai 12 milioane. Doar pentru că e (la) FCSB. De la un, măcar, Anderlecht, da, poate fi valorificat şi un Man pe ăia 50, visaţi de patron.