FRUMOASE ȘI LETALE

Spre deosebire de meciul din semifinalele Australian Open, cu Kerber, pe care am început să-l urmăresc, dată fiind ora (României) exagerat de matinală, decalat, cam la un ceas şi jumătate de la debutul oficial, astfel încât, de pildă, după ce Simona a ratat ocazia de a se desprinde la 4-1 în setul al doilea (pe primul îl tranşase relativ lejer cu 6-3) şi s-a făcut, în schimb, 3-2, nu am mai suportat suspansul şi am intrat pe aplicaţia Eurosport (cea cu ştiri, nu Player-ul), cu aproape convingerea – bazată pe modul cum decurseseră până atunci ostilităţile – că voi găsi deja rezultatul final favorabil ei, dar am constatat îngrozit că era încă în plină desfăşurare un “live text”, semn că partida continuase (multă vreme) şi ajunsese într-un set decisiv, care, din fericire, avea totuşi să se încheie curând (când m-am conectat eu tocmai se făcuse 8-7 şi am avut tăria de a sta până ce 8-ul s-a transformat într-un 9 îngroşat), la finală m-am uitat în direct, rezistând (cu greu) impulsului de a o pune (şi pe ea) la înregistrat după setul pierdut în tie-break, doar fiindcă – pe lângă o mică superstiţie, determinată de faptul că şi la precedenta finală de Mare Şlem (pierdută), cu Ostapenko, renunţasem să mă uit când lucrurile căpătaseră o turnură nefavorabilă – mi-am spus că dacă Simona e în stare să treacă peste sfârşeala fizică şi psihică pentru a continua să joace, oi putea şi eu să trec peste palpitaţii şi transpiraţiile reci pentru a continua să… stau (în pat) în faţa televizorului, plus că, sincer să fiu, de la un moment dat mă mai liniştisem şi nu-mi mai făceam mari iluzii în privinţa deznodământului având în vedere problemele medicale ale reprezentantei noastre. În felul acesta însă, am fost, desigur, lipsit de privilegiul de a trişa, trăgând cu ochiul la ce avea să fi fost.

La fel ca în finala de la Roland Garros, din 2014 (şi în contrast cu cea de anul trecut!), pierdută (şi ea) în faţa celeilalte frumuseţi a tenisului mondial, alături de (şi încă mai mare decât) Caroline Wozniacki, Maria Sharapova, (palidă consolare, totuşi), prestaţia Simonei de duminică a fost printre cele mai bune din carieră, mult peste cele din partide altminteri memorabile şi de-a dreptul câştigate, inclusiv cea cu Kerber, după care, dat fiind mai degrabă rezultatul (favorabil), un mare specialist închipuit se grăbise a decreta că românca a intrat definitiv în istoria sportului alb, alături, cum ar veni, nu doar de celelalte (foste) ocupante ale primei poziţii în ierarhia WTA (unde Simona se afla, recte intrase, deja de ceva vreme), ci şi de… deţinătoarele a nenumărate titluri de Mare Şlem, precum Chris Evert (Lloyd), Martina Navratilova, Steffi Graf sau surorile Williams, criteriu conform căruia, la drept vorbind, încă nu şi-a găsit locul acolo nici măcar învingătoarea Simonei, Wozniacki, cu al ei deocamdată unic. 

Şi tot ca în urmă cu aproape patru ani, adversara Simonei a trebuit să apeleze, pe lângă cel mai bun tenis al ei, când parcă devenise o imposibilitate fizică să mai trimită o minge în fileu sau afară, la niscaiva şiretlicuri de vulpe (nu mult)(mai) bătrână pentru a se impune. Aşa, de pildă, am remarcat cum la interviul acordat postului Eurosport după încheierea partidei, bandajul de pe minunatul picioruş (stâng) al danezei (care, dacă mă întrebaţi pe mine, ca bărbat, împreună cu cel drept sunt două dintre cele mai drăgălaşe lucruri, de orice natură, din lume!), aplicat spre sfârşitul setului decisiv, dispăruse ca prin farmec, ceea ce nu face decât să demonstreze că reprezentase mai degrabă un pretext pentru a se alege cu un preabinevenit masaj din partea fizioterapeutei turneului. Asta în timp ce Simona – acuzată, culmea, EA de prefăcătorie, deşi, printre altele, accidentarea ei la gleznă din primul tur a fost văzută în direct şi la o oră (a Australiei) de vârf – ar trebui recompensată cu un Oscar (că tot a început sezonul), dacă înfăţişarea din finalul primului set – când, spre deosebire de blondină, a cerut nu un time-out medical propriu-zis, de zece minute, ci un consult în pauza obişnuită dintre ghemuri – a fost una compusă cu bună ştiinţă. Să fim serioşi!

În fine, tot ca o coincidenţă (nefastă), asemenea “piticului atomic”, Kader Nouni, aflat în scaun în 2014, mai degrabă mediocra spre obscura tanti arbitreasă de acum a ţinut (morţiş) nu doar cu adversara, ci şi să iasă la rampă, cel mai penibil de flagrant chiar în ultimul ghem, când, la 15 egal, a intervenit aiurea peste colegii de la linii anunţând un aut (ne)văzut doar de ea şi obligând-o pe Simona – care deja se pregătea să servească liniştită, convinsă că are 30-15 – să ceară o reluare oficială, care, deşi s-a dovedit în favoarea ei şi i-a confirmat punctul, a scos-o din ritm.

Una peste alta, fireşte că nu aceste mici amănunte au determinat rezultatul (deşi au cântări şi ele), ci, foarte probabil, pe lângă amintita accidentare la gleznă, oboseala acumulată în special din pricina meciului în meci, practic în plus, disputat cu Lauren Davis, iar principala vină în această privinţă o poartă – în opinia mea, după cum am şi scris – cel care, pe de altă parte, are, probabil, şi principalul merit pentru rezultatele bune, antrenorul Darren Cahill, care, colac peste pupăză, a mai şi păgubit-o pe Simona cu 12.000 de euro, amendă plătită pentru – chipurile – indicaţiile “tehnice” decisive oferite din tribună la meciul cu Kerber, când i-ar fi transmis prin gesturi altminteri făţişe, fără putinţă de tăgadă, “concentrează-te şi nu mai comenta atât!”. Slavă Domnului că vigilenţilor organizatori le-au scăpat momentul când simpaticul australian s-a scărpinat insistent la urechea stângă, ceea ce în limbajul convenit în secret cu Simona înseamnă “seveşte-i cu kick!” şi cel când s-a prefăcut că strănută, îndemnând-o de fapt să joace mai mult pe reverul nemţoaicei (o simplă tuse ar fi însemnat “dă-i pe dreapta!”).

Glumesc, desigur (să nu care cumva să se repeadă cei în drept să caute pe înregistrări!), dar mi se pare absolut stupid ca, atâta vreme cât îi permiţi antrenorului să ia loc în loja oficială, să-l obligi să stea stană de piatră, altminteri orice mişcare (inclusiv a ochilor) putând fi interpretată în fel şi chip. Asta ca să nu mai spun că e un prea mare contrast între acest gen de regulă şi faptul că la turneele obişnuite are voie nu doar să dea din mâini sau din cap (aprobator ori dimpotrivă), ci şi să vină (o dată pe set) lângă jucătoare pentru a-i comunica prin viu grai ce are de făcut.


P.S. În condiţiile în care nu mai prididim să ne lăudăm cu ce “generaţie de aur” a tenisului feminin avem, cu nu ştiu câte jucătoare în prima sută mondială, sper să nu aud pe cineva văicărindu-se de mama focului şi rostind cuvinte grele dacă Simona Halep va sări peste marele meci de “Fed Cup”, de peste numai vreo două săptămâni, cu Canada, al cărei portdrapel continuă să fie, dacă nu mă înşel, (Eu)Genie Bouchard, aflată, momentan, undeva prin… a doua sută mondială.

O GREŞEALĂ CÂT UN MECI (ÎN PLUS)

Singura diferenţă (semnificativă) între partida (fără istoric) din optimile de finală ale Australian Open, câştigată clar (chiar dacă nu neapărat şi lejer) de Simona Halep, după nici o oră şi douăzeci de minute de joc, în faţa exoticei japoneze cu înfăţişare de experiment genetic (reuşit) Naomi Osaka, numărul 72 mondial, şi cea din turul precedent, cu Lauren Davis, numărul… 76, tranşată abia după aproape patru ceasuri chinuitoare (cât două meciuri lungi!), a fost felul cum a evoluat (tactic) jucătoarea noastră: decis, “agresiv”, cu lovituri apăsate, dirijate către liniile laterale – în primul (cronologic al doilea); moale, cu mingi aruncate cu boltă, pe centrul terenului – în celălalt.

Pe de altă parte, una din marile şi deja cam eternele hibe ale Simonei, în special atunci când joacă în compania unor sportive (mult) mai slab cotate, este aceea că începe meciurile greoi, fără să-şi găsească reperele (terenul e prea mic, fileul prea mare) şi fără să “simtă” mingea (sau propria rachetă!), având nevoie de câteva ghemuri bune, dacă nu chiar de un set întreg pentru a-şi intra în ritmul normal, doar că, între timp, adversara de pe locul 70, 80 sau chiar 120 WTA, care porneşte cu motoarele turate la maximum şi reuşeşte lovituri care nu-i intră nici la antrenamente doar fiindcă Simona îi ridică, aproape la propriu, mingile la fileu, capătă încrederea unui număr 5 sau 6 mondial, de unde şi (ne)firescul echilibru (aparent) din teren, perpetuat, uneori, pe durata întregii partide.

Exact asta s-a întâmplat sâmbătă, cu Davis şi, din fericire, ca o excepţie de la regulă, nu prea s-a întâmplat luni, cu Osaka, cea care, după un astfel de început avântat, în care abordase un aer (şi parcă un rânjet) de panteră (neagră) neînfricată, s-a transformat brusc într-un cocker spaniel cuminţel, numai bun să facă “aport”, de îndată ce – după un prim sfert de ceas în care Simona şi-a păstrat sângele rece – a înţeles că are în faţă un adevărat lider mondial, decis să tranşeze lucrurile în concordanţă. (Cât priveşte sugestia unui “expert” în tenis că nipona ar fi trebuit să lungească schimburile de mingi pentru a profita de oboseala Simonei acumulată în meciul precedent, în loc să le scurteze cu lovituri ce se voiau decisive, nu doar că e stupidă în sine, dar de la un moment dat a şi fost pusă în practică de aceasta, cu rezultatul previzibil că astfel îi oferea constănţencei ocazia să atace prima, dat fiind că nici ea nu e vreo Wozniacki dispusă la o lălăială nesfârşită de tip “na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie”. Singura şansă a lui Osaka era să fie într-adevăr superagresivă, aşa cum a şi încercat iniţial, dar cu o rată a loviturilor de succes care ar fi dus-o deja pe un cu totul alt loc decât cel ocupat în prezent.)

De altfel, o atitudine agresivă, hotărâtă, este întotdeauna preferabilă, chiar şi cu riscul de a comite o sumedenie de “erori neforţate” (dar, în acest caz, “pozitive”, cum spun specialiştii), fiindcă, din punct de vedere psihologic, încrederea unui outsider în forţele proprii creşte mai puţin atunci când favoritul greşeşte, deoarece, măcar într-un cotlon al minţii, ştie că e o situaţie trecătoare, şi mult mai mult atunci când are el însuşi reuşite deosebite, “lovituri câştigătoare”, chiar şi dacă e la fel de conştient că sunt facilitate de slăbiciunea, fie şi, în principiu, tot temporară, a celuilalt. Cu alte cuvinte, într-un debut de partidă, mai bine greşeşte Simona zece mingi trimise cu sete, apăsat, hotărât, decât să reuşească adversara zece “winner-uri” pe fondul unei replici palide din partea ei.

Pentru că meciul cu Lauren Davis, din noaptea de vineri spre sâmbătă, am avut (ne)şansa de a-l urmări cum ar veni în reluare, înregistrat, aşa cum procedez în astfel de cazuri (fiindcă la vârsta mea nu-mi mai permit să pierd din orele de somn nocturn), însă de obicei mă uit fără să cunosc deznodământul, ca şi cum ar fi în direct, doar că acum, după un prim set cumplit, în care, la un moment dat, înciudat, văzând evoluţia Simonei, am urlat prin casă (cu atât mai penibil cu cât meciul era gata de câteva ore!) “Continuă tu să-i arunci baloanele alea pe mijloc, ca la antrenament sau la încălzirea de la începutul meciurilor, până pierzi setul, şi poate realizezi, în sfârşit, că trebuie să schimbi tactica!”, iar la fiecare imagine cu Darren Cahill speram să-l văd făcând un semn, ceva, în sensul de “Treci la planul B!”, deja în debutul setului secund am fost convins că nu se mai poate întâmpla nimic bun, şi, pentru a scăpa de tensiune şi sudorile reci care mă treceau, am căutat pe internet rezultatul final, astfel încât, de bine, de rău, cu multe pauze (dată fiind lungimea), m-am uitat în continuare ceva mai relaxat (chiar dacă tot nu-mi venea să cred că Simona va câştiga!), am avantajul că – spre deosebire de cei care au trăit toate cele trei ore şi patruzeci şi cinci de minute cu sufletul la gură, la ceasuri mici ale dimineţii – pot analiza cu mai multă detaşare jocul în sine prestat de româncă.

Ei bine, părerea pe care mi-am făcut-o, cum spuneam, din capul locului, şi mi-am consolidat-o pe parcurs, e că, de data asta, cel care a greşit a fost nu Simona, ci antrenorul ei, Darren Cahill, pe care mi-l imaginez – inspirat de intervenţiile acelea televizate de “on-court coaching”, de la turneele mai mici – spunându-i, înainte de partidă, următoarele: “Simo, adversara ta e scundă, e pe locul şaptezeci şi... în lume, deci nu ceva de speriat, şi are obiceiul să lovească din răsputeri, aşa că tot ce trebuie să faci este să nu-i deschizi unghiurile, ci să-i trimiţi mingile pe centrul terenului, moale şi cu boltă, astfel încât să fie nevoită să le atace de sus, preferabil de deasupra umărului, fără prea mare control. Chiar dacă o să îi intre câteva lovituri decisive – una, două, zece… – nu te panica, respectă cu sfinţenie planul de joc, ai răbdare, pentru că, în cele din urmă, garantat, o să înceapă să greşească!”.

Numai că, ce să vezi?, americanca s-a încăpăţânat să nu “înceapă să greşească” şi să profite la maximum de acele mingi fleşcăite returnate de Simona, pe care le izbea, ce-i drept, excelent, cu o mişcare specifică a trunchiului, lăsând, însă, impresia, că joacă mai bine decât o făcea cu adevărat, fiindcă “secretul” succesului ei consta mai degrabă în prestaţia modestă a româncei. Mai toate reuşitele Simonei veneau atunci când părea să… NU respecte “planul de joc”, ci lovea cum ştie ea mai bine, apăsat, spre marginile terenului, plimbând-o pe americancă stânga-dreapta şi obligând-o să se întrebuinţeze serios, momente în care o şi vedeam strigând ceva spre tribună, pe jumătate descătuşată, pe jumătate (încă) furioasă, iar eu îmi închipuiam că i se adresează lui Darren cu vreun “ai văzut cum trebuie să fac?!; nu cum ziceai tu!”, după care, însă, cuminţică, revenea la tactica (eronată) prestabilită. Iar Darren îşi dădea (la propriu!) pumni în cap, spunându-şi, poate, la rândul lui: “Doamne, cum am greşit! Trebuia să-i cer să fie agresivă, să dicteze ea jocul, nu adversara, altminteri modestă!”.

Ceea ce, din fericire, i-a transmis pentru următorul meci, cu Osaka.