Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 8 iulie 2024

LA EI... CAM CA LA NOI

Încă o dovadă peremptorie că românii nu au, totuși, chiar apanajul prostiei universale s-a consemnat weekendul trecut, la cursa de Formula 1 din Austria, când organizatorii, puși în gardă de faptul că în urmă cu un an se acordaseră nu știu câte mii de penalizări pentru depășirea limitelor pistei de către piloți, au luat nu una, ci două măsuri ferme, pe de-o parte introducând, în mod salutar, o unitate, entitate sau ce-o fi ea de inteligență artificială, cu scopul de a supraveghea și transmite în timp real și record orice încălcare a unor linii trasate (cu vopsea) pe conturul virajelor în cauză, pentru ca vinovații să fie penalizați instantaneu, nu inclusiv (mult) după terminarea cursei, ca anul trecut, iar pe de alta (re)utilizând, în mod absurd, o mai veche formă de prostie naturală, respectiv mărirea suprafețelor și apropierea de banda asfaltică a unor porțiuni cu pietriș, astfel încât posibilii inculpații să fie obligați să se mențină pe traseu pentru a le evita, iar în caz contrar să piardă pur și simplu timp, așa cum odinioară se supraînălțaseră niște borduri, care, pe lângă că distrugeau mașinile pe dedesubt dacă erau încălecate, în unele situații au devenit pur și simplu trambuline și au dus la efectiv decolarea unor monoposturi, la fel cum acum, în mod absolut firesc, dar total imprevizibil pentru deștepții din F1, pietrișul acela a provocat nenumărate incidente, monoposturile derapând periculos pe el, iar uneori fiind adus și pe trasa ideală, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât diminuarea siguranței, adică a elementului aceluia în numele căruia s-au făcut nenumărate eforturi și chiar sacrificii, culminând, poate, cu apariția inesteticului, dar beneficului element „halo”.

În același timp, cu toate că sunt un fanatic al respectării limitelor circuitului, dat fiind că... atâta e el, nu cu 10... 15... 20... de centimetri mai lat și, cum spuneam la un moment dat, poate că situația cea mai concludentă în sensul ăsta e la Monaco, unde aceste limite sunt trasate de... ziduri și pereți pe care nimeni nu-și dorește să le (sau îi)... depășească, mă gândesc că nu orice fel de asemenea încălcare ar trebui sancționată, deoarece în multe situații vinovatul pierde, practic, timp, nu câștigă, iar o anulare a întregului timp făcut pe tur e ușor nedreaptă, fiindcă ar fi avut ocazia să recupereze pe alt sector și, de pildă, să prindă un loc într-o secvență superioară de calificări (Q2 sau Q3).

joi, 4 iulie 2024

DUPĂ ELIMINARE

1. Spre deosebire de meciurile cu Ucraina și Slovacia, înaintea și, mai ales, în timpul cărora am stat cu sufletul la gură, cu speranța că, în ciuda sorților oricum nefavorabile dată fiind (non)valoarea echipei noastre, se vor termina cu bine, iar la cel dintâi, conform unui obicei-fetiș al meu, cauzat tocmai de faptul că nu suport tensiunea, în special când lucrurile par să meargă în direcția dorită, îmi propusesem, chiar și la 3-0, să închid televizorul până la fluierul final în caz că primim un gol, la cele cu Belgia – mai cu seamă când am realizat că un rezultat favorabil pentru noi ar fi însemnat, implicit, ca belgienii să aibă cel mult un punct după două etape, ceea ce mi-a provocat un hohot de râs nervos, fiindcă suna caraghios de implauzibil – și cu Olanda, pe care chiar nu mi-o imaginam eliminată (de România), am fost surprinzător (și nu prea) de liniștit, împăcat cu gândul unor rezultate negative scontate, fără ca asta să însemne că în final nu m-au întristat teribil.

2. Presupun că la meciul din optimi, împotriva Olandei, cel puțin de la un moment dat, n-ar mai fi avut cine știe ce importanță nici dacă am fi jucat cu Niță pe post de vârf împins sau „nouă fals” și cu Răzvan Marin în poartă, însă după ce am putut să înțeleg alegerea lui Edi Iordănescu de a-l înlocui, în banda stângă, pe suspendatul Bancu cu Mogoș (despre care, ca să fiu cinstit, nici n-aveam idee cine e și că se află în lot, așa că sigur știa mai bine antrenorul ce face) și nu cu Sorescu, pe care, de bine, de rău, spre deosebire de primul, îl mai aruncase, măcar câteva minute, în „focul luptei” la acest turneu, chiar mi s-a părut din cale-afară de bizar că, atunci când Mogoș s-a accidentat și a trebuit să fie înlocuit, a fost introdus pe teren un alt debutant la EURO, Racovițan, și nici măcar ca fundaș stânga, ci procedând Edi și la o (altă) improvizație, astfel încât acolo a fost mutat Burcă, cel care, cum-necum, fusese unul din stâlpii centrali ai apărării, și în condițiile în care, dacă tot era să facă o astfel de permutare, mai logic parcă ar fi fost ca în centru să intre Adrian Rus, jucător care de asemenea mai luase pulsul turneului.

3. Apropo de schimbări, lucrul care m-a iritat și m-a contrariat cel mai mult în timpul și după partida cu Olanda, depășind chiar și amărăciunea eliminării, au fost comentariile tendențios-inepte de pe Facebook la adresa lui Ianis Hagi, care, poate și cu doza de subiectivism despre care am mai amintit, mie mi s-a părut unul dintre cei mai buni jucători ai noștri din meci, chiar și dacă n-o fi fost decât o simplă coincidență faptul că, după mult dorita de către comunitatea FB înlocuire a lui, România a jucat încă și mai rău și a încasat două goluri stupide.

În aceeași ordine de idei, schimbarea care mi s-ar fi părut logică la un moment dat ar fi fost cea a lui Dennis Man, cu introducerea lui Mihăilă pe stânga și trecerea lui Ianis pe dreapta, unde evoluează de obicei, deși, cum spuneam, parcă mi-ar fi părut rău să fie luat de pe stânga, unde făcuse, în opinia mea, un meci bun. Până la urmă, a fost, iată, scos de tot și fără niciun folos în afară de satisfacția haterilor lui.

4. Cât privește evoluția lui Man (care de asemenea îmi este un jucător extrem de simpatic), din păcate, în special în acest meci, a arătat că nu e în stare să paseze corect, abuzând de un fel de a lăsa mingea să se scurgă către coechipier din inerție (de obicei după ce face un dribling), în loc s-o lovească/împingă el cum trebuie, „procedeu” care poate îi ieșea în curtea școlii, pe la noi, dar nu cu adversari de calibru, care interceptează imediat, așa încât nu ne putem baza pe el decât să facă un dribling sau două și să tragă la poartă, însă și așa e suficient să (re)vezi, ca mine, într-un rezumat al partidei, de data asta una după alta, pe de-o parte execuția lui la „marea noastră ocazie” din debutul partidei și, pe de alta, cea a lui Gakpo la primul lor gol, marcat practic în urma unei faze aproape identice, ca să înțelegi de ce unul e unul și celălalt e... la Liverpool.

5. Cumva, la meciul cu Olanda, România și-a cam dat arama pe față, întorcându-se la statutul ei din foarte multe alte meciuri în care evoluează minunat câte zece-cincisprezece minute, fie la început, fie la sfârșit, fie undeva pe la mijloc, iar în rest ai senzația că joacă o echipă de liceu din clasa a noua cu una dintr-a douăsprezecea.

6. Fără să fiu/fi fost un fan al lui Edi Iordănescu, numirea lui la națională mi s-a părut un lucru bun, iar păstrarea sa după campania rea din Liga Națiunilor, unul înțelept, fiindcă, spre deosebire de Contra și, mai ales, Rădoi, e/ra... un antrenor, adică nu unul doar (de) viitor, iar în condițiile în care Hagi și Dan Petrescu nu puteau/voiau să vină, altul mai bun nici nu prea exista.

Acum, dat fiind că e un tip măcar inteligent (care, în paranteză fie spus, se exprimă, inclusiv în scris, mai bine decât mulți intelectuali cu pretenții de la noi, printre care și scriitori „de marcă”), sunt sigur că știe și el prea bine cu ce generație mai mult de suflet decât de fotbaliști are de-a face la națională și că balonul de săpun în care se află/ne aflăm nu poate să mai țină mult, existând riscul ca încă de prin preliminariile CM să dăm în grupă de vreo, să zicem, Finlandă sau  Norvegie, ori chiar Bosnie (deci nu vorbesc de „balaurii mari” sau măcar mijlocii) care să ne administreze un 0-1 „cu ghinion” la București și un 2-0 sau 2-1 „nemeritat” în deplasare, astfel încât tot capitalul de imagine și cota de piață pe care le-a dobândit să se ducă pe apa sâmbetei și, în loc de milioanele de dolari de prin țările arabe, să nu mai aibă decât ofertele pe bani de semințe de la Craiova, Galați, Buzău...

Chiar și așa, însă, mi s-ar părea o nesimțire fără de margini din partea lui să lase baltă selecționata cu pretexte rizibile de genul „familia are nevoie de mine”, ca și cum s-ar fi întors acum din a patra misiune pe câmpul de luptă din Ucraina, nu de la un turneu de nici două săptămâni de Campionat European, chestie care printre multe altele mă face să mă întreb cum ar fi să auzim discursul ăsta și de la jucătorii naționalei, că și unii dintre ei au familii, ba chiar cu copii mici!

După ce ne aolim de ani de zile că la noi, spre deosebire de campionatele mari (și chiar mai mici) din Europa, nu există „continuitate”, „stabilitate”, din cauza unor ticăloși de patroni de echipe de club care dau afară antrenorii după două-trei rezultate rele în loc să le „ofere șanse”, iar la națională Burleanu a schimbat și el deja nu știu câți selecționeri, vedem acum (ba ne mai și amintim, de pildă cazul lui Pițurcă din ultimul mandat sau al lui Rădoi, cu ifosele sale) că nici antrenorii înșiși nu sunt mai breji, astfel încât, de îndată ce au ajuns la genunchiul broaștei ca „valoare” și notorietate, visează la cai verzi pe pereți, contracte bănoase la mari echipe de nicăieri și așa mai departe. Păi atunci le doresc să aibă parte și de aici înainte de același tratament de sclavi din partea „stăpânilor” ca Becali, Mititelu, Rotaru, poate Burleanu...

7. Dacă, însă, o fi totuși să fie, preferatul meu ca viitor selecționer este – pe lângă indiferent ce (alt) străin, mai ales că e o rețetă de succes la alte naționale de talia noastră, gen Ungaria, Georgia, Slovacia, sau favoriții mei dintotdeauna, Hagi și Dan Petrescu – italianul Bergodi, care e și străin, și, totuși, aproape român, și deja foarte cunoscut pe plan internațional.

luni, 1 iulie 2024

ABUZURI ȘI (A)BUZATE (#ȘIELE)

Motto: „Am vrut să tac, dar...”

Trebuie să recunosc că, după ce, așa cum am tot amintit în paginile recente ale acestui blog, (mulți) ani de zile am fost cu desăvârșire rupt nu doar de viața literară, de care sunt și-acum și n-am fost niciodată altfel, adicătelea lipit sau, mai degrabă, cumva, atașat (nici măcar sufletește), ci și de realitatea existenței sau măcar dăinuirii ei, în cazul că o știam a fi în urmă cu acei (mulți) ani de zile, poate spre douăzeci, pe când mă mai uitam și eu pe câte o revistă (în format tipărit, că nu se inventase încă mediul online) de profil, unul din primele lucruri care m-au izbit la efectiv impactul peste timp cu ea a fost că multe spre mai toate reprezentantele sexului frumos, în special poete sau poetese (că nu m-am lămurit care ar fi termenul corect și nicidecum peiorativ), dar și prozatoare, inclusiv dintre cele trecute de prima și chiar primele trei tinereți, sunt cu adevărat așa, respectiv în general blonde și foarte atrăgătoare, postând adesea fotografii cu ele în ținute îndrăznețe, cu fuste scurte și decolteuri adânci, dacă nu de-a dreptul în costume de baie pe vreo plajă românească sau exotică (adică de prin Bulgaria), dar ținând, firește, în mâini ultima lor apariție editorială, un volum de debut individual sau o antologie pe care tocmai l-au lansat sau au lansat-o cu fast și invitați de marcă, încât e și greu de spus dacă cei care au dat „like” au făcut-o pentru lungimea picioarelor și amplitudinea bustului sau ca semn de apreciere a cărții, ceea ce, la urma urmelor, nu mi s-a părut atât de nefiresc, pentru că, de-a lungul vieții, am întâlnit de multe ori situația în care câte un individ, indiferent de sex, e înzestrat (de divinitate) cu toate darurile din lume, de la frumusețe și talent până la inteligență (a se vedea o mulțime de actori și actrițe de la Hollywood, de pildă, care mai au și voci peste orice muzician/ă), toate astea cu relativ mult [în sensul că și (re)conectarea asta a mea cu lumea literară e de dată relativ recentă, așa că, dacă ar fi, cum cam și sunt, la un calcul sumar, vreo doi ani, un an și jumătate e deja mult de atunci] înainte să izbucnească, sau să iau eu cunoștință de ele, mulțimea de scandaluri pe de-o parte efectiv sexuale, cu acuzații în general tardive, de tip „#MeToo”, despre fapte sau gesturi sau aluzii sau doar priviri ori chiar numai replici pe Messenger cu alură de hărțuire petrecute cu alți (sau, în fine, de fapt aceiași) ani în urmă, pe când protagonistele erau mai tinere, dar în general nu chiar atât de încât să vorbim și despre ceva încadrabil neapărat juridic, sau oricum nu la pedofilie și/sau viol, deși unele dintre ele se declarau a fi fost naive și neștiutoare pe vremea când aveau frageda vârstă de douăzeci și de ani, ceea ce m-a făcut să mă întreb la un moment dat cam cum ar reacționa ele și altele la fel (de feministe) dacă s-ar trezi vreun politician de-ăsta deștept de pe la noi să propună ca vârsta majoratului, dar strict pentru femei, să fie ridicată de la 18 la 21 sau, de ce nu?, chiar spre 25-30 de ani, ca să se maturizeze și ele cum se cuvine și să nu-i mai ispitească prematur pe bărbați cu flirturi neconștientizate ca atare, iar pe de alta, legate de existența găștilor, bisericuțelor, clicilor și așa mai departe în care sunt împărțiți, cu sau fără voie, scriitorii, cu tot cu, desigur, scriitoare, ceea ce mă face să mă mai întreb și dacă nu cumva, peste alți ani și ani, dacă nu și, de ce nu?, începând chiar de mâine-poimâine – mai ales că unii și sugerează că astfel de dezvăluiri se dovedesc, până la urmă, mai degrabă favorabile, cel puțin prin prisma vânzării de carte, celor care au, vezi Doamne, curajul să le facă la momentul tardiv, cum spuneam, dar oportun, cu ocazia sau în preajma vreunei lansări –, ne vom confrunta cu o avalanșă de asemenea „mărturisiri” (cu sau fără ghilimele), când femei trecute deja și de a patra sau a cincea tinerețe ne vor devoala secretul lui Polichinelle că, pe când erau mai tinerele, adică aveau doar pe la 45-50 de ani, au fost nevoite, dacă nu de-a dreptul constrânse, înainte ca ele să înțeleagă ce se întâmplă și pe ce lume mârșavă se află, să accepte tot felul de avansuri scabroase pentru a putea să publice măcar câte o poezioară pe o platformă literară deținută sau gestionată de un astfel de tartor degenerat și aproape violator, dar fermecător în felul lui și absolut imposibil de refuzat și plesnit peste gură sau lovit cu șutul în boașe de către o prea gingașă și neprihănită domnișoară cvadra-cvincvagenară, și cu atât mai mult un volum (de debut) întreg la o editură aparent și în principiu respectabilă. Că despre unele actrițe deja am aflat.

vineri, 28 iunie 2024

DUPĂ CALIFICARE

Vorba anecdotei: dacă și-așa au scris toți nătăfleții despre calificarea României în optimile de finală ale EURO 2024, de ce să nu scriu și eu? Pe puncte, ca să fie mai ușor de formulat pentru mine și mai ușor de înțeles pentru eventualul cititor:

1. La fel cum (și spuneam că) victoria noastră asupra Ucrainei cu 3-0, din prima etapă, (mi-)a fost umbrită până la întunecare de cea a Slovaciei asupra Belgiei, și calificarea noastră (mi-)a fost întrucâtva știrbită de faptul că în optimi vom întâlni Olanda, și nu Slovenia, cum se prefigura la un moment dat, până ca mult lăudata (de alții, că mie îmi era deja foarte antipatică) Portugalie să piardă lamentabil și, poate/aproape/mai mult ca sigur, strategic în fața Georgiei, cealaltă (și mai mare) revelație a turneului care interpretează acum rolul Bulgariei, „rivala” noastră la acest statut din 1994.

2. Apropo de CM din 1994, dacă nu mă înșală pe mine memoria, și atunci am trăit o situație similară spre aproape identică celei de-acum, în sensul că, după ce am obținut cu adevărat performanța de a câștiga o grupă „a morții”, cu Columbia, Elveția și țara gazdă, SUA, dar am avut teribilul ghinion de a întâlni, conform programării, echipa clasată, într-adevăr, abia pe locul al treilea din nu știu care grupă, doar că aceasta s-a nimerit să fie, printr-un concurs de împrejurări bizar și nefast pentru noi, nimeni alta decât... Argentina, și acum, tot din postura de câștigătoare de grupă, întâlnim o surpriză neplăcută clasată în mod neașteptat pe un loc trei, respectiv, desigur... Olanda. Vestea bună (mai ales pentru cei care cred în lucruri supranaturale, superstiții, numerologie etc.) e că atunci a ieșit perfect, fiindcă ne-am calificat în sferturi!

3. Oarecare consolare pentru faptul că vom întâlni, din postură de ocupantă a locului trei, Olanda e faptul că în mod normal acolo s-ar fi aflat, din acea grupă oricum complicată, Austria, o echipă nu cu mult mai slabă și care, firește, a învins viitorul nostru adversar.

4. Și nu, cea mai norocoasă și mai ocrotită de divinitate echipă de la turneul acesta nu e România bisericosului Edi Iordănescu, ci, iată, Olanda, care, deși a terminat abia pe locul trei, nu și-ar fi putut dori un adversar mai slab cotat, mai ales din postură de câștigătoare de grupă, decât România.

5. În acest context, lucrurile par să se fi aranjat, totuși, corect, din punct de vedere al sorții, cu noi întâlnind Olanda, cum s-ar fi putut întâmpla (și) dacă am fi terminat, așa cum ne așteptam și, cumva, la drept vorbind, chiar speram înaintea turneului, pe locul trei, iar ei ar fi câștigat grupa lor (și am fi zis că am avut noroc să scăpăm de Franța!); cu Slovacia (locul trei, unul râvnit și aproape logic și pentru ei) întâlnind o câștigătoare de grupă, Anglia; și, mai ales, cu belgienii care joacă în optimi cu Franța, ca binemeritată pedeapsă pentru prestațiile lor din meciurile cu Slovacia și, mai ales, Ucraina, când au fost absolut lamentabili, iar de paralizați de groază ce erau să nu rateze calificarea de tot, pasau, în ultimele minute, de la centrul terenului la propriul portar! [Și o spun ca unul care, spre deosebire de mulți alți comentatori, am urmărit meciul în paralel cu al nostru, pe televizorul alăturat (da, le am unul lângă altul, în dormitor), iar uneori, când tensiunea la noi era prea mare, chiar mă concentram mai mult pe celălalt, inclusiv la final, când m-am bucurat pe deplin abia la câteva zeci de secunde după ce s-a terminat România-Slovacia, când s-a încheiat și Belgia-Ucraina și s-a consfințit locul nostru întâi în grupă.]

6. După ce s-o fi lămurit și Nicolae Stanciu că jurnaliștii englezi și cei olandezi sunt chiar mai răi decât ai noștri cu propriile naționale atunci când joacă prost, m-am convins și eu că și prin țările chipurile civilizate există practica de a scrie cronici ale meciurilor... înainte să se desfășoare, dat fiind că numai cine n-a văzut meciul nostru cu Slovacia și, mai ales, Belgia-Ucraina poate să susțină în continuare aberația că primul a fost blat, iar al doilea... nu. În acest context, chiar nu înțeleg revolta englezilor pentru acest, chipurile, aranjament al nostru cu Slovacia, care le va fi adversar în optimi. Își doreau oare Belgia, sau chiar Ucraina, așa cum părea să-și dorească Edi Iordănescu mai mult Olanda decât Slovenia, căreia se apucase să-i facă un portret de Franță sau Germanie din vremurile lor (și mai) bune? Sincer, la cum a jucat până acum Anglia (altminteri favorita mea, după cum fostul meu cititor imaginar fidel știe prea bine), risca să fie spulberată de oricare dintre ele.

7. Oricât de mult mă bucur pentru performanța României, nu pot să fiu așa de rupt de realitate (ca alții) încât să nu realizez că există în ea și o mare doză de șansă, de la rezultatele nesperate din preliminarii și până la ce s-a întâmplat acum, la turneul final. Așa de pildă, dacă e să fim absolut cinstiți, dacă am mai juca zece meciuri cu Ucraina în actualele formule de echipă, probabil că am pierde nouă și am face un egal; Belgia ne-a învins și-așa cam fără drept de apel (chiar dacă și eu, ca și alții, am trăit în multe momente cu impresia/speranța că putem face mai mult în acel meci), iar cu Slovacia am obținut un egal cu mari emoții. În plus, glorioasa „câștigare a grupei”, despre care unii vorbesc cu aerul că am umilit toți adversarii întâlniți, e una obținută... la egalitate de puncte cu ultima clasată, eliminata Ucraina, cumva în oglindă cu ceea ce s-a petrecut în Liga Națiunilor, unde toată lumea subliniază că ne-am clasat pe rușinosul ultim loc patru, iar Federația a dat dovadă de o neașteptată (iar după unii, de neiertat) îngăduință pentru a-l păstra drept antrenor pe Edi Iordănescu,  dar uită să menționeze că am fost la doar un singur punct de locul doi, cel care ar fi însemnat... îndeplinirea obiectivului (sau măcar a condiției de a rămâne la cârma naționalei) impus lui Edi.

8. M-am abținut (cu greu) înainte de meciul cu Slovacia să scriu un articol intitulat „Neam de blatiști” în care să-mi exprim efectiv scârba, în multe momente de natură de-a dreptul viscerală, clinică, sub formă de greață până la vomă, în fața valului de comentatori, analiști și așa mai departe care practic implorau tacit (iar unii chiar vocal) pe oricine, de la divinitate la stafful federației, să inițieze un „aranjament favorabil pentru toată lumea” cu Slovacia, ceea ce era nu doar scârbos de imoral, ci și NEreciproc avantajos, câtă vreme, la un rezultat normal în cealaltă partidă (adică o victorie a Belgiei), Slovacia câștiga grupa dacă ne bătea, iar la egal rămânea inevitabil (cum a și rămas) sub noi.

9.  Spuneam după victoria cu Ucraina că, din fericire, au apus vremurile în care România era o echipă fără fani care să umple stadioanele și să facă vânzări spectaculoase prin centrele comerciale, puburile și hotelurile din orașele-gazdă ale competițiilor majore, astfel încât inclusiv arbitrajele ne erau ostile doar ca organizatorii să scape cât mai repede de noi în favoarea reprezentativelor cu galerii masive, alcătuite din oameni cu dare de mână. Iată că după penaltiul obținut cu Slovacia (care după mine a fost indubitabil, dar probabil că sunt și puțin subiectiv, mai ales că am o oarecare slăbiciune pentru Ianis, ca fiu al tatălui său), se pare că am trecut cu totul de partea cealaltă a baricadei, iar multe voci din presa străină susțin că am fost binișor ajutați de arbitrii, cu VAR cu tot, lucru care se poate explica și prin această basculare a forței noastre... financiare.

10. Poate că nu e acum momentul să insist pe exemplul acela al meu (pe care încerc să-l rafinez de fiecare dată) conform căruia, la noi, dacă un om spune despre un, să zicem, ceas că e bicicletă, alți patru râd, pe bună dreptate, în hohote de el, după care, pe parcurs, reiese că unul dintre cei patru crede că ceasul ăla e de fapt un măr, altul că e o mătură, altul castravete, iar al patrulea hipopotam, dar după meciul cu Belgia am găsit, la unul dintre „prietenii” mei de pe Facebook, următoarea postare, sub formă de ironie la adresa unui citat: „«Mihăilă pierde mingea, dar e foarte agresiv și primește aplauze de la românii din tribune (Comentator ProTV)»”.

Ei bine, cu toate că și eu am fost martor în direct al episodului descris (faza de pe teren și comentariul aferent de la ProTV), nu mi s-a părut absolut nimic în neregulă, pentru că era consemnată exact schimbarea pe care ne-o (sau, cel puțin, alături, iată, de „românii din tribune”, mi-o) doream de la jucătorii naționalei, și anume ca, fără să le crească peste noapte valoarea (miracol greu spre imposibil de realizat în fotbal, așa încât n-o să scăpăm, cel puțin cu actuala generație, de pasele alea de doi metri greșite cu zece, stopurile și preluările pe model „colțul blocului”, șuturi direct în... stația lui 41, vorba altui comentator etc.), măcar să-i vedem că mor cu adversarul de gât, iar dacă pierd aiurea mingea sau o pasează direct la el, măcar fac tot ce pot să reintre în posesie. Cu alte cuvinte, dacă nu sunt cu adevărat fotbaliști (buni), să fie cel puțin sportivi adevărați (adică să alerge din răsputeri, să sară etc.).

Bineînțeles, însă, că la postarea „prietenului” s-au găsit peste o sută de gogomani (printre care și mulți alți „prieteni” de-ai mei) care să râdă și să-i dea dreptate că respectivul comentator ar fi fost la fel de ridicol ca Mihăilă, pasămite. Ce-i drept, majoritatea erau femei, ceea ce poate fi o palidă consolare de tip explicație pentru faptul că practic n-au înțeles nimic (dintr-un sport mai pe gustul bărbaților, asta vreau să spun, nu e nimic misogin, decât după niște minți încete de ultrafeminiști/te).

11. Există glume bune și glume proaste. O glumă proastă sau, mai degrabă, pur și simplu stupidă (asta presupunând, în apărarea respectivului, că  glumă era!) este (cea făcută de) un scriitoraș obscur de (pe) Facebook, care se lăuda că nu se uită la meciurile naționalei deoarece niciun jucător nu i-a citit cărțile, așa încât, dacă ei nu-i urmăresc activitatea, nici el n-are de ce s-o urmărească pe-a lor. Păi, pe logica asta, presupun că „maestrul” nu prea se duce nici la teatru, că nici Shakespeare nu i-o fi citit cărțile, la fel cum suspectez că nu i le-au citit nici alde, să zicem, Coldplay, la care m-aș mira să nu se fi dus, deoarece cam are profilul corespunzător și sigur nici nu l-a huiduit pe Babasha, chiar dacă nici el... Și așa mai departe.

12. Da, și eu mă gândeam la un moment dat că e cam mare agitația din prima rundă a turneului final, cu zeci de meciuri în grupe, în urma cărora sunt eliminate... doar opt echipe. În același timp, mi se pare aberant punctul de vedere conform căruia sunt prea multe echipe (adică 24, în loc de 16, cum era până în urmă cu câteva ediții, că 8 chiar ar fi ridicol de puține în vremurile noastre), prea multe meciuri și din cauza asta formațiile mari, care sunt deja obosite după campionatele lor interne solicitante, au prestațiile jalnice pe care le-au avut. La urma urmelor, pentru ele este, în principiu, câte un singur meci în plus, în sensul că și cu doar 16 echipe la turneu, tot s-ar fi desfășurat câte trei meciuri în grupe (patru grupe în loc de șase, iar sistemul acesta, cu grupe de câte patru echipe, a existat, practic, dintotdeauna), doar că primele două din fiecare s-ar fi calificat direct în sferturi, sărind peste optimi. Chiar nu cred că asta ar rezolva „oboseala” și apatia unor echipe ca Anglia, Franța, Olanda, Italia, Spania, Germania... Iar în calitate de (tele)spectator, sigur nu ești obligat să te uiți la toate meciurile, ca să obosești sau să te plictisești, cum pretind criticii actualului format. A, poate să fie extenuant pentru ziariști, experți, specialiști etc. (că, de fapt, dinspre ei apar aceste văicăreli), care sunt obligați să „analizeze” toate partidele, dar atunci să pună mâna să facă o reconversie profesională și să se apuce de prelucrarea prin așchiere, minerit, măturat străzi..., activități mai comode și mai bănoase.

TOTUL DESPRE AMERICA ȘI AMERICANI

Pentru a descrie în mod exhaustiv situația din și halul în care se află astăzi măreața Americă și bravii americani e suficient să-l parafrazez pe unul dintre cele mai sinistre personaje politice... românești din ultimii 35 de ani, într-o întrebare pe cât de retorică pe atât de atotcuprinzătoare: Ce blestem o fi pe poporul ăsta (american) de a ajuns, până la urmă, să aleagă (iarăși!) între doi Moși Tăgârță, unul aproape senil și altul complet dement?

vineri, 21 iunie 2024

NU LĂSA PE MÂINE CE POȚI SĂ MINȚI DE AZI!

Tare mi-ar plăcea să aflu, printre nenumărate alte lucruri cu mult mai importante, iar unele chiar esențiale, dacă nu de-a dreptul vitale pentru existența mea, în particular, și a întregii omeniri, în general, la care dintre sensurile lipsei de profesionalism și/sau deontologie – respectiv simplă ignoranță, în care ditamai întreaga redacție, cu șefi, adjuncți, corectori, capete limpezi și așa mai departe, de post cu mari pretenții de fruntaș pe ramură n-a aflat ori n-a înțeles informația corectă, sau complicată manipulare, în care a aflat și a înțeles, dar a preferat să mintă de dragul senzaționalismului evident ieftin și audienței umflate artificial – se încadrează faptul că astăzi, vineri, 21 iunie, absolut toate buletinele de știri de la Antena 3 (și sunt convins că și de la alte posturi concurente, dar nu m-am nimerit eu pe ele) au început cu mesajul alarmant, rostit cu teatral de exagerată disperare de către fătucile perindate prin studio, „e cod roșu de caniculă!”, după care aflam cum cad oamenii secerați pe străzi și ce alte ravagii face căldura în rândul populației neinstruite din biata noastră țărișoară cu climă cândva temperată, în condițiile în care meteorologii au lansat, într-adevăr, un astfel de avertisment astăzi dimineață, vineri, 21 iunie, dar cu valabilitate începând de... mâine, sâmbătă, 22 iunie.

ÎNAINTE ȘI DUPĂ

În ciuda zecilor de specialiști, experți și așa mai departe, cu tot cu realizatori, moderatori și jurnaliști, care s-au perindat în ultimele zile, după victoria României în fața Ucrainei la EURO, și se vor mai perinda până la meciul nostru următor prin studiourile posturilor de sport sau generaliste, în frunte cu deținătorul drepturilor de televizare, Pro TV, unde până și la emisiunile obișnuite din grila de programe standard, gen „La Măruță”, sunt invitați zilele astea „oameni de fotbal”, nu am auzit încă pe nimeni preocupat de câteva detalii care pe mine personal, ca diletant și simplu frustrat care-mi închipui de multă vreme că aș fi mai bun decât covârșitoarea lor majoritate, mă interesează în mod deosebit, și anume, în primul rând, în ce măsură este mai bine ca Edi Iordănescu să trimită la meciul cu Belgia cea mai bună formulă de echipă, respectiv, în principiu, primul unsprezece din cel cu Ucraina, pe de-o parte pe principiul tradițional și altminteri sănătos, verificat în practică presupun, că „echipa câștigătoare nu se schimbă niciodată”, iar pe de alta pentru că pare și mai logic, în circumstanțe normale, să te bazezi pe cei care au evoluat atât de bine, așa cum mai toată lumea achiesează, însă în mod oarecum tacit sau, mai degrabă, cumva implicit, adică fără să ia în considerare toate elementele (așa cum se întâmplă în general în Romania, că tocmai ce am și scris zilele trecute despre asta), sau, dimpotrivă, dat fiind că, totuși, partida mai abordabilă, unde avem șanse mai mari să obținem un rezultat favorabil, respectiv măcar un egal, este următoarea, cu Slovacia, titularii din partida cu Ucraina să fie odihniți, menajați, mai ales că, realist vorbind, și-așa e greu de sperat la o nouă minune cu o Belgie net superioară și venită acum să-și joace cam ultima șansă de calificare onorabilă, în fața adversarului – și din punctul lor de vedere, sunt convins – mai slab decât Ucraina pe care o vor întâlni ulterior, doar că, desigur, m-ar interesa aici cu adevărat părerea specialiștilor, fiindcă nu mi-e clar dacă după o asemenea pauză, de vreo zece zile, respectiv de la partida de luni cu Ucraina și până la cea de miercurea viitoare cu Slovacia, titularii de care vorbeam și-ar putea ieși mai degrabă din formă sau ceva, decât să se odihnească și să fie proaspeți, iar în al doilea rând, în condițiile în care, trebuie să recunosc, eu însumi am aflat abia cu mare întârziere că Slovacia-Ucraina se joacă cu o zi înainte de Belgia-România, aș fi vrut să-i aud pe toți acești „oameni de fotbal” dându-și cu părerea despre cât de normal este ca slovacii să aibă, practic, 30 de ore în plus de odihnă față de noi la meciul decisiv de miercuri.

Sunt însă sigur că toată lumea va discuta în fel și chip și va întoarce pe toate fețele aceste lucruri DUPĂ întâlnirile noastre cu Belgia și, respectiv, Slovacia, când – mai ales dacă lucrurile nu vor ieși bine pentru noi – vor înțelege perfect cu toții cum (NU) AR FI TREBUIT să procedeze selecționerul, respectiv că (nu) a odihnit titularii, că (nu) a jucat cu rezervele (adicătelea cu Hagi, Pușcaș, Mihăilă... jucători pe care, ca să fiu cinstit, eu mi i-aș fi dorit titulari cu Ucraina... până am văzut câtă dreptate a avut Iordănescu să înceapă cu ceilalți) în meciul cu Belgia, că (nu) a fost bine că (nu) am pus la bătaie toate resursele în meciul cu Belgia și (nu) am fost lamentabili cu Slovacia etc., și, tot brusc, dacă vom rata calificarea cu slovacii, vor înțelege și cât de importante au fost acele 30 de ore pe care eu, firește, n-am să înțeleg nici atunci (așa cum nu înțeleg nici acum, înaintea lor) de ce organizatorii le-au oferit viitorilor noștri adversari (și ucrainenilor față de belgieni, ceea ce ar putea să se răsfrângă tot asupra noastră în anumite circumstanțe specifice), în condițiile în care, chiar și dacă din cauza unor constrângeri de programare erau nevoiți să-i pună pe slovaci cu o zi înainte, puteau măcar să-i pună de la ora 22.00, nu de la 16.00. Șase ore într-un calendar așa strâns contează și ele.

marți, 18 iunie 2024

HAI (ÎN) ROMÂNIA!

Animat și de un impuls de sorginte, să zic, oarecum superstițioasă, tot ce speram de la partida României cu Ucraina, de la EURO 2024, era ca după ea să se vorbească pe toate canalele de sport ca despre cea mai urâtă de până acum și, mai ales, prima încheiată fără gol marcat, după ce în primele trei zile de competiție se înregistrase, am impresia, un record de goluri pe meci, iar celălalt pronostic optimist al meu, dar menținut în limite aproximativ plauzibile, ar fi fost un 1-1, așa că acest 3-0 mi-a depășit, ca oricui, cu mult așteptările și a fost obținut în urma unei evoluții a întregii echipe care chiar că mi-a amintit de vremurile cu adevărat aproape bune, ale Generației de Aur de la CM din 1994, de unde principalele mele amintiri sunt stările de panică pe care le aveam în efectiv fiecare minut al oricărei partide, când alde Columbia și, respectiv, Argentina (ca să mă refer doar la glorioasele meciuri câștigate, nu la rușinea cu Elveția sau eliminarea în fața Suediei) ne făceau apărarea harcea-parcea însă mai de fiecare dată scăpam miraculos cu fața curată și, din când în când, izbuteam și câte un contraatac nimicitor, imagine care mă face să mă întreb cam ce posesie s-o fi înregistrat (și) atunci, într-o vreme în care astfel de statistici nu erau încă la modă, așa că tot ce-mi doresc de-acum înainte (la fel cum, la drept vorbind, mi-am dorit și până acum, după cum am mai și scris de nenumărate ori) este ca, și dacă nu ne va ieși mereu la fel de bine cum ne-a ieșit ieri, iar după o asemenea desfășurare a unei partide, dar în care să avem mai puțin noroc, vom fi învinși, să nu-i aud iarăși pe toți experții și specialiștii și comentatorii și așa mai departe spunând că „ne-a lipsit determinarea” și că ar fi trebuit „să îndrăznim mai mult”, „să ținem de minge” în loc să ne apărăm „supraaglomerat”, fiindcă singura tactică pe care o poate aplica (și) azi cu deplin succes România este o apărare bine organizată, cu ieșiri pe contraatac, la fel cum se întâmpla și pe vremea când aveam jucători oricum cu mult mai valoroși și, ce-i drept, un astfel de aspect de cetate asediată, cu posesii de 70-30% în favoarea adversarilor, se vedea când întâlneam forțe ale fotbalului mondial, nu Ucraina, dar poate că actuala generație – care mie, unuia, spre deosebire de cea de acum câțiva ani, în frunte cu Săpunaru și condusă de bietul Daum (căruia personal i-am luat apărarea tocmai pentru că mi se părea că n-are cu cine) și Contra, îmi este chiar simpatică și o urmăresc cu emoție și speranță de când era, aproape in corpore, la categoria Sub 21, cu rezultatele spectaculoase din 2019 sub bagheta lui Mirel Rădoi, care măcar pentru asta ar mai trebui amintit din când în când, în euforia generală și chiar dacă mie îmi e mai degrabă dimpotrivă, antipatic – va reuși un rezultat bun și cu Belgia, apropo de a cărei înfrângere în fața Slovaciei chiar voiam să mărturisesc că, spre deosebire de comentatorii gogomani de la Pro Arena, fericiți pentru ea ca niște copii sărmani cu duhul, a reușit să-mi umbrească în mare măsură bucuria rezultatului nostru cu Ucraina, poate și unde sunt eu mai prăpăstios din fire și, după ce de-a lungul întregii partide cu vecinii din est parcă așteptam să se petreacă ceva care, în mod atât de tipic pentru poporul nostru parcă blestemat, să știrbească din frumusețea momentului, cum ar fi o întoarcere spectaculoasă de scor sau măcar un cartonaș roșu încasat de ai noștri ori vreo accidentare gravă a unuia din jucătorii de bază, plus cine știe ce sancțiuni ulterioare poate în urma unor excese de zel din partea spectatorilor, tocmai când credeam că nu se mai poate petrece nimic, a venit acest Belgia-Slovacia 0-1, în condițiile în care trăgeam nădejde ca slovacii să ajungă înaintea meciului nostru direct cu ei fără niciun punct, astfel încât, chiar și dacă am pierde cu Belgia, să ne fi ajuns și o înfrângere la limită ca să rămânem pe locul trei (fiindcă se pare că primează golaverajul, nu rezultatul direct), cu șanse de a merge mai departe, pe când acum există o (ne)șansă și mai mare ca, înaintea ultimei etape din grupă, să fim patru echipe cu câte trei puncte, iar noi, în eventualitatea unei nedorite înfrângeri, să rămânem cu ele (ceea ce în condiții ideale ar fi suficient pentru calificare), dar să terminăm doar pe locul patru și să fim astfel eliminați, asta ca să nu mai spun că, la fel tot ca în 1994, când ne bucuram că suntem surpriza turneului, revelația și așa mai departe, până a apărut parcă de nicăieri... Bulgaria, care a ajuns și mai departe decât noi, în semifinale, răsunătoarea noastră victorie de acum a trecut iarăși pe locul doi în fața celei a... Slovaciei, blestem, cum spuneam, chiar dacă, firește, pe de altă parte, efectele ei benefice se vor răsfrânge, cumva, asupra întregului fotbal românesc, de pildă în sensul că poate vor crește prețurile jucătorilor români la export și, mai cu seamă, interesul celor de-afară pentru ei, iar imaginile cu minunații spectatori care, pe lângă că au cântat superb (poate pentru prima oară) imnul la începutul meciului și l-au mai și reluat, din proprie inițiativă, pe parcursul lui, așa cum i-am mai auzit doar pe englezi, cu „God Save the King”, au înțesat stadionul și terasele din München vor face să nu ne mai temem că vom fi defavorizați de arbitraje doar ca să rămână în turneu echipe cu... potențial economic sporit, cum se cam petrecea pe vremea când România era încurajată doar de stafful nostru tehnic și vreo 10-20 de membri ai ambasadei, ceea ce, pe de altă parte, mai tristă, mă face să mă gândesc cu relativă stupoare și chiar ușoară revoltă cum sunt în general românii, care, după ce o șterg cu prima ocazie definitiv din țară (fiindcă sunt convins că erau acolo mai mulți stabiliți în Germania decât propriu-zis turiști), nu știu cum, de atâta dor și jale, să mai vină pe la toate meciurile naționalei de fotbal și ale sportivilor noștri din orice disciplină, ca de pildă Simona Halep, și să voteze cu... naționaliștii de la AUR!

luni, 17 iunie 2024

PANDEMIE, RĂZBOI, COLDPLAY

Pentru că n-am mai văzut, pe de-o parte, atâta încrâncenare, iar pe de alta, atâta revărsare de inepții încă de la pandemia de coronavirus și, apoi, izbucnirea războiului din Ucraina, două evenimente globale de o anvergură incomparabil mai mare, dar cu coordonate, în fond și la urma urmelor, la fel de simple, aproape binare, ca foarte banalul fapt că o mulțime de oameni au fluierat la un concert de, să zicem, aproape rock atunci când li s-a (im)pus o manea, am să procedez ca și atunci, exprimându-mă pe cât de succint sunt eu în stare, adică spre absolut deloc, însă „pe puncte”, tocmai în încercarea de a fi:

1. Cum spuneam și cu alte ocazii similare, este absolut fascinant cum în România, atunci când apare cineva care nu e de acord cu faptul că 1+1=2 și o ține sus și tare că 1+1=3, răsar de prin toate cotloanele Facebook-ului cohorte de felurite specii de zombii care să-l contrazică, să-l blameze și mai-mai să-l linșeze în încercarea de a-l convinge prin orice mijloace, inclusiv coercitive dacă s-ar putea, ba că 1+1=5, ba că 1+1=7, 12, 853, -9833 și chiar că 1+1=toamnă, 1+1=tablă, 1+1=castravete, 1+1=Mihaela, 1+1=verde... În plus, la un moment dat sau altul, chiar și puținii aflați în tabăra celor care susțin că, totuși, măcar în anumite situații conjuncturale, precum cea în discuție, 1+1=2, ajung curând să-și dea arama pe față la nivelul superior al aritmeticii și să pretindă că, în schimb, 1+2=4 sau 12, sau 18, sau anemonă, cărbune, borcan, hohot...

2. În continuare aberația supremă legată de întâmplarea de la concertul Coldplay mi se pare acuzația de rasism adusă celor care au huiduit, pornită și ea de la o la o premisă la fel de, dacă nu și mai imbecilă, respectiv că, practic, nu are cum să existe vreun om pe planetă, și cu atât mai puțin român, căruia să nu-i placă manelele și că, de fapt, până și cei mai aparent înverșunați contestatari ai lor le ascultă, cu o infinită plăcere, la petreceri și (alte) nunți, dacă nu cumva și nonstop, „în buclă” (expresie pe care o folosesc invariabil cei care tocmai descoperă câte o melodie „trăsnet” de tot rahatul pe YouTube sau Spotify), acasă, dar pe ascuns, feriți de ochii și urechile semenilor, dintr-o nemărginită ipocrizie, pentru a poza în elitiști rafinați, animați, vezi Doamne, de gusturi și înclinații occidentaliste, nu de atavicele și irepresibilele apucături balcanico-arăbești și de mahala europeană, ca restul vulgului trăitor în mioriticul spațiu carpato-danubiano-pontic, iar culmea penibilului în a demonstra cu argumente chipurile științifice, dar și adânc „filosofice” această teză profundă a atins-o un, desigur, cu adevărat rafinat (nu ca antimaneliștii ăia prefăcuți!) intelectual unanim recunoscut, critic literar și așa mai departe, care a scris un ditamai cearșaful pe Facebook (de unde eu, unul, trăiam cu impresia că există o limită de caractere acolo), împănat cu termeni prețioși și sintagme pompoase, gen „anexare normativă”, „elite modernizatoare”, „lipsă funciară de pragmatism”, doar pentru a conchide, la fel ca și cei care s-au rezumat la două înjurături birjărești, că ăia care au fluierat și au huiduit erau niște nenorociți de rasiști ipocriți, ahtiați în adâncurile sufletelor după manele, exact așa cum cei mai mari homofobi sunt în realitate homosexuali disimulați.

Sincer, ca unul care m-am resemnat încă din fragedă adolescență că gusturile mele cam în toate privințele, de la cele artistice – muzicale, în primul rând, dar nu numai – până la, mai târziu, întreaga filosofie despre lume și viață, cu tot cu politică, sunt împărtășite de „jumătatea” infinit mai puțin numeroasă a omenirii, alcătuită uneori doar din mine, și am putut să-i înțeleg și să-i accept pe toți cei care, de pildă, nu suportă rockul, ba chiar le produce dureri de cap și alte stări fizice neplăcute fiindcă e „zgomotos”, nu știu de unde această încrâncenare a unei parcă tot mai largi pături a românilor care nu pot să conceapă că unii conaționali pur și simplu detestă manelele și, ca în cazul meu și, iată, al celor care se aleg cu dureri de cap dacă ascultă rock, li se face pur și simplu greață, la modul cel mai clinic cu putință, atunci când le aud, și îi acuză că sunt prefăcuți și că toate astea sunt doar manifestările vizibile, transpuse în simptome psihosomatice, ale rasismului sub- sau inconștient, „dovedit”, în ceea ce mă privește – cum mai spuneam eu doar în glumă încă de acum câțiva ani, dar între timp am căpătat o temere tot mai vie și reală că nu peste multă vreme voi ajunge să fiu, poate, chiar întemnițat sau, în orice caz, drastic amendat de aceste adevărate Inchiziții moderne care sunt instituțiile anti-discriminare – și de faptul că, dintre toate sporturile (de echipă), nu-mi place baschetul, unde în general excelează jucătorii de culoare, și, în schimb, ador hocheiul, înotul și Formula 1, acaparate aproape în totalitate de caucazieni, la fel cum și în muzică iubesc rockul și urăsc, pe lângă manele, rapul, care, nu-i așa?...

Bun, ca să fiu sincer până la capăt, nu-i mai puțin adevărat că părerea mea despre majoritatea aceea a celor care au altă „filosofie de viață” decât mine (sigur, nu mă refer la gusturile muzicale, ci la diverse alte aspecte punctuale) nu e deloc una bună și – chiar dacă-i înțeleg și îi accept la modul teoretic, rațional  – am în fond o mare aversiune față de ei, dar asta e altă chestiune.

3. Pe locul doi în topul imbecililor sunt cei care s-au exprimat în sensul de a-i blama pe cei care au huiduit și s-au arătat nemulțumiți de faptul că au primit, practic, altceva decât plătiseră să vadă (respectiv pe un manelist, în loc de Coldplay), când de fapt maneaua aia ordinară ar fi fost, chipurile, în viziunea imbecililor, un fel de bonus track, ceva în plus, extra, pentru care, eventual, poate că spectatorii ar fi trebuit să mai și plătească niște bani peste cele nu știu câte sute de lei pe care le-au dat pe un bilet, și în orice caz ar fi trebuit să spună bodaproste, iar cele mai stupide comparații făcute de imbecili au fost cu un restaurant (?!) în care, atunci când clientul comandă bucatele, ospătarul îi aduce „din partea casei” un aperitiv, iar clientul, în loc să fie recunoscător pentru toată viața de atunci înainte, îi dă în cap ospătarului cu el (deși, în paranteză fie spus, nimeni nu i-a dat „domnului Coldplay” – vorba cuiva – cu manelistul în cap, iar huiduielile sunt doar modul publicului de a spune artistului „ia aperitivul ăsta de-aici, că nu-mi place”), și s-au scandalizat când unii, preluând fix „parabola” lor, au spus că e de fapt ca și cum ai fi comandat icre negre, iar ospătarul ți-ar fi adus drept aperitiv o bucată de slănină cu muștar sau una de brânză cu ceapă.

Firește că și aici imbecilii au fost de mai multe... dimensiuni, cele mai mari fiind, pe de-o parte, una care, după ce i s-a dat contraexemplul cu „aperitivul” fără nicio legătură, în materie de efectiv gust sau gusturi, cu felul comandat, s-a arătat revoltată de comparația... inventată (sau măcar  plagiată) chiar de ea, spunând că e absurd să compari ARTA cu niște feluri de mâncare, iar exemplul unei comentatoare, care spunea că e ca și cum ai comanda pește și ți s-ar aduce ca „bonus” parizer, l-a catalogat drept „un binom ce reprezintă un clasism ieftin” (da, cei mai „elevați” autori de articole pe Facebook au fost cei mai imbecili, ceea ce chiar că nu e neobișnuit pentru România!), iar, pe de alta, una care după ce n-a scos-o la capăt cu cei care au luat-o peste picior, a scris și ea un cearșaf cu termeni pompoși, despre „viziunea artistului asupra lumii” și alte tâmpenii de-astea, ca să justifice de ce, vezi Doamne, atunci când cumperi un bilet la un concert trebuie să înghiți în tăcere și admirație tot ce-ți bagă „artistul” pe gât în numele acestei „viziuni”, fiindcă tu nu cumperi un serviciu, ci „viziunea”, „concepția”, după care extindea teoria și la alte domenii, blamându-i pe cei care merg la doctor și au senzația că își cumpără doar un serviciu, când de fapt medicul e și el nu știu ce entitate superioară și așa mai departe, ceea ce pe mine m-a făcut să mă gândesc la un dentist care, după ce-ți plombează măseaua pentru care ai plătit, îți mai scoate și una bună, pe gratis, lucru pentru care ar trebui să-i fii recunoscător, așa cum ar trebui să-i fii și unui chirurg care-ți oferă drept bonus un bisturiu lăsat în tine după operație! Săru-mâna!

4. Fără să fi făcut chiar un studiu științific pe această temă, am constatat că marea majoritate a celor care au luat poziție împotriva „nesimțirii” celor care au huiduit, acuzându-i inclusiv de proastă creștere, lipsă de cultură și de civilizație etc., sunt fix dintre cei din generația de care vorbeam zilele trecute, a derutaților, și care nu s-au sfiit să huiduie din răsputeri politicienii (pesediști) care nu le erau pe plac și, mai ales, să elogieze inventivitatea, inteligența și bunul gust ale ăluia de-și pusese, în urmă cu ceva ani, pe plăcuța de înmatriculare a autoturismului rafinatul mesaj MUIEPSD.

5. Cam în aceeași ordine de idei și despre același tip de personaje, dar, de data asta, ca o dovadă de consecvență bovină în prostie din partea lor, cu numai vreo săptămână înaintea concertului Coldplay mulți dintre acești revoltați îl înfierau cu mânie literară pe un confrate de-al lor scriitor fiindcă publicase un soi de recenzie negativă la un roman și numai că nu propuneau excluderea lui pe viață din rândul intelectualilor frecventabili, a căror principală caracteristică nobilă este, din punctul lor de vedere, pupincurismul la adresa celor din propria branșă (chestiune pe care o voi aborda pe larg cu altă ocazie), fiindcă orice critică nu poate fi decât o dovadă de frustrare și lipsă de caracter din partea cui o lansează, iar o poetă cu veleități închipuite de fotomodel (alt subiect despre care voi scrie în curând), care postează pe Facebook poze îndrăznețe cu fizicul ei aschilambic și șui, după gustul meu, îi acuza pe cei care au fluierat la concert, ca și pe cititorii cărora nu le plac cărțile (ei), că ar impune un soi de dictatură, dorind să-i constrângă pe artiști să cânte sau să scrie într-un anumit fel, ceea ce, desigur, nu denota decât o mare confuzie în capul ei prea mare pentru așa conținut sărac, fiindcă una e ca, în calitate de „consumator” de artă, să nu-ți placă ceva și să te exprimi sincer în sensul ăsta, și alta să impui unui artist ce artă să creeze, așa cum, eventual, procedau comuniștii prin cenzură, pentru că acum artiștii au, la rândul lor, tot dreptul să ignore, pur și simplu, părerile diletanților și să cânte sau să scrie sau să picteze... doar cum vor ei (după care vor fi acuzați de „elitism” de către confrații lor și mai imbecili, fiindcă nu ascultă de gustul publicului!), însă, așa cum scriam și în precedentul text pe subiect, e clar că sechelele comunismului sunt mult mai adânci decât ar fi dispuși să recunoască cei afectați.

6. Evident că, în al cinșpelea ceas, au apărut și mincinoșii de serviciu, manipulatorii ordinari care, la fel ca în cazul „pixelului albastru” al lui Băsescu, de pildă, când se lansau tot felul de teorii ale conspirației fanteziste doar ca să fie salvat providențialul și să nu recunoască liicenii, cărtăreștii și ceilalți tăpălagi, pore și cartieni că-l cârpise, pur și simplu, pe un copil altminteri pesemne obraznic, care, vorba abjectului personaj principal, „o fi spus ceva”, au descoperit acum, deodată, că „se pare că din public s-a strigat «dă-te jos, țigane!»”, o expresie parcă plagiată după exemplul meu ipotetic de formulare care ar fi justificat, într-adevăr, acuzațiile de rasism, doar că nimeni n-a confirmat așa ceva ca pe-o realitate, ci doar în termenii amintiți, de „se pare” și „mi-a spus cineva că i-ar fi spus altcineva că un vecin de-al cumnatului său ar fi auzit de la o soră de-a vărului că”, la fel cum, pe de altă parte, antihuiduitorii și antifluierătorii nu s-au hotărât nici măcar în acest același ceas al cinșpelea dacă, atunci când l-au ales la întâmplare pe Babasha, cei de la Coldplay s-au orientat după un artist popular în rândul românilor, cu milioane de vizionări pe YouTube, ca să le facă celor din public o reală surpriză plăcută, sau, dimpotrivă, au adus unul dintre cei „ale căror glasuri nu sunt auzite”, din rândul minorităților oprimate, așa cum înțeleg că procedează în acest turneu, asta chiar și dincolo de legenda comercială cu „domnul Coldplay” care ar fi descoperit un artist remarcabil cântând la colț de stradă în Centrul Vechi și l-ar fi adus pe scenă.  (Cât despre faptul că, la noi, ca o caracteristică specifică despre care cei de la Coldplay m-aș mira să fi aflat, minoritatea asta oprimată mai are, pe alocuri, și proastele obiceiuri de a marginaliza și maltrata femeile și de a-și mărita copilele la 12 ani ce să mai zic și eu, că au zis destul alții, cu riscul de a fi acuzați și mai abitir de rasism.) (nu cred că va urma)

duminică, 16 iunie 2024

UN RAȚIONAMENT PERFECT... GĂUNOS

De când a început (prea) scurta serie de jocuri amicale de pregătire pentru EURO 2024 ale României, aud de la comentatori, analiști și tot soiul de (alți) specialiști că adversarele alese (sau, mai degrabă, rămase, respectiv pe care au fost în stare să le stabilească oficialii federației) sunt nereprezentative pentru tipul de meciuri pe care le vom avea de înfruntat la turneul final, dat fiind că, în mod „logic”, acolo naționala noastră va fi un fel de ciucă a bătăilor, dominată de absolut toți adversarii din grupă, ceea ce, firește (măcar atât!), nu s-a petrecut în partidele cu Bulgaria și Liechtenstein, raționament, la prima vedere, la fel de absolut perfect, practic inatacabil și unanim acceptat cum sunt foarte multe altele făcute în toate domeniile și la toate nivelurile în ultimii 35 de ani de așa-zisă democrație în țara noastră, când nu se găsește nimeni să privească și dincolo de cele mai vădite aparențe, pentru că, în fapt, el se bazează pe o premisă profund eronată sau, în orice caz, îndoielnică, și anume că România va reuși, în meciurile cu Belgia, Ucraina și (chiar) Slovacia, să reziste 90 de minute fără să primească gol, eventual chiar marcând vreunul sau două pe contraatac, când, de fapt, având în vedere diferența de valoare dintre noi și măcar primii doi adversari amintiți, există o gigantică șansă ca lucrurile să se desfășoare în mod cu totul diferit, adicătelea ca, mai devreme sau mai târziu, să primim cel puțin un gol, dacă nu și două-trei, astfel încât să fim nevoiți... să atacăm pentru a egala (dat fiind că nici adversarii nu sunt chiar luați de pe stradă, atât de naivi încât să ne sufoce cu dominarea și la 1-0 sau 2-0 pentru ei, ca să-i prindem tot pe contraatac), de unde rezultă că „testele” cu Bulgaria și Liechtenstein au avut și ele rolul lor, respectiv de a demonstra că nu suntem în stare să marcăm nici când dominăm (autoritar) adversari mult mai slab cotați decât noi și cu atât mai mult (sau mai puțin) decât Belgia sau Ucraina.

Sigur, însă, că ar fi fost de dorit ca înainte de turneu să întâlnim și măcar un adversar de calibrul celor din grupă, eventual doar ca să ne facem o idee și despre ce hal de bătăi s-ar putea să luăm pe-acolo.

sâmbătă, 15 iunie 2024

O ECUAȚIE SIMPLĂ

În condițiile în care, în urmă cu 15 ani, la turul doi al alegerilor prezidențiale din 2009, Mircea Geoană a fost susținut fără echivoc de „coaliția” (cam „pe sub masă”) PSD-PNL, încă neagregată cu adevărat în USL, împotriva lui Traian Băsescu, emanat și sprijinit de PD, iar acum scenariul ca Mircea Geoană – între mult timpul scurs de-atunci, oarecum spălat și curățat de cele nu chiar șapte, dar vreo cinci ape, recte ani de ocupat ditamai funcția de secretar adjunct al unei dintre cele mai... occidentale instituții, NATO, și devenit aproape frecventabil, cel puțin din punctul meu de vedere, ca unul care în 2009 am preferat să mă abțin de la vot în turul al doilea (în primul votasem cu Crin Antonescu, firește) chiar cu riscul, din păcate concretizat, de a mai sta cinci ani pe cap cu panarama (ca să nu spun pușlamaua) turnătoare Băsescu – să fie propulsat spre Cotroceni în calitate de candidat unic al actualei coaliții de largă respirație artificială PSD-PNL e prezentat ca unul „bombă”, practic implauzibil și de neconceput pentru „liberali”, cred că nu există dovadă mai elocventă că, în 2024, PNL=PD.

Ba, pentru că văd că nici prin PSD nu se prea înghesuie „liderii de partid” să accepte ideea: PNL+PSD=PD.

joi, 13 iunie 2024

COLDPLAY ȘI CELĂLALT MANELIST

Queensrӱche, Helloween, Dream Theater, Sonata Arctica, Blind Guardian, Pyramaze, Judicator...

Ce vreau să spun e că, oricâte înjurături și acuzații de „elitism”, „snobism” sau ce le-ar mai trece unora și altora prin cap să-mi arunce în față sau să-mi pună în cârcă, în sistemul meu de valori – ca să mă exprim pompos – formația vocal-instrumentală carevasăzică britanică Coldplay, despre a cărei muzică, din punctul meu de vedere, s-a încetățenit în mod absolut abuziv ideea profund eronată că ar aparține genului rock, oricât de generos și cuprinzător ar fi el, incluzând o mare diversitate de (sub)curente muzicale, cu trupe și soliști mergând de la Beatles și Elvis Presley, trecând pe la Queen și până la Sepultura și Slayer, nu este cu mult mai sus în ierarhie decât manelele, iar (re)ascultând acum, cu eforturi titanice, un soi de potpuriu de vreo zece minute din toate albumele ei, pe care l-am meșterit singur pe Spotify, am realizat pe deplin și de ce, respectiv fiindcă există o certă asemănare de monotonie a ritmului și sunete obsedant-deranjante pentru urechea mea (ca să fiu mai exact, la mine se manifestă o senzație de-a dreptul fizică, ceva între durere surdă și un sentiment de panică vecin cu leșinul localizate în ceafă și stomac, cu radieri spre inimă, de unde și imposibilitatea mea reală, nu din fandoseală, de a sta într-un loc unde se ascultă așa ceva), doar instrumentele și sound-ul diferind, însă nu despre asta e vorba, ci despre reacțiile de pe Facebook cu iz de huiduieli pe stadion ale celor revoltați de... reacțiile și huiduielile publicului de la concertul de aseară, de pe Arena Națională, al formației amintite, atunci când pe scenă a fost invitat de către membrii ei (deci n-a intrat cu forța, în genul lui Jimmy Jump, sărind pe scenă și furând microfonul solistului, cum înțeleg că au crezut cei mai... cei dintre comentatorii pafariști) poate bine-cunoscutul Babasha, de care, însă, firește că eu n-auzisem și, pe lângă că nici nu mi-aș fi dorit s-o fac, sper să nici nu mai aud vreodată, la fel ca de(spre) Gheboasă după Untold-ul la care, în paranteză fie spus, Coldplay s-ar fi potrivit de minune (și cu festivalul, și cu interpretul, părerea mea), cele mai stupide acuzații fiind cele de... rasism, în condițiile în care, totuși, pe lângă că inițial nici eu însumi n-am știut că Babasha ăsta nu e rromân verde, sadea, alb ca spuma laptelui, nici n-am prins de veste ca în afară de fluierături și huiduieli să se fi auzit măcar și vreun „marș de-acolo, țigan borât!” sau ceva, ceea ce m-a făcut să reflectez din nou la în ce hal de lume am ajuns să trăim, mai ales când o feminiantirasistă din asta de Facebook, luptătoare pentru drepturile minorității rome din care și face parte, trimitea pe cineva care, ca mine, nu înțelegea legătura dintre rasism și detestarea unui gen muzical (de parcă, aș adăuga eu, dacă nu-ți place rockul înseamnă că ești anglofob, iar dacă nu-ți place muzica simfonică ești... mai știu eu ce!), la dicționar, să vadă ce înseamnă „rasism”, ceea ce, ca de obicei, îndemn și eu pe toată lumea să facă, dar mai ales pe cucoana cu pricina, ca să priceapă și ea, ca și Gângăvilă de la Digi Sport, printre alții, că e vorba de „o TEORIE care susține inegalitatea biologică și intelectuală a raselor umane”, neavând, așadar, nici cum să fie ceva in- sau subconștient, cum i-am mai auzi pe unii susținând, și nici n-are nimic de-a face cu cât de simpatic sau antipatic îți este un individ sau chiar o categorie întreagă de oameni, cum ar fi, să zicem, cei cu părul lung, sau ăia cu tatuaje, sau cei care nu se spală, sau blondele, sau grașii, sau șerpii, sau filmele cu Stan și Bran, inclusiv o rasă, câtă vreme nu te apuci să-i  discriminezi pe indivizi și să le afectezi drepturile și demnitatea, să-i dai afară din slujbe sau să le impui salarii mai mici, să nu-i primești într-un local sau într-o instituție, să-i bagi (sau chiar și să sugerezi să fie băgați, deși aici e mai complicat cu libertatea de exprimare) în lagăre de concentrare sau exterminare etc., cât despre legătura dintre un gen muzical și o rasă, ori o națiune, mi s-ar părea că aș deveni eu însumi imbecil dacă aș încerca să-i conving pe imbecili că sunt imbecili, mai ales că unora (din ei) poate nu le place (nici) muzica populară (sigur, dacă ai fi la fel de imbecil ca imbecilii ai putea să spui că iubitorii de muzică populară românească sunt naționaliști și xenofobi, fiindcă le place mai puțin aia bulgărească, sau sârbească, sau franțuzească, sau... țigănească... dar uite cum încep să mă imbecilizez explicând în mod savant că 1+1=2), iar dacă tot am ajuns (din nou) la capitolul ăsta, să-mi mai iau niște înjurături și de la feministe, care, la fel ca luptătorii pentru „diversitate”, „incluziune” și alte nobile idealuri similare, păcătuiesc prin exces (de zel) și decredibilizează întregul demers, altminteri perfect legitim, pentru că, de pildă, confundă un principiu cu aplicarea lui aberantă în practică, așa cum e, tot de-o (altă) pildă, ideea că jucătoarele de tenis trebuie să fie plătite la fel ca jucătorii, în condițiile în care practic e vorba de alt sport (bine, eu îl prefer pe cel feminin, dar nu despre asta e vorba), iar așa cum subliniază multă lume, câștigurile comerciale – din vânzări de bilete, drepturi TV etc. – nici nu suportă comparație câtă vreme băieții umplu arenele, iar la fete se întâmplă adesea ca în tribune să fie doar familiile lor și câțiva fani care le admiră numai... calitățile fizice (da, știu, sunt și machist, recte realist în cazul de față), asta fiind ca și cum un miner și o mineriță ar fi plătiți la fel, în baza egalității și așa mai departe, doar că la efectiv sfârșitul zilei de muncă (de 8 sau 12 ore pentru toată lumea) minerul ar scoate 500 de roabe de cărbune, că-n principiu e mai voinic și mai rezistent de la mama-natură, iar minerița 200, și dacă minerul ar scoate doar 400 ar fi penalizat financiar că nu-și îndeplinește norma, în timp ce dacă minerița ar scoate 300 ar primi o primă, ajungând să câștige pe nemeritate MAI MULT, astfel încât doar pe alt principiul, al comuniștilor, „fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”, ar fi un proces echitabil (sigur, în exemplul de față eu aș fi ăla care ar scoate doar 100 de roabe, dar mi s-ar părea corect să iau jumătate din banii mineriței cu 200), însă revenind, ca să și închei rotund, la chestiunea de la care am plecat, ce mi se pare aproape la fel de aberant e că mulți dinte tefeliștii de pe Facebook s-au grăbit să vorbească, pe lângă rasism, de „nesimțirea” și „lipsa de civilizație” a celor care au huiduit aseară în loc să aplaude ca pinguinii ceva ce NU le-a plăcut, așa cum au fost obișnuiți și li s-a inoculat în ADN, inclusiv pe cale genetică, moștenindu-și părinții și bunicii, tuturor „democraților” ăstora de sorginte useristă și #rezist (nu, nu e o obsesie de-a mea, pur și simplu coincidența dracului face ca toate părerile absurde amintite mai sus să provină de la „prietenii” mei de pe Facebook de felul ăsta) încă din cele mai negre vremuri ale ceaușismului, când aplauzele erau un gest reflex (condiționat) la orice adunare populară, indiferent de mizeriile pe care le auzeau.

miercuri, 12 iunie 2024

SPECULĂ (ADEVĂRATĂ) CU MEDICAMENTE (FALSE)

Poate că am înțeles eu greșit din capul locului, încă din urmă cu mai bine de treizeci și cinci de ani, adicătelea chiar și dinaintea Revoluției, care de-aia m-a și... cum să spun?... bucurat, și chestia asta, ca multe altele, dar trăiam cu impresia că unul din marile, dacă nu chiar principalul avantaj al capitalism-liberalismului și, mai cu seamă, economiei de piață față de, cum ar veni, socialism și/sau comunism este faptul că – spre deosebire de ceea ce și-au imaginat alde Marx, Engels & Co., care gândeau la modul simplist, convinși că, de-un exemplu mai degrabă de-al meu, atunci când doi giganți dintr-o industrie, cum ar fi Mercedes și BMW în cea auto, în loc să se chinuiască fiecare să găsească de unul singur soluții pentru a face o mașină mai bună, își dau mâna și „conlucrează tovărășește”, punând la un loc resursele fiecăruia, nu are cum să nu iasă un produs net superior, dar s-a dovedit, dimpotrivă, că, neavând cu cine să se întreacă întru progres, compania unică rezultată are tendința de a cădea pe tânjală și a scoate niște rebuturi pe care oamenii n-au încotro decât să le cumpere așa cum sunt, de vreme ce nu există alternativă – atunci când apare un „mediu concurențial” lucrurile merg mai bine, iar rezultatul este că, printre altele, prețurile scad, pentru că oamenii se vor orienta în mod natural spre produsele mai ieftine, dar care nu fac rabat la calitate, obligându-i pe producători și comercianți să găsească soluții (oneste) pentru a răspunde acestor cerințe, teorie contrazisă, însă, din nou, la multă vreme după Marx, Engels & Co., de unii dintre analiștii ăia economici de frunte de la noi care înțeleg perfect un fenomen financiar-bancar fix... DUPĂ ce s-a întâmplat, iar maximum de predicție pe care-l pot face este că, după o devalorizare accentuată a leului într-o zi oarecare, el se va devaloriza încă și mai tare în zilele ce urmează, până la valori înspăimântătoare pentru public, dar care din fericire nu s-au adeverit niciodată sau au fost atinse după zeci de ani de la „profeția” împlinită ca a oricăruia dintre noi când spune despre cu individ că va muri negreșit, doar că nu mâine sau poimâine, ci... cândva, și care analiști îi găsiseră drept principali vinovați măcar morali pentru falimentul companiei de asigurări Euroins pe... clienții păgubiți, care, vezi Doamne, se zgârciseră să cumpere cele mai ieftine polițe (RCA) de pe piață, în loc să se orienteze și ei, ca tot doctorul în economie, spre cele mai scumpe, care sunt întotdeauna garanția succesului, deși, din punctul meu de vedere, o logică liberală ar fi (fost) exact pe dos, deoarece o compania care practică, indiferent de produs, prețuri mai mici are șanse să ocupe o cotă de piață mai mare și, în consecință, să ruleze sume îndestulătoare, pe când una cu tarife piperate va rămâne curând fără mușterii și, ca atare, va da faliment prima, în fine, ceva de genul, asta, desigur, atunci când nu apar escrocheriile premeditate, cum a fost, de fapt, cazul Euroins, însă în ciuda lungilor aparențe de până acum eu voiam să mă refer (și) la altceva, respectiv la o dezbatere care durează deja, cred, de câteva decenii, în legătură cu prețurile mici practicate de un retailer (în principal online) de produse de parfumerie, despre care mulți spun că nu au cum să fie reale decât dacă, în schimb, produsele sunt falsificate, ceea ce m-a făcut dintotdeauna să mă întreb de ce, dacă lucrurile sunt așa simple, iar „cunoscătorii” nu cumpără un produs ieftin de teamă să nu fie contrafăcut și vor prefera să dea de două ori mai mulți bani pe el, luat din altă parte, ca să fie siguri că e autentic, comercianții necinstiți nu se orientează și ei în consecință, vânzându-și produsele false la prețuri adevărate, sau măcar doar cu o fracțiune mai mici, doar că de treaba cu parfumurile mi-am amintit zilele trecute, când m-am confruntat, pentru a mia oară la drept vorbind, cu un alt fenomen similar spre identic, doar că din „industria farmaceutică”, dat fiind că sunt, de multă vreme, client relativ fidel al unui lanț de farmacii care, la fel ca retailerul de parfumuri de mai sus, are prețuri cu mult mai mici decât ale oricărui alt lanț concurent și de anvergură chiar mai mare, cu farmacii la fiecare colț de stradă, cel mai recent exemplu fiind o cutie cu ceva pastile de supt pentru dureri de gât, care la farmacia „mea” costa 23 de lei, iar la cea concurentă, cu reclame televizate realizate de artiști de talie națională și așa mai departe, costa aproape fix de două ori mai mult, respectiv 45 de lei, însă nici măcar asta nu era cel mai scandalos, ci faptul că farmacia cu reclame și așa mai departe avea și ea la vânzare, dar exclusiv pe site, același produs la prețul de 29 de lei, la fel cum un alt lanț, intrat mai de curând pe piață, are pe site prețurile copiate, la indigo, ale farmaciei „mele”, dar în unitățile fizice ele sunt simțitor mai mari, uneori spre duble, ceea ce m-a făcut să-mi ridic o seamă de întrebări chiar tulburătoare, pentru că, de pildă, într-o primă fază recunosc că mă întrebasem și eu dacă nu cumva există riscul ca farmacia „mea” să comercializeze, de fapt, produse de contrabandă, genul despre care se spune că sunt făcute „pe vapor” (sau în China), pentru că, altfel, în ciuda ideii cu liberalismul, economia de piață și toate cele, care oferă posibilitatea oricui să ceară oricât pentru orice, părea destul de absurd ca o farmacie să-și poată permite să practice un „adaos comercial” atât de mic în raport cu concurenții sau, dimpotrivă, ca toți ceilalți să manifeste o asemenea lăcomie cu aspect de speculă ordinară încât să practice unul atât de necuviincios de mare, și poate că aș fi rămas pe veci îngrijorat că, de ani de zile, mă îndop cu medicamente contrafăcute (care, însă, iată, paradoxal, mă ajută să fiu încă în viață și chiar să scap de răceli și dureri de cap când e cazul), dacă n-ar fi apărut, cum spuneam, nebunia asta cu prețurile de pe site-urile farmaciilor obișnuite, pentru că acum dilema mea s-a extins, căpătând proporții apocaliptice, deoarece, pe de-o parte, încep să mă întreb dacă nu cumva, iată, și toate celelalte farmacii au produse contrafăcute, de vreme ce, cumva, își permit să le vândă, măcar parțial, adică o parte din stocuri, la prețurile acelea „nesustenabile”, iar, pe de alta – în cazul în care, totuși, nu e vorba de vreo escrocherie de acest tip, adicătelea cu produse false –, mă gândesc dacă nu cumva, în ciuda, repet, „pieței libere”, a economiei...  etc., care la noi oricum are niște (NE)reguli cu totul diferite față de cele din lumea civilizată, după cum am mai și scris, practica farmaciilor normale este una în afara legii, așa încât instituțiile statului ar trebui, așadar, oricum să intervină într-un fel sau altul, respectiv fie verificând mai atent decât până acum proveniența produselor „(prea) ieftine”, pentru a vedea dacă sunt conforme, iar pe de alta pentru a stabili dacă practicile farmaciilor obișnuite sunt legale, iar acele adaosuri comerciale gigantice nu depășesc, totuși, chiar și din punct de vedere juridic, nu doar al „bunelor practici”, nivelul bișniței și al speculei, asta ca să nu mai spun că poate ar fi loc și în industria farmaceutică de niște „înțelegeri de comun acord” între guvernanți și comercianți, de genul celor cu care se lăuda Ciolacu că a făcut cu supermarketurile pentru produsele de bază, mai ales că nici medicamentele nu sunt (sau cel puțin n-ar trebui să fie) chiar unele de lux.

luni, 10 iunie 2024

MULȚI, DA’ NICUȘORI!

Văzând frenezia care i-a cuprins, ieri, nu atât pe alegătorii din toată țara și, mai cu seamă, din București, cât pe caraghioșii de prin televiziunile de știri, care, încă de la efectiv prima oră după deschiderea urnelor, nu mai pridideau cu exclamațiile de nemărginită surpriză spre cataleptică stupoare în fața cifrelor chipurile astronomice privitoare la procentul de participare la vot, care în orice țară cu adevărat civilizată ar fi fost socotite drept catastrofale și ar fi atras un cutremur politic invers proporțional, cu demisii la vârf în masă, dar, într-adevăr, pentru o țară din lumea a treișpea a Uniunii Europene, ca România, se apropie de „recordurile” din ultimii nu știu câți ani, m-am simțit și eu, preț de câteva clipe, scuturat de nostalgia vremurilor în care, la rândul meu, pentru că în joc erau lucruri cu adevărat esențiale și istorice (nu ca fleacurile din ziua de azi, umflate artificial de presă și de politicieni de cinșpe bani bucata, spre deosebire de cei de, totuși, aproape doi lei întregi, de prin anii 90, când până și reprezentantul extremei extremelor, Vadim Tudor, era măcar un intelectual veritabil, scriitor și așa mai departe, spre deosebire de epigonii semianalfabeți de azi, Simion și Șoșoacă!), cum ar fi îndepărtarea riscului de a reveni dacă nu chiar la un comunism sadea, în orice caz la o intrare în sfera de influență a proaspăt destrămatei URSS, convertită la o pseudocvasidemocratică și până la urmă efemeră așa-zisă Comunitate a Statelor Independente, la care niște politicieni de teapa lui Iliescu și compania n-ar fi ezitat să ne anexeze, pentru binele „nostru” (recte al lor), și unde am fi fost ca un fel de Ucraină sau Moldovă de mâna a doua, iar apoi integrarea în UE și în NATO, mă repezeam încă de dimineață să-mi exercit „sacrosanctul drept”, și chiar m-am simțit, cumva, stingher sau jenat de faptul că, oricât mi-am bătut capul și în ultimele săptămâni, și atunci, pe loc, în încă dimineața alegerilor, n-am găsit un candidat (și cu atât mai puțin un partid întreg) demn de votat, părându-mi-se, pur și simplu, că am de ales între diverse specii de reptile veninoase sau, într-o viziune mai de-a dreptul idilică, unde ar fi existat și diferențe aparent esențiale de la o dihanie la alta, între un rechin, o viperă, un scorpion și un crocodil, plus alte creaturi sinistre similare cu care să fiu nevoit să mă închid într-o încăpere, ori să aleg doar între culorile diferite ale cuțitelor cu care să fiu înjunghiat direct în inimă sau să mi se taie beregata, neexistând măcar opțiunea de a merge pe mâna unui animal nobil, în primul exemplu, cum ar fi un mamifer, gen lup sau tigru sau panteră, ori, în al doilea caz, un revolver cu care să fiu răpus mai ușor și fără să sufăr, astfel încât am considerat că ar fi fost de-a dreptul degradant, descalificant și înjositor pentru mine însumi să-i acord fie și simplul vot cetățenesc, aplicat cu o ștampilă mucegăită, cu tuș uscat, pe o foaie de hârtie prea transparentă, ca-ntotdeauna, oricăruia dintre specimenele de pe buletine și m-am văzut, practic, nevoit să stau acasă și să mă minunez, pe de-o parte, cum spuneam, de entuziasmul greu de explicat, în limitele normalității patologice, cu care bucureștenii (mai precis oamenii cu buletin de București, că nu e nici pe departe tot aia) s-au bulucit, în general, să voteze, iar pe de alta de reacțiile de după, când, de pildă, toți nicușorii fericiți de victoria idolului lor politic și moralicesc își exprimau satisfacția nemărginită în termeni de „în sfârșit bucureștenii s-au trezit (sau măcar 45% din ei)”, „sunt mândru de concitadinii mei” și „abia de azi a început cu adevărat vara în București” (?), adăugând, mai toți cei din „bula” (tot după expresia uneia dintre ei) lor (de Facebook), că nu înțeleg cum pot exista încă oameni atât de stupizi încât să voteze cu PSD și PNL, fără să facă (ăia din bulă) minima socoteală aritmetică, prilejuită de rezultatele complete de la Capitală, prin care ar fi constatat că, în condițiile în care toți candidații susținuți de alianța perfect naturală dintre așa-zișii liberali de azi și social-democrați (asta că tot îl auzeam pe unul care spunea că ar fi o coaliție contra naturii, de parcă peneliștii și pesediștii din ziua de azi n-ar fi, toți, o apă și-un pământ!) au câștigat, unii chiar detașat, cu scoruri de 60 și 70%, primăriile de sector, iar la consiliul general alianța care l-a susținut pe „independentul” Nicușor are cam jumătate din voturile lui, rezultă că vreo (altă) jumătate dintre „elevații” și „elitiștii” și „inteligenții” și „intelectualii” și „minunații” și „frumoșii liberi” care i-au asigurat succesul fostului și actualului primar general sunt „retardații” care au votat la primăriile de sector și la consiliu cu alianța aia de, vezi Doamne, căcat, ceea ce, la drept vorbind, spune multe despre deruta intelectuală a efectiv alegătorilor din Capitală, probabil urmașii pe linie directă, ereditară, a celor care asigurau procente uluitoare pentru PRM și, în altă ordine de idei înrudită, toți primarii catastrofali de după Revoluție, de la Halaicu și Lis la Băsescu, Oprescu și Firea, cu corolarul lor, Nicușor, a cărui victorie zdrobitoare de acum, în paranteză fie spus, a fost obținută și cu complicitatea, parcă pe bază de corupție și înțelegeri pe sub masă, oferită de „contracandidați”, respectiv, în primul rând, de alianța cea mare și neagră mult amintită, care a făcut toate gafele posibile, probabile și INimaginabile, în frunte sau terminând cu desemnarea, de către PSD, a Gabrielei Firea drept candidat, cea care, n-am nicio îndoială, a avut un mare merit în mobilizarea neașteptat de mare la vot... a celor oricum dezamăgiți de Nicușor, care n-aveau de gând să voteze cu nimeni și care nu te contrazic (dacă mai au măcar un neuron viu și nemăturat de spălarea creierului) atunci când le înșiri nenorocirile orașului, dar vin cu replica plină de adâncă imbecilitate „și ce?; voiai să votez cu/s-o las să câștige pe nenorocita/etc. de FiiRea?!”, de unde și scorul exagerat în favoarea celuilalt (sigur că ar fi câștigat oricum, dar la un procent mult mai mic de participare, asta vreau să subliniez), toate astea având, din punctul meu de vedere, o legătură indisolubilă cu un fenomen pe care, fără să mă bazez pe cine știe ce „studii” și „cercetări” științifice în domeniu, personal l-am constatat și, într-o oarecare măsură, îl analizez de multă vreme, și anume creșterea implicării în toate activitățile sociale, inclusiv cultură (la care am să mai revin, că mă preocupă) și, desigur, politică, a unei generații nici măcar cu adevărat tinere, ci mai degrabă doar noi, a celor născuți, să zic, cam între 1975 și 1990, care au, așadar, între 35 și 50 de ani, și pe care (generație) eu, pe undeva, dincolo de sentimentele... neplăcute pe care mi le stârnește, o compătimesc sincer, deoarece e compusă din oameni care, pe de-o parte, au „beneficiat”, la o vârstă la care erau încă departe de a avea discernământul, măcar teoretic, „majoratului”, de libertatea haotică, aproape anarhică, instaurată imediat după Revoluție și pe care, pe de alta, s-au făcut toate experimentele didactice de pe la începutul sau, mai degrabă, mijlocul și sfârșitul anilor 90 (ba, dacă stau să mă gândesc bine, și adânc în 2000), cu miniștrii ai educației de tipul Ecaterina Andronescu (aka Abramburica) și, mai târziu, Daniel Funeriu, care, de pildă, schimbau în fiecare an (dacă nu și mai des!) sistemul de desfășurare a bacalaureatului, când cu trei, când cu cinci, când cu șapte-opt materii, diferite și ele de la an la an, sau împărțirea pe „cicluri” școlare, ba cu „examen de capacitate”, ba cu „treaptă”, ba cu „subiecte unice” la examene, ba cu „descentralizare”, plus „programa” școlară aleatorie, și când apăruseră, printre multe alte nebunii, tot felul de „manuale alternative”, ba acceptate, ba respinse, scrise de te miri ce „colective de redacție” etc., etc., așa încât rezultatele... se văd astăzi și nu sunt nici pe departe pozitive, deoarece toate aceste tribulații și-au pus o amprentă de neșters asupra (sub)dezvoltării lor intelectuale, la toate nivelurile și capitolele, de la gusturi artistice la opțiuni politice și „viziuni” asupra viitorului, cu „concepțiile” (filosofice, cum ar veni) asupra lumii și vieții cu tot, lume și viață/vieți care, cu largul lor concurs, s-au schimbat în ultimii ani în așa hal încât sunt tot mai mulți cei care se simt străini de și ÎN ele, înconjurați de... tot ce vedem, auzim, simțim, pătimim...

vineri, 7 iunie 2024

VOTAȚI APA CALDĂ!

Se prea poate să fi rămas eu ultimul guguștiuc fără centrală de bloc sau apartament din tot orașul ăsta mare al meu natal și de reședință, întâmplător chiar o capitală însemnată ca întindere și populație, fie și artificial umflată cu cohorte de cetățeni veniți cu pluta pe conductă din te miri ce cotlon al a unei țări, și ea medie spre măricică, din Uniunea Europeană, astfel încât depind de hachițele edililor și starea rețelei de termoficare ca să-mi fac un duș cu apă măcar călâie, sau nici atât, cum a fost azi-dimineață, când era mai degrabă spre parcă mai rece și decât s-ar fi cuvenit într-un început de iunie canicular și electoral (așa că aștept cu îngrijorată nerăbdare să văd efectele asupra stării mele de sănătate), asta după ce am și lăsat-o să curgă pe, cum s-ar zice, „caldă” minute în șir în speranța că o să vină, până m-am lămurit nu doar că, ci și de ce pe aplicația menită să mă avertizeze în legătură cu incidentele, accidentele și „lipsa parametrilor”, și care chiar și în condiții obișnuite funcționează cu mari rateuri și întârzieri, apărea că totul e perfect, deși în general ar putea să mă scutească, dacă s-ar dori asta cu adevărat, măcar de cheltuielile inutile cu apa rece plătită drept caldă pe care – și fiindcă stau la un etaj superior, ce-i drept – trebuie s-o las să curgă îndelung de câte ori vreau să fac duș, încât aproape că am ajuns să respect îndemnul unui oficial european idiot care ne sfătuia nu de mult să facem, pentru economie și salvarea planetei sau ceva, baie doi câte doi, dacă nu și în grup, fiindcă nu încep demersurile pentru spălare decât după ce soția mă anunță că e aproape de casă, venind de la serviciu, astfel încât pot să, cum ar veni, încălzesc apa, dar și așa mă sacrific pe altarul economiei (de bani) și n-o las să curgă destul, preferând să intru deja când e încă doar încropită, devenind bună abia când ajunge și ea, soția, cu condiția să nu dea de vreun dobitoc și în trafic sau care ne-a ocupat locul de parcare (plătit gras) și să întârzie până se răcește iar, trebuind s-o ia de la-nceput cu „încălzitul”, doar că de câteva săptămâni, pentru că suntem în prag de alegeri, fleacurile cu „lipsa parametrilor” nu mai sunt semnalate deloc, să creadă alegătorul gogoman că o duce bine și nu știe, iar asta nu e nici pe departe singura nenorocire a orașului, după cum am constatat o dată în plus, a patru mii șapte sutea, nu mai departe de ieri, când, ca unul care, dintr-o fericire mai degrabă rară la scara întregii populații active, n-am treabă prea des mai departe de granițele propriului meu cartier, oricum ca vai de el, prin care de fapt doar mă plimb și numai pe jos, strecurându-mă însă tot mai greu printre biciclete, trotinete electrice și, mai nou, chiar scutere și motociclete conduse PE TROTUARE nu doar de cetățenii de culoare de la Glovo, Bolt și Tazz, ci și de cocalari get-beget, am ajuns, cu mașina, după vreo, poate, spre cinci ani întregi, dacă nu și mai mult, în cartierul vecin Pantelimon, unde mai mergeam și cu bicicleta până a început să arate ca un câmp de luptă din Ucraina de azi, brăzdat de tranșee și cu imobile parcă bombardate, așa că și-n drumul spre mare – care trecea pe-acolo – l-am tot ocolit, dar acum m-a mânat nu știu ce drăcușor s-o iau iar prin el și am constatat că e încă și mai rău, fiindcă tot bulevardul principal omonim trebuie să șerpuiești printre niște mari găuri în asfalt sub formă de șantiere pe care nu lucrează nimeni, și ai practic o singură bandă funcțională (din vreo trei pe vremea lui Ceaușescu!), încât traficul e de un coșmar chiar mai negru decât în restul orașului, unde oricum e ca-n imaginile acelea de prin și mai marile aglomerări urbane din India sau Pakistan, așa că, din absolut toate punctele de vedere, de la apa caldă mai rece decât cea rece, la traficul de pe carosabil și trotuare și la mizeria de peste tot, mi se pare că trebuie să fii de-a dreptul dus cu capul, remunerat împărătește de și/sau rudă de sânge cu actualul primar general ca nu doar să-l votezi, în liniștea cabinei și luptând numai cu propria conștiință, în cel mai deplin secret, dar să-i faci și o campanie deșănțată, în mod public, asemenea unui „prieten” de-al meu de pe Facebook, lipsit nu doar de o inteligență măcar la fel de călâie ca apa râvnită de mine, adică așa și-așa, ci și de cel mai elementar bun-simț al ridicolului, care scria deunăzi, de la domiciliul lui din Constanța, parcă, sau Cluj, unde habar n-am cum o fi și pe cine dracu votează, că „dacă aș mai avea buletin de București, aș vota cu crețul ăsta”, recte cu, iată, adorabilul ca un castravete mucegăit în salată Nicușor Dan, ceea ce, firește, m-a dus cu gândul și la toate celelalte cohorte de imbecili plecați de cine știe când din țară, dar care știau ei ce e mai bine pentru noi, cei rămași, respectiv să ne mai lase pe cap, pentru un al doilea și, dacă s-ar fi putut, al cincișpelea mandat, o panaramă (ca să nu spun pușlama) hăhăitoare de turnător securist ca președinte-jucător și atotdistrugător.

 

P.S. În caz că se întreba cineva, nu, nu votez nici cu aia, nici cu ăla și nici cu oricare altul sau alta, preferând să mă abțin, pur și simplu, cum o fac deja de, iată, vreo doisprezece ani, indiferent de tipul de alegeri, ca să nu ajung – cum mi s-a mai întâmplat o dată, după ce, de frica unui „rău mai mare”, am votat la primul mandat chiar cu panarama (ca să nu spun pușlamaua) amintită mai sus, deși cam știam ce hram purta – să-mi fie rușine să mă uit în oglindă, așa cum ar trebui să le fie și foarte multora cărora nu le e.

miercuri, 5 iunie 2024

DESPRE (UNII/MULȚI) SCRIITORI, CU SCÂRBĂ

Încă și mai dezgustător decât „stilul” pseudoliterar al unei pături parcă din ce în ce mai largi sau mai lungi sau mai groase de (așa-ziși) scriitori români care folosesc cea mai mizerabilă formă de romgleză, amestecând, în texte, la fiecare patru-cinci cuvinte românești, cu tot cu cele din două litere, câte tot atâtea, dacă nu și (mult) mai multe, englezești (măcar ortografiate corect, că n-au nevoie nici de diacriticele pe care prea puțini dintre ei sunt în stare să le găsească pe tastaturile calculatoarelor sau telefoanelor mobile, redactând chiar și „platforme” chipurile literare întregi fără ele!), încât rezultatul e, pe lângă că efectiv neinteligibil pentru cei care au avut neșansa să facă în școală doar franceza și germana sau italiana, ca să nu mai spun rusa, nu doar grețos până la vomă în sine, dar schimonosește pur și simplu poate singurul lucru cu adevărat bun și frumos (chiar dacă... tot de furat, dar asta e altă idee creață de-a mea) pe care îl are poporul ăsta, după cum țin să-mi exprim cu tărie părerea cu fiecare ocazie când hiperanglofilii (că anglofil-și-atât sunt și eu oleacă) se arată revoltați că nu ne prezentăm (când o facem, că anul ăsta n-a mai fost cazul deloc) la Eurovision cu piese cântate în, desigur, engleză, și anume limba, făcând-o să sune, pentru un străin, dacă textele alea ar fi și citite de autori (cum, de fapt, sunt sigur că se și întâmplă) pe la marile lansări de carte cu fast, ca indiana din filmele de la Bollywood, în care, din când în când, după ce ți se strepezesc urechile vreme de câteva minute și ai senzația că actorii de fapt se maimuțăresc, nu vorbesc într-o limbă omenească, deodată tresari și ți se pare că înțelegi o propoziție întreagă, minunându-te de talentele tale până atunci ascunse de poliglot sau, dimpotrivă, îngrijorându-te că ești atins de vreun sindrom (posttraumatic) dintr-acela în care ajungi să vorbești într-o limbă pe care n-ai studiat-o niciodată, până realizezi că au fost niște cuvinte în engleză, asimilate, pesemne, în limbajul curent, ca urmare a secolelor de colonialism și influență britanică, doar că la noi e vorba numai de snobism și dispreț pentru biata noastră limbă maternă, venite, cum spuneam, nu din partea unor adolescenți teribiliști în căutarea identității de sine și a unor modalități prin care să iasă mai cu moț în evidență în fața colegilor de clasă la orele de atelier, ci a unor, repet (că unora poate tot nu le vine să creadă), inși, pe deplin maturi, iar unii chiar bătrâiori (deja cunoscutul, pentru cititorul meu imaginar, domn Cutare se numără printre ei!), care se pretind scriitori (și) români (iar una din ele are și prostul gust pe bază de lipsă a bunului simț al ridicolului de a se și făli, nevoie mare, cu largi citate din fetița ei de nu chiar puțini anișori care și vorbește așa, în graiul de zi cu zi, fenomen care, conform specialiștilor, e chiar dăunător în privința dezvoltării inteligenței, dovada concludentă pentru veridicitatea aceste teorii fiind, din punctul meu de vedere, chiar una dintre cele mai recente producții ale ploadei, un „True a-nviat!” rostit, conform relatărilor mândrei mămici-poete/se, cu prilejul sfintelor sărbători pascale), ceea ce mă face să mă întreb cum o să arate graiul nostru strămoșesc – despre care, în altă, dacă nu chiar aceeași ordine de idei, lingviști de seamă sunt în stare să-și pună capul chezaș că nu se poate să fi devenit de sorginte latină după o influență atât de scurtă, de nici două secole, a romanilor asupra sălbaticilor daco-geți cu limba lor de tot râsul, dar poate o să-și schimbe părerea văzând ce ravagii face engleza după numai vreo treizeci de ani de libertate dâmbovițeană prost înțeleasă – peste (alte) vreo două veacuri, dacă această tendință se va răspândi ca o molimă în actualul ritm infernal, când probabil strănepoții noștri vor vorbi un idiom la fel de ciudat pentru alții, în care o engleză curată e împestrițată de niște cuvinte cu foarte vag parfum de franceză sau italiană (limbi civilizate care cu siguranță vor dăinui), ceea ce, pe undeva pe bună dreptate, va consfinți triumful definitiv al culturii (mai degrabă americane, decât englezești, că de la filme hollywoodiene, Twitter și Tik-Tok li se trage inglejiților noștri, nu de la lectura operei integrale a lui Dickens în original) mai puternice asupra celei mai slabe, oricât de tentați sunt unii să-i creadă pe americani mai inculți decât românii, dar asta e altă discuție, așadar încă și mai dezgustător (sau, în fine, la o reevaluare din mers, făcută în timp ce tot scriam la jumătatea asta de frază până la urmă doar introductivă, poate nu chiar, dar pe-aproape) decât lucrul ăsta mi se pare un alt nărav de tip apucătură al scriitorilor noștri consacrați, încă și mai răspândit, practic (aproape) unanim, și anume de a folosi limba engleză – de data asta... curată, nealterată de amărâta de română – pentru a-și face postările de pe Facebook, integral sau parțial, anunțând, de pildă, cu mare emfază, „I can’t wait”, în încheierea unui text în care-i informează pe urmăritori (în general tot scriitori și ei între ei, așa că se și înțeleg unii pe alții) despre lansarea triumfalistă a „my latest novel”, publicat la o editură (de prestigiu) din România, cu invitați de vază români și adresat publicului român, sau adăugând, după doar câteva zile, un „kind reminder” ca să nu uite cei interesați, toate astea pe lângă deja intratele, de multă vreme, în lexicul căcăniu colorat de mahala „mood”, „vibe”, „no filter”, „cool”, cu și mai pre(ten)țioasele „author” și „writer” cu tot, utilizate, repet, practic în aproape fiecare postare de acești, chipurile, „slujitori ai limbii române”, care ar trebuie s-o venereze și s-o îmbogățească, însă nicidecum preluând ca atare, pe nemestecate, ÎN (deci nu DIN) engleză tot felul de cuvinte și expresii care, în cele mai multe cazuri, au echivalente absolut superbe, pline de expresivitate și tâlc, iar uneori de un umor specific, în limba română, culmea penibilului atingând-o, de departe, un în principiu cunoscut autor român, cu numeroase cărți publicate la cea mai prestigioasă editură din România (după cum amintește cu orice prilej pe care-l caută cu tot dinadinsul), care, în urmă cu câteva săptămâni, anunța prin toate mijloacele disponibile pe Facebook („platforme literare”, pagina proprie și cele ale unor prieteni, reclamă etc.), că-și lansează, ca tot scriitorul care se respectă și nu dă doi bani pe ale celorlalți confrați, propria școală (adicătelea nici măcar doar curs!) de „scriere creativă”, specificând în textul prezentării, negru pe mai degrabă gri, că „Nu accept tineri romgleziți. Nu am ce face cu ei și nici ei nu au ce deprinde de la mine”, ceea ce mi s-a părut absolut lăudabil, doar că, pe lângă faptul că respectivul ctitor de școală efectiv nouă este chiar unul dintre campionii postărilor și comentariilor în romgleză, însuși numele proaspăt inauguratului stabiliment este... „WANNABE”, fiindcă, desigur, „VREAU SĂ FIU” ar fi sunat prea de porc, prea ca pe românește.

 

P.S. Pentru a nu lungi și complica, din punct de vedere structural și sintactic, un text și așa stufos și, sunt sigur, greu de înțeles pentru un cititor neantrenat, am să pun doar sub formă de, să zicem, anexă, perpetuu completabilă și, uneori, asezonată cu mici considerații sau completări personale, o listă cu diversele cuvinte și expresii folosite deja în mod uzual în postările, indiferent cât de lungi sau scurte, de pe Facebook ale amintiților truditori și asiduu propovăduitori ai romglezei de baltă stătută și oribil mirositoare:

 

1. „Am un feeling că...”/„Feelingul meu e că...”

2. „Mi se pare obvious”

3. „Dragi followers... vom adăuga un extra star” (Adicătelea, în traducerea mea: „Dragi urmăritori... vom adăuga o steluță în plus”)

4. „Later edit”

5. „Hot! Hot! Hot!” (Cu ocazia unei noi apariții editoriale a autorului)

6. „Hello all” (Până și o reclamă TV spune „salutare tuturor!”)

7. „Primăvară frumoasă everyone”

8. „Proud of u” (Unui confrate care tocmai publicase o carte nouă)

9. „The authors and their books”

10. „As good as it gets” (Utilizat de un unanim acceptat mare scriitor și critic literar contemporan, în finalul unei postări lingușitoare cu poze)

11. „Am și eu în antologie un text despre clashuri intergeneraționale” (Presupun că avea un lapsus pentru „conflicte”)

12. „Got mail” (Recte, am primit pe e-mail)

13. „No more easy going!” (O postare oarecum recurentă, inclusiv sub formă de comentarii la diverse postări ale altora, a unui scriitor de mare anvergură, cu un umor pe care trebuie să mărturisesc că nu-l prea înțeleg/gust și care mai are și alte obsesii stranii în afară de asta.)

14. „Love you 4 life”

15. „Congrats” (Că „Felicitări!” s-a demonetizat deja și sună ca dracu, nu?)

16. „Morning coffee thought” [O tânără debutantă de 47 de ani care se lăuda că i-a apărut prima „proză” într-o antologie (publicată la o editură de mare prestigiu) „îngrijită” de fostul ei profesor de „scriere creativă”. Nimic neobișnuit.]

17. „M-a luat grav urban sketchingu’” (Habar n-am ce-a vrut să spună efectiv authoru’, consacrat, dar era acolo și o mâzgăleală cu o clădire, la care luase sute de aprecieri)

18. „A apărut! I am so happy!” (Un redactor-scriitor, despre un ceva număr nou de revistă chipurile culturală și care cică promovează literatura română)

19. „Baby’s first Bookfest”

20. „See u there” [Adicătelea la lansare. (Și cât de frumos sună: „Ne vedem acolo!”)]

21. „Belive it or not” (Introducere la un anunț conform căruia cartea respectivului e în nu știu ce top)

22. „On red carpet” (La o festivitate cu... covor roșu)

23. „This is my church...” („Biserica” aia e un ceva cenaclu, din câte am înțeles)

24. „Book to Screen” (Probabil un fel de „De la carte la film”, o inițiativă a nu știu cui)

25. „Ficțiunea fast-forward” (Titlu din publicația... Observator cultural. „Ficțiunea pe repede-înainte” era nașpa, of course.)

26. „Summer apathy” (O poetesă, postând o fotografie în care apare cu buricul la vedere)

27. „Free theraphy: wildflowers” [O editoare de la o mare editură (care se laudă că promovează intens autorii români), la un set de poze cu ceva... flori sălbatice]

28. „Less is more, more is not less” (Titlul unei cronici făcute la o carte românească de către un poet (!!!) român și publicată pe platforma/revista? românească de cultură? românească... Suplimentul de cultură. Efectiv n-a fost în stare să găsească altă rimă.)

29. „[...] am încheiat atelierul de spoken words pentru poetele și poeții debutanți” (Pe cuvânt că nu știu despre ce era efectiv vorba, dar părerea mea e că „spoken words” ar fi sunat mai frumos și mai... poetic în forma „cuvinte rostite”, de pildă.)

30. „[...] concertul a fost pure joy, superb și  magic... I loved every second of it...” (O deja relativ cunoscută poetă în plină ascensiune)