LIKE-UL CA VIOLUL

Una dintre deja spre fostele mele „prietene” de pe Facebook, rămasă de prisos din vremurile aproape imemoriale (nu fiindcă ar fi trecut atât de mult, ci din cauză că am eu ținerea de minte precară) când criteriile de selecție pentru îngroșarea listei erau la fel de stricte ca acum, dar pur și simplu... altele, așa încât m(i)-am ales cu mult prea multe femei doar aproximativ atrăgătoare, a postat, zilele trecute, următorul text, în cheie ironică, desigur:

„Drumul cel mai sigur spre o relație e să-i dai unei femei, pe internet, likeuri la toate pozele în costum de baie de acu 4 ani, pe la 3 noaptea. Sigur o să se bucure.”

Dat fiind că până acum nu văzusem pozele alea, dar nu mi-am putut înfrâna curiozitatea masculină stârnită de fix această postare, cu care poate că asta a și urmărit, am descoperit, pe lângă faptul absolut șocant pentru mine că respectiva doamnă sau domnișoară [pare a fi ceva cam între, atât ca vârstă, cât și ca stare civilă, în sensul că există în efectiv peisaj (unul montan) și un nefericit care n-are nimic împotriva acestui tip de exhibiționism] e nici măcar simplu „psiholog”, ci de-a dreptul „psihoterapeut”, ceea ce spune multe despre lumea în care am ajuns să trăim și cine se presupune că ar trebui să ne facă bine la o adică, și că aparține unei categorii aparte, pe care eu o consider absolut dezgustătoare și pe de-a-ntregul respingătoare, a femeilor care se tatuează, pe întregul corp, mai ceva decât rapperii, mateloții și cocalarii, amănunt ce nu mi-a sporit câtuși de puțin încrederea în discernământul (inclusiv profesional, că oamenii sunt entități în principiu unitare dacă nu deviază în mod de-a dreptul patologic de la o linie sănătos-rațională) psho... pupilor din ziua de azi, însă întrebarea (retorică) pe care mi-o tot pun de atunci, fără, firește, să merg atât de departe cu și-așa, iată, dăunătoarea mea curiozitate, mai degrabă congenitală decât cu adevărat profesională, încât să îndrăznesc să i-o și adresez, e cam ce a simțit ea, în mod particular, în loc de bucuria de care vorbea și, în general, cam ce sentimente ar trebui să încerce o femeie care e atât de așa și pe dincolo încât să-și posteze fotografii în chiloți (de baie) pe internet, atunci când un bărbat care, foarte probabil, nu e chiar (un) Brad Pitt sau George Clooney (situație contrară în care n-am nicio îndoială că ar simți chiar și o intensă plăcere, nu doar bucurie) îi dă, așadar, un simplu like, nu vreun mesaj obscen și cu atât mai puțin o violează, la propriu (cum compara respectiva situațiile într-un comentariu încă și mai stupid decât postarea), și dacă s-ar bucura mai mult (sau, în fine, cu adevărat) în cazul în care, în loc de acel like, ar primi un emoticon dintr-acela care râde în hohote sau unul care-și manifestă furia ori greața. Să știu și eu care e procedura corectă, mai cu seamă că am în listă, dobândite mai de curând, chiar și scriitoare sau pictorițe care postează asemenea poze, subiect asupra căruia voi și reveni.

CERCUL

Exact așa se întâmplă în absolut toate domeniile și la toate nivelurile în România, de la politică până la cultură, chiar dacă, de la o vreme, pentru că, pe lângă ceva filme, doar la asta mă mai uit, exemplele perfect elocvente și ilustrative le găsesc în lumea „sportului cu balonul rotund” și printre „oamenii de fotbal”, așa cum e, bunăoară, Dani Coman, un fost jucător de o certă valoare mediocră, component nu chiar de bază, că era mai mult rezervă, al uneia dintre foarte multele Generații de Tinichea ale naționalei, care, după retragerea din activitatea competițională, a îmbrățișat cariera de „conducător de club”, calitate în care a trecut deja pe la Astra Giurgiu și FC Hermannstadt, echipe al căror (celălalt) numitor comun este faptul că au dificultăți financiare majore, primul ajungând chiar să dea faliment și ulterior să se desființeze sub și imediat după înțeleapta sa ocârmuire, iar cel din urmă (dar cu siguranță nu și ultimul) nereușind să iasă din insolvență și aflându-se acum, conform unor guri rele, mai aproape de nenorocire decât de salvare, astfel încât, în mod firesc, nu doar că Dani Coman și-a anunțat demisia, la timp, înainte ca vasul să se scufunde, cât e doar înclinat și cu apa la jumătatea carenei, dar, la fel de firesc, că aici și voiam să ajung, se află deja pe lista scurtă a uneia lungi de echipe care abia așteaptă să-l angajeze, după atâtea dovezi de (IN)competență, asta dacă nu cumva, după cum pretind alte guri rele în general, dar bune cu el, ajunge mai întâi la federație sau la Liga profesionistă, unde să fie pregătit drept succesor al nici mai mult nici mai puțin decât președintelui, că o (recte, îl) merită din plin (federația și/sau Liga, vreau să spun), fenomenul fiind perfect identic cu ceea ce se întâmplă și în materie de antrenori, unde există un cerc restrâns de inițiați, în număr de vreo zece, printre care Laszlo Balint, Ionuț Badea, Mihai Teja, Bogdan Andone..., care, de îndată ce se angajează la câte un club, intră în vizorul patronilor de la toate celelalte, care abia așteaptă să fie și dați afară, după câte un șir (adeseori nici măcar foarte lung, că nici cu patronii nu mi-e rușine, deși ar trebui să le fie lor) de rezultate nefaste, pentru a putea fi angajați de îndată în locul altuia din cei vreo zece inițiați, dat afară ca să fie angajat de alt club în locul altuia... și așa mai departe, la nesfârșit sau până când efectiv cercul (vicios) se rupe prin cooptarea unuia sau altuia dintre ei (că e loc destul, ba tot mai mult) la câte un post de televiziune sportivă, unde să devină imediat „expert”, „specialist” și „analist”, pentru a explica neofiților, cu bețișorul la tablă sau ecran, cum e cu „tranziția pozitivă”, „nouă fals”, „picior inversat”, 4-3-2-1, 4-1-2-3, 4-2-3-1 și așa mai departe, dacă e vorba de antrenori, sau cu „planul de reorganizare”, „eficiența economică”, „sistemul de management”, „investițiile rentabile” etc., în cazul „conducătorilor de club”, care, cu cât au la activ mai multe falimente răsunătoare, cu atât, firește, devin, pe de-o parte, mai mediatizați, ceea ce la noi e deja o principală cheie a succesului, conform zicalei strămoșești „reclama (indiferent dacă bună sau rea) e sufletul comerțului”, iar pe de alta, mai experimentați și, pe cale de consecință, mai râvniți, la fel cum, de-o altă pildă amintită deja în treacăt în debutul acestui material, un politician e tot mai bine cotat (inclusiv în sondajele de opinie, că și electoratul e... cum e!) și mai dorit într-un partid cu cât a trecut prin și a fost dat afară din mai multe. Despre artiști, poate cu altă ocazie, ca să nu mă repet chiar în același articol.

FILOSOF DE FACEBOOK

Un deloc înțelept care face pe filosoful spunea odată, în urmă cu vreo două zile, că lucrul cel mai trist pe Facebook e să te prinzi din prima propoziție ce vrea să zică autorul, ceea ce, de pildă, ca o scurtă paranteză oarecum introductivă, mă gândesc că nu e cazul cu mine, ale cărui postări am convingerea că pentru cei mai mulți nu devin suficient de limpezi și lămuritoare nici măcar după a doua sau chiar a șaptea lectură integrală, dacă ar avea curiozitatea devastatoare și ambiția nemărginită să o, respectiv le, facă, în schimb mie mi se pare că, dimpotrivă, lucrul cel mai trist care se petrece nu doar pe Facebook, iar închipuitul filosof amintit se numără printre cei care păcătuiesc cel mai des la capitolul ăsta, e că în ziua de azi mai toți cei care încep să citească un text AU IMPRESIA că înțeleg din prima propoziție ce vrea să spună autorul, astfel încât nici nu mai ajung la a doua, în schimb se pun pe comentat întregul text și bat câmpii, deja captivi în mințile lor crețe încremenite în idei preconcepute, ținând-o ca gaia-mațu că știu ei mai bine ce NU au citit decât știe autorul ce a scris.

AU FURAT, DAR AU ȘI PROFITAT

Ca să citez din deja mult prea bine-cunoscutul, cel puțin pentru fidelul meu cititor imaginar, domn Cutare, „citatul e sfânt”, așa că o să citez și în continuare din domnul Cutare (citat și de un amic de-al său care, sesizând în ce rahat s-a băgat cu deja amintitul citat citat, a vrut să-l scoată puțin la lumină, dar despre asta mai târziu): „... «noi» scriitorii, odată scăpați din comunism și naivi absoluți, habar n-am avut, în 1990, ce înseamnă viitorul financiar al României capitaliste. De aia, banii «s-au» cheltuit repede: reviste literare, întruniri, finanțări de proiecte amărâte, ba chiar și sprijin pentru călătorii în străinătate. Nimeni nu avea idee nici de dimensiunea banului, nici de virulența inflației. În numai doi ani, valoarea fondurilor găsite în vistieria Uniunii scăzuse de zece ori. În patru, de 20-25 de ori.”

Fragmentul face parte dintr-un amplu text scris de domnul Cutare pentru a se apăra de noianul de acuzații pe care i le aduce un alt individ destul de straniu și coleg de bresle (scriitor, jurnalist...) cu el, domnul Cutărică, dintre care cele mai nesemnificative, din punctul meu de vedere, și extrem de ușor de demontat ca fiind minciuni sfruntate, ceea ce, din păcate – așa cum se întâmplă de prea multe ori, când cel mai mare rău care i se poate aduce unei cauze (drepte) e să fie susținută cu argumente greșite sau neadevărate, care pot fi lejer combătute, ducând la pierderea credibilității avocatului și, pe cale de consecință (I)logică, a justeței ei –, aruncă o mare umbră de îndoială și asupra celor mai grave și mult mai greu de probat/negat, sunt că ar fi fost membru al Uniunii Scriitorilor înainte de 1990 și că ar fi publicat nu știu câte cărți, când adevărata chestiune care i se impută e că, în această calitate, dobândită, de fapt, după cum domnul Cutare n-are nicio problemă să recunoască, abia în 1990, ar fi contribuit activ și din plin la devalizarea instituției, furând, practic, banii agonisiți de ea pe înfloritoarea (tot pentru ea) vreme a lui Ceaușescu, fenomen similar, pe undeva, cu ce s-a întâmplat și în multe alte domenii, când capii răutăților n-au fost cei pe care evenimentele din decembrie 1989 i-au (sur)prins în funcții și, în general, au fost rapid mătrășiți, ci cei care i-au urmat, așa că nu e vreo mare apărare să susții, altminteri pe bună dreptate, că nu te aflai într-un anume post la momentul respectiv, însă nu asta voiam să subliniez, ci modul... idilic în care domnul Cutare privește jafurile petrecute în primii ani nouăzeci, pe care, iată, atunci când îi vine la socoteală, cu referire dacă nu (și) la el însuși (că mai departe în articol devine evaziv și pretinde că spune „noi” cum spunea Eminescu „noi, epigonii”, adică vorbind mai degrabă despre alții, iar eu chiar nu știu dacă și ce funcții o fi avut domnia sa în Uniune), cu siguranță la prietenii săi care au preluat USR după Revoluție, în frunte (că asta țin bine minte) cu măcar colegul său de la „Academia Cațavencu/Cațavencii”, Mircea Dinescu, ajuns chiar președinte, le pune pe seama unei „naivități absolute”, în sensul că făptașii n-ar fi avut habar despre ce înseamnă „viitorul financiar al României capitaliste”, „dimensiunea banului” și „virulența inflației”, asta în condițiile în care, ca un mărunt amănunt semnificativ, domnul Cutare n-avea în 1990 doar vreo douăzeci și-un pic de anișori, ca mine bunăoară, care nu-mi reproșez vreo astfel de naivitate nici când mă refer la votul meu îndârjit și perseverent cu dreapta din acei ani și nici la vreo inginerie financiară pe care s-o fi săvârșit (eu, carevasăzică) și să fi mers prost, că nu s-a întâmplat, nici cu banii mei și nici, cu atât mai puțin, ai altora, ci peste 35, iar, pe de altă parte, că aici voiam să ajung, același domn Cutare a fost încă de pe atunci unul dintre cei mai virulenți jurnaliști „de dreapta”, care n-a ratat niciun prilej să-i condamne, absolut pe bună dreptate din punctul meu de vedere, pe toți politicienii și oamenii de afaceri care... au devalizat țara, au furat puțina agoniseală pe care o lăsase Ceaușescu după ce o făcuse tot pe spinarea poporului român plătind datoriile externe și așa mai departe; au „privatizat” în interes propriu și de grup toate întreprinderile și instituțiile moștenite de la comuniști; au făcut afaceri veroase „cu statul”; într-un cuvânt au profitat din plin de vremurile tulburi de-atunci, adicătelea fix ce au făcut și „ei”, scriitorii (de fapt, firește, numai o... anumită parte a lor), cu și pe banii Uniunii, înființându-și, pentru ei și prieteni, sinecuri sub pretextul lansării de falimentare ziare și reviste (pretins) literare, publicându-și cărți cu „finanțare de la minister”, participând (după cum chiar domnul Cutare sugerează, iar prietenul său de care pomeneam în debut încearcă să spună că domnul Cutare minte sau fabulează, probabil din cauza vârstei înaintate și a memoriei care-i joacă feste) la tot felul de întruniri și reuniuni și festivaluri și congrese ale scriitorimii de pretutindeni, inclusiv peste mări și țări și așa mai departe, asta ca să nu mai spun că, tot domnul Cutare, într-o mult mai recentă vreme în care nici eu însumi nu-l suspectam de altceva decât o... reală naivitate altminteri bine intenționată, se apucase să încerce să reformeze Uniunea din interior, preluându-i conducerea, împreună cu un grup de amici, prin ceea ce unii (dacă nu și Justiția într-un târziu, că mi-e încă neclar, așa cum îmi sunt multe decizii ale ei) au pretins că ar fi fost o lovitură de palat, fără respectarea statutului, pe motiv că ar fi prost condusă, cu banii rău gestionați etc., asta probabil simțind el că în cei treizeci de ani scurși de la momentul acelei chipurile generalizate „naivități absolute” (dar rentabile, aș zice eu), din sau la care aproape că s-a autodenunțat acum ca fiind parte sau părtaș, a căpătat vaste noțiuni de „management” și economie de piață, astfel încât, după ce s-a înfruptat – fie și, repet, din neștiință de carte și economie – cu banii Uniunii până la faliment (al ei, că domnia sa nu pare s-o ducă așa rău), s-a gândit acum s-o poarte spre noi culmi de înflorire financiară, asta, desigur, poate după ce ar fi clarificat și statutul ei juridic, pe care, după ce nu l-a clarificat, alături – repet pentru a multa oară, că n-am alte informații precise despre implicarea sa nemijlocită în toate cele în afară de „autodenunțul” din citatul amintit – de confrații și prietenii săi, atunci când trebuia, adică în 1990, când toate întreprinderile de stat deveneau S.A.-uri, de pildă, mai are și îndrăzneala să-i acuze pe cei care (le-)au urmat, de prin anii două mii și, în fruntea Uniunii că n-au făcut-o, încât Justiția aia de care aminteam și care la noi are în decizii fix precizia și predictibilitatea datului cu banul era să stabilească definitiv și irevocabil, în urma proceselor intentate de domnul Cutare, că, din punct de vedere juridic cel puțin, nu există și nici n-a existat vreodată, misiune (sub acoperire) îndeplinită.

PREMIUL LOCAL DE NESIMȚIRE

După cum fidelul meu cititor imaginar știe prea bine, în special din postările mele pe tema premiilor Oscar, nu sunt deloc un fan al „diversității” cu orice preț, însă chiar și așa, n-am putut să nu observ, cu prilejul anunțării nominalizărilor la, se pare, alt prestigios premiu literar de care nu auzisem (și chiar n-o spun cu ironie sau ceva, problema, în chestiunile astea, fiind categoric la mine, așa că mi-o asum cu bărbăție), cum nu auzisem nici de publicația care-l decernează, și anume Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” 2024, că nu mai puțin de șase dintre cele zece titluri selectate pentru „lista lungă” aparțineau, deja, unei altminteri foarte cunoscute și respectate edituri... concitadine cu cotidianul (în timp ce alte două erau din Chișinău, ceea ce mi se pare că pune și mai tare la îndoială termenul „Național” din pompoasa titulatură a distincției), după care, pe „lista scurtă”, comunicată cu surle, trâmbițe și ceva elemente derutante pentru mine, fiindcă aveam impresia că finaliștii – care, coincidență sau, mai degrabă, nu, sunt cu toții „prieteni” de-ai mei de pe Facebook – doar își strigă în postarea mare, ca de obicei, în mod repetat până la obsesie, triumfurile, fie și parțiale, asupra concurenței din branșă, fără să realizez inițial că era vorba de (încă) o triere preliminară, ca la marile evenimente internaționale de genul concursului Eurovision, de „diversitate” s-a ales praful de tot, transformându-se fără nicio jenă într-o unicitate și unanimitate de tip PCR, pentru că toți cei cinci rămași – altminteri meritorii, n-am nicio îndoială (dar, trebuie să admit și asta, nici vreun termen de comparație sau ceva, fiindcă nu i-am citit nici pe ei, nici pe alții) – aparțin aceleiași edituri din același oraș cu organizatorul.

Tocmai când mă mai liniștisem puțin, încercând să-mi spun că, totuși, în ciuda tot mai deselor și mai concretelor evidențe cu aspect de dovezi apărute în ultimul timp, de când urmăresc și eu fenomenul, nu e nimic adevărat nici în ideea, susținută de tot mai multe guri rele, că scriitorii afiliați la respectiva editură alcătuiesc un soi de – pardon de expresie – gașcă, promovându-se nu doar fiecare pe sine însuși, ci și, lucru lăudabil câtă vreme nu e făcut sub obligativitatea vreunui contract semnat odată cu cel pentru publicarea cărților, ei între ei, pentru că, la urma urmelor, e natural să devină, mai devreme sau mai târziu, prieteni, dacă nu și încuscriți (există cazuri!), dat fiind că se văd nu doar, presupun, pe holurile editurii, când vreunul vine să-și depună manuscrisul, iar altul tocmai iese dintr-un birou după ce a dat „bun de tipar”, ci și pe la standurile de la târgurile de carte, și nici (așadar nu e nimic adevărat, despre asta vorbeam) în zvonurile defăimătoare și sentimentele false ale unora din interior că întreaga lume literară autohtonă e fragmentată în tot felul de clici, coterii, frății, cumetrii etc., pe baza cărora se acordă și premiile de felul celui de mai sus, se scriu cronici favorabile sau... dimpotrivă, se propun și se votează în funcții de maximă (i)responsabilitate, de pildă pe la Institutele Culturale din lume, și așa mai departe, citesc chiar în ziarul cu pricina, pe pagina dedicată premiului, declarația unuia dintre membrii juriului, care își exprima satisfacția deplină față de nominalizări și nominalizați, fiindcă titlurile sunt „unul și unul” (ciudată alegere de cuvinte!), astfel încât indiferent care va câștiga va fi perfect, dar care membru al juriului este, pe lângă că și el „prieten” cu mine pe Facebook, și unul din membrii de vază ai – pardon de expresie – găștii amintite, scriitor cu o mulțime de cărți publicate la fix aceeași editură din același oraș cu același ziar care decernează același premiu care va fi, evident, înmânat unui alt (indiferent care) scriitor de la fix aceeași editură din același oraș cu același ziar care decernează... (în fine, ați prins ideea), lucru care, dacă s-ar fi petrecut într-o instituție de stat, ar fi fost, pe bună dreptate, blamat cu spume la gură de mai toți cei implicați (fiindcă pe majoritatea îi și știu cu înclinații „profund democratice” și „de dreapta”, pe care le împărtășesc și eu, doar că ei sunt cam din ramura pupincurist băsistă a „dreptei” românești), indiferent câte „argumente” li s-ar fi adus că, de pildă, nepotul sau ginerele sau soțul sau vărul sau chiar fostul coleg de bancă dintr-a opta angajat drept consilier (eventual onorific și pro bono) sau șef de departament de vreun ministru (pesedist!) în instituția condusă de el este cât se poate de competent, are studii la școli dintre cele mai înalte și a absolvit cursuri de perfecționare și de prestigiu occidentale, exact așa cum și în cazul nostru scriitorii nominalizați se prea poate să fie de maximă valoare, iar cărțile lor niște capodopere, astfel încât n-ar avea nicio importanță că un membru al juriului (pe ceilalți nu-i știu, așa că nu mă pronunț) este, practic, colaborator remunerat al aceleiași edituri câștigătoare a premiului acordat de juriul din care face parte..., fiindcă tot nepotism se numește și e tot pe bază de pile, cunoștințe și relații, plus interese materiale, iar amănuntul că acolo (la minister) ar fi pe bani publici, în timp ce aici (la ziar/editură) e pe unii privați (admițând că un premiu literar, fie și neînsoțit de vreo recompensă financiară propriu-zisă, poate spori vânzările cărții respective și, în consecință, încasările editurii) nu schimbă lucrurile decât poate din perspectivă legală, nu și morală.

CURĂȚENIA DE ALEGERI

Ca unul care, pe de-o parte, după cum am tot repetat-o de-a lungul timpului, inclusiv în multe din articolele mele, sunt tentat să cred mai degrabă (sau, în orice caz, în măsură mai mare) în prostia simplă și dezinteresată a oamenilor decât în ticăloșia lor perversă, dar, pe de alta, am petrecut, mai în tinerețe, câteva sejururi prin marile capitale europene și am văzut cum se mai procedează și pe-acolo, nu pot, totuși, să nu pun faptul că, în ultima vreme, de câte ori ies la o plimbare prin cartier, pe unul din bulevardele principale ale Capitalei, undeva între, să zic, orele 12.00 și 14.00, adicătelea fix în miezul zilei (de lucru) și când n-ar fi avut de ce să se murdărească prea tare asfaltul dacă ar fi fost curățat la primele ore ale dimineții, ca-n țările civilizate, pe lângă că mă întâlnesc, ca de obicei și spre eterna mea stupoare, cu cohorte de cetățeni care par să facă orice altceva [și în primul rând să se plimbe, pur și simplu, ca mine, care însă am argumentul (non)ocupației neconvenționale de, să zicem, scriitor sau chiar jurnalist aproape pensionar], decât să se afle undeva la vreun (alt) serviciu în afară de cel de curier sau comis-voiajor (și nu mă refer la cohorta mai mică de cicliști de culoare cu rucsacuri Glovo sau Bold în spate care se strecoară în viteză, pe trotuar, prin cohorta mai mare), mă pomenesc la un moment dat aproape măturat de câte un jet de apă provenind de la o cisternă care se găsește să facă, vezi Doamne, curățenie taman atunci, și nu la o oră matinală sau vesperală la care să nu fie văzută de suficienți cetățeni cu drept de vot, pe seama valului de scrutine electorale care se va revărsa asupra noastră în cursul anului curent.

Adevărata prostie incontestabilă este, însă, desigur, a celor care, chiar și dacă pe moment s-ar putea simți ușor deranjați că, și dacă izbutesc să se ferească la timp de nenea cu furtunul, sunt obligați să tropăie prin bălțile făcute pe trotuare în plin sezon uscat, vor rămâne doar cu amintirea de suficient de lungă durată a unor „gospodari” și/sau „edili” pe cinste care se ocupă de urbea lor și îi vor vota cu frenezie din nou, poate și pentru a enșpea oară, că s-a mai văzut, așa că nici eu nu mă mai mir de nimic și nu mă aștept să mai rezonez cu lumea înconjurătoare, la fel cum, de-o altă pildă, m-am resemnat cu reclamele de pe la televizor care mie mi se par de-a dreptul imbecile și obișnuiam să mă întreb ce dobitoci le-or fi scornit fără să înțeleagă că nu vor obține decât efectul contrar celui scontat, alungându-și toți potențialii clienți, până m-am dumirit că respectivii creatori știu de fapt foarte bine ce fac, pe bază de studii aprofundate ale cercetătorilor în principal britanici și „focus-grupuri” atent selecționate, iar adevărații mulți și imbecili sunt, în proporție covârșitoare, simplii telespectatori care le privesc și asupra cărora au, până la urmă, fix efectul scontat, făcându-i să cumpere, viziteze, consume și așa mai departe.

(PREA) MATINAL

Printre argumentele care deocamdată mai degrabă se caută decât se și găsesc pentru eliminarea sistemului cu „ora de vară” și „ora de iarnă”, eu aș adăuga, fără glumă, emisiunea matinală de la Digi Sport de duminică, în care, mai întâi, vădit prea obositul – după o noapte scurtată prin faptul că ceasurile se dăduseră cu o oră înainte, obligându-ne pe toți să dormim mai puțin – moderator se arăta uimit și, mai cu seamă, scandalizat că niște jucători de la Rapid au fost sancționați cu excluderea temporară din lot fiindcă plecaseră, fără învoire, din cantonament la un club (de noapte?) și evoca, în sprijinul său, faptul că și la națională s-au petrecut de-a lungul timpului asemenea episoade, precum cel al cărui protagonist a fost, odinioară, marele model demn de urmat de către generații întregi de actuali și viitori tineri fotbaliști Dănuț Lupu, aflat și momentan în detenție pentru, dacă nu mă înșel, conducerea unui autovehicul fără permis și în stare de ebrietate, dar, pe de altă parte, se arăta la fel de (dacă nu și mai) uimit și, mai cu seamă, (și mai) scandalizat că n-a fost pedepsit, eventual cu excluderea pe viață din sport, alt jucător de la Rapid după ce s-a cam strâmbat la antrenor când a fost înlocuit cu un coechipier în meciul de la Craiova, după care, un invitat de-a dreptul vlăguit i-a pus la zid pe toți cei care dezavuaseră gestul patronului de la același Rapid, Dan Șucu, de a se deplasa în Bănie împreună cu galeria giuleșteană și a urmări din mijlocul ei confruntarea cu Universitatea [cam pe modelul lui Gigi Becali de la început de mandat de tiran atot(des)făcător la Steaua/FCSB], explicându-le cu aere pedagogice de mare înțelept că trebuie să înțeleagă (adicătelea opozanții lui Șucu) că nu toți oamenii sunt la fel și să accepte și gesturile sau opiniile altora, fără să realizeze (așadar invitatul, de frânt de osteneală ce era după noaptea asta scurtată artificial de dragul trecerii la „ora de vară”) că tocmai dovedea EL că nu e-n stare să înțeleagă și să accepte că unii oameni pot avea nu doar alte opinii și valori decât Dan Șucu, ci și decât el însuși, invitatul, pentru că toți acei contestatari nu ceruseră ca omul de afaceri să fie arestat, judecat și eventual executat pentru gestul lui, ci doar își exprimaseră – în baza fix aceluiași drept universal la opinie (contrară) și la libertate de exprimare – dezacordul cu atitudinea mai-marelui rapidist.

E, așadar, limpede că trecerea asta de la ora de iarnă la cea de vară le distruge unora dacă nu întreaga viață, cu siguranță orice urmă de rațiune.

ARTISTA, BANII ȘI JUNGHIUL

Mi-ar fi plăcut să pot spune că doar (sau de-abia) odată cu și din cauza pandemiei s-a întâmplat să răresc eu ieșirile (sau intrările, oricum mersul) la teatru până la, practic, suprimare, însă n-ar fi adevărat decât, poate, cel mult pe sfert, cam tot atât cât din pricina faptului că n-am prea mai rezonat cu piesele jucate pe scenele bucureștene când, de la un moment dat, după ce oricum trecusem printr-o foarte lungă fază în care selecția spectacolelor o făceam exclusiv pe baza titlurilor pieselor, sau mai precis a numelor autorilor, pentru ca abia (mult) mai târziu, când apetența mea pentru teatru depășise, pesemne, capacitatea regizorilor de a găsi în ditamai dramaturgia universală texte clasice și chiar (mai) moderne, dar scrise de, carevasăzică, dramaturgi, și trecuseră la „dramatizări” după opere de cu totul alt gen, în special romane, să mă orientez și eu, ca tot diletantul, după numele actorilor, dar și asta până când aceeași bogată dramaturgie universală și chiar românească, dimpreună cu tot cu dramatizările alea care nu-mi erau deloc pe plac, au ajuns să fie dominate până la eclipsarea cvasitotală de prolificitatea unor autori români contemporani, în număr de doi, și anume Mimi Brănescu și Lia Bugnar, încât mi-am pierdut treptat nu doar interesul, ci și opțiunile, în ordine mai degrabă inversă, după care a intervenit, e drept, și jumătatea mai mare, spre trei sferturi, a paharului gol, respectiv o schimbare radicală de program de lucru a însoțitoarei mele dintotdeauna și pe veci, ceea ce a pus capac, astfel încât aproape că nici n-am apucat în calitate de spectator împătimit actuala epocă de înflorire a teatrelor „independente”, cu sedii și săli de spectacole amplasate prin tot felul de imobile cu bulină roșie, în pivnițe insalubre și demisoluri igrasioase, pentru care m-aș mira să dețină autorizațiile obligatorii de securitate la incendiu, în ciuda tragicului episod „Colectiv”, și cu toaleta – constând într-o chichineață mizeră și unisex – în clădirea vecină, sau, dacă sunt mai pe la suprafețe, ființând obligatoriu pe lângă câte un băruleț unde se pot servi covrigei, cafeluțe și băuturi alcoolice chiar în timpul reprezentației, ceea ce n-o împiedica pe o foarte tânără „prietenă” de-a mea de pe Facebook, actriță într-o astfel de trupă de teatru „neconvențională”, să tune și să fulgere împotriva „snobilor” care nu se mulțumesc doar cu „magia unui text”, indiferent de condițiile de vizionare, și evită cu îndârjire improvizațiile de genul ăsta, preferând cu nerușinare teatrele tradiționale și convenționale, unde pot, ai naibii îmbuibați îmburgheziți!, să stea pe scaune sau fotolii, în loc de cine știe ce banchete muncitorești, taburete și strapontine de plastic, dacă nu chiar găleți cu fundul în sus, și nu riscă decât în mai mică măsură să leșine de mirosurile de gunoi, mucegai, mâncare, closet și/sau vomă ori să sfârșească arși de vii, călcați în picioare sau sub dărâmături, în caz de Doamne ferește.

Ce voiam, de fapt, să spun cu sau, mai degrabă, după această eclectică și prea atotcuprinzătoare introducere e că, în urmă cu mai bine de două săptămâni, spre trei, într-o împrejurarea aproape mistică, pentru că o altă „prietenă” de-a mea de pe Facebook, de asemenea tânără actriță, tocmai postase o invitație, cu link în comentarii și tot tacâmul, la o piesă în care juca, iar data reprezentației, destul de cam prea îndepărtată, cum e acuma moda (adicătelea să se cumpere bilete la teatru cu săptămâni și chiar luni bune în avans, ca la Concertul de Anul Nou de la Viena, ceea ce pentru mine, care am ajuns la o anumită etate și n-aș băga mâna-n foc pentru ce mi se întâmplă nici peste două ceasuri, e de neînțeles și greu de asumat), se nimerea să coincidă cu o zi liberă a jumătății mele mai bune, am cumpărat primele bilete la o piesă după nici nu vreau să socotesc câtă vreme, dar se prea poate să fie spre (dacă nu și peste) zece ani, așteptând cu un soi de nerăbdare umbrită de presimțiri tulburi ziua revenirii mele într-o sală, întâmplător sau, mai degrabă, nu (că și asta a cântărit mult în decizia mea) a Teatrului Național, închiriată, practic, de către trupa „independentă” și cu nume bizar care realiza spectacolul, de fapt un fel de „one-(wo)man show”, un „recital” al tinerei și, aș zice, necunoscutei artiste [cel puțin pentru mine, deși nu m-ar mira să fie vreo vedetă a telenovelelor proteviste (plus o apariție certă într-o reclamă la pastile de ținere de minte), la care nu mă uit, dar am mai pățit să fiu luat peste picior că nu auzisem de marele actor Cutare, pe care eu abia îl descopeream într-o piesă de teatru, în timp ce el era de multă vreme faimos pentru cine știe ce rol de Moș Tăgârță din vreun „Las Fierbinți”], încât trebuie să recunosc că mă și apucaseră îndoielile dacă era cea mai bună opțiune să investesc grămăjoara cam nejustificat de mare de bani pe bilete pentru a vedea, după acel amar de vreme, la – vorba unora – „redebutul” meu ca spectator, o astfel de reprezentație cam neconvențională și ea, la limita dintre piesă de teatru propriu-zisă și stand-up (deși prin poze parcă interpreta e mai mult culcată)... ce-o fi fost, nu neapărat commedy, dar, cum spuneam, prea se legaseră aproape magic micile detalii, iar actrița e chiar o fată încântătoare, amănunt care, de ce să nu recunosc și asta?, de multe ori cântărește greu în alegerile mele în domeniul artelor vizuale, recte mai ales film, doar că, după ce și pe parcurs urmărisem cu acea îngrijorare (ne)lămurită (doar) pe jumătate sau sfert de care am amintit mai sus postările protagonistei, în care mi se părea că decelez un soi de disperare a ei că nu se vor vinde suficiente bilete cât să se țină spectacolul, plus un episod în care, contractând eu un început de răceală, m-am temut că nu mă întremez la timp (că de-aia și pomeneam de reticența pe care o am de a mă angaja la ceva ce urmează să se desfășoare prea departe în viitor, adică dincolo de, să zicem, poimâine), dar, din fericire, s-a dovedit o alarmă aproape falsă, fiindcă după două nurofene de răceală și gripă (pe lângă cele două parasinusuri penta, cu efect, asupra mea, de frecție la picior de lemn) și o noapte de transpirat intens am scăpat aproape miraculos de orice simptom, inclusiv febra măricică după standardele mele (în sensul că pe termometrele digitale nu depășesc, când sunt bine, 35,2, iar acum ajunsesem la un 37,5), fix în ziua cea mare, după ce m-am dichisit corespunzător și chiar am făcut un soi de repetiție generală, constând într-o scurtă plimbare prin jurul blocului, cu noua pereche de blugi negri și cea de pantofi (sport) asortați, achiziționate special pentru astfel de evenimente atât de rare în ultima vreme, dar care s-ar fi pretat și la cele mai frecvente, din păcate, cum au fost cele două înmormântări de prieteni despre care am scris zilele trecute, și după ce am mai avut un mic episod de panică, sub duș, când mi s-a pus unul din relativ obișnuitele mele junghiuri musculare din senin la spate, încât mă și închipuiam în cvasiimposibilitatea deplasării, cu subsecventa pierdere încă și mai aiurea a banilor dați pe bilete, mai degrabă absolut din întâmplare, pentru că și uitasem de buna mea practică de odinioară de a suna înainte să plec către sală, pentru a fi sigur că piesa se joacă, după ce am avut de câteva ori – puține, e drept, raportat la frecvența uneori și de două-trei ori pe săptămână cu care mergeam pe vremuri la teatru – de-a lungul timpului neplăcuta surpriză să aflu chiar la intrare că am venit degeaba, fiindcă se îmbolnăvise un actor sau ceva, m-am uitat atât pe contul fetei, cât și – descoperind cu îngrijorată nedumerire crescândă că nu mai postase nimic de vreo două zile, deși părea mai firesc să spună ceva de genul „astăzi/mâine joc... vă aștept...” – pe pagina de internet a Teatrului Național dedicată, constatând, cu sentimente amestecate de furie, scârbă, deznădejde și dezamăgire, că spectacolul nu mai figurează în programul zilei, temerile mele cele mari fiind confirmate definitiv la telefon, când mi s-a spus că, într-adevăr, din motive practic necunoscute, „la cererea organizatorului”, acesta s-a reprogramat nu peste patru zile, cum tot înțelegeam eu greșit, confundând, cum mai pățesc uneori, luna martie, curentă, cu cea viitoare, aprilie, ci peste fix o lună și respectivele patru zile, amănunt deja de prea mică importanță – chiar și în contextul în care peste acele patru zile fantomatice era cu adevărat imposibil să mai ajung, dar peste reala lună și aceleași patru zile s-ar mai fi putut aranja ceva –, câtă vreme am luat instantaneu și pe loc, practic încă dinainte să sun, decizia de a-mi recupera banii după care și-așa cam începusem să plâng.

Ce vreau să spun și cu sau, mai degrabă, după această relatare la fel de prea amănunțită ca și introducerea de și mai sus e că, iată, chiar și încercând să evit neplăcerile unei săli așa și pe dincolo, cum presupun că deține (dacă deține vreuna) și compania respectivă, de vreme ce însăși protagonista mult amintită se arăta euforică atunci când ne invita pe „scena Naționalului”, primul meu contact efectiv cu un teatru „independent” [altul decât deja aproape tradiționalul Act, cam primul de gen, unde m-am tot dus într-o vreme, de dragul unor texte bune (deși tot acolo l-am descoperit cu oroare și pe „dramaturgul” Mimi Brănescu!) și al lui Marcel Iureș, dar tot cu grijă stăteam pe scaunele lui inconfortabile de la subsolul oricum mai puțin sinistru decât altele, și a chiar minunatului Metropolis, care însă am impresia că nici nu mai e așa independent, cel puțin nu de banii de la primărie] e dintre cele mai neplăcute, confirmându-mi mai toate ideile poate ușor preconcepute și (pre)judecățile cu concluzii defavorabile, o notă proastă aparte meritând și domnișoara actriță „prietenă”, care, deși aflase din timp de reprogramarea/amânarea/anularea spectacolului, după cum am constatat mai (și prea) târziu dintr-un răspuns al ei la comentariul altui nătăfleț ca mine care se lăsase convins să cumpere bilete probabil tot (doar) de dragul ochilor ei frumoși, a tăcut chitic, după ce înainte nu mai contenea cu promourile, dintre care, cinstit să fiu, unele chiar mă făcuseră să am îndoieli și asupra aptitudinilor ei profesionale, pentru că se dovedea destul de falsă în încercarea de a se introduce deja în pielea personajului (inclusiv semnificativ mai tânăr decât ea!) pe care avea să-l (sau, mai degrabă, iată, să NU-l) joace și pe scenă. Dar asta e deja altă poveste lungă.

SIMO VS CARO

Oricât de contondent și antagonic ar putea părea el la prima vedere, schimbul de replici de la distanță dintre Simona Halep și Caroline Wozniacki pe tema revenirii jucătoarei noastre în circuitul WTA, deocamdată pe bază de „wild card” la un turneu important, după decizia TAS de reducere a suspendării inițiale dictate de forurile din tenis, este genul acela de polemică ilustrativ, într-o bună măsură, pentru situațiile rabinice în care, cu mici ajustări, ambii protagoniști au la fel de multă dreptate, iar adevărul este efectiv (pe) la mijloc.

În timp ce, după părerea mea, daneza are o abordare corectă când spune că un sportiv care a fost suspendat pentru încălcarea regulilor privitoare la dopaj, fie și din greșeală, în mod accidental, ar trebui să-și bazeze revenirea, în urma efectuării pedepsei, strict pe propriile puteri, fără să fie ajutat cu invitații ale organizatorilor de turnee, care, într-un fel sau altul, într-o măsură mai mică sau mai mare, prejudiciază ceilalți participanți la competiție, în sensul că unii vor avea un traseu mai dificil decât ar fi fost normal, întâlnind un adversar mai bun decât ar fi trebuit, pe lângă că în felul acesta nu primește respectiva invitație cineva care ar fi meritat mai mult, revenind, eventual, după vreo accidentare sau un concediu de maternitate (în zilele noastre teoretic ar putea beneficia de așa ceva și băieții, dată fiind egalitate între sexe și așa mai departe, deci nici măcar nu mă refer doar la WTA), Simona e la fel de îndreptățită să susțină că, în cazul ei, respectivul „wild card” a venit, practic, să corijeze, într-o oarecare măsură, nedreptatea care i s-a făcut atunci când a fost obligată să stea pe tușă... mai mult decât pedeapsa, dat fiind că, dacă ar fi revenit când trebuia (conform deciziei finale și definitive a TAS), poate că nici n-ar mai fi avut nevoie de așa ceva, deoarece s-ar fi putut înscrie măcar în calificările turneului, dacă nu chiar direct pe tabloul principal, teoretic ea putând, presupun (ar trebui făcute niște calcule, desigur, pe lângă invocarea diverselor condiții ipotetice care ar fi fost necesare), să fie acum și în primele zece sau măcar douăzeci de jucătoare ale lumii, câtă vreme după cele nouă luni „regulamentare” s-ar fi aflat, din câte am înțeles, undeva pe locul 60.

În (cu totul) altă ordine de idei, mă gândeam că, la fel ca și la concursurile Eurovision, unde, după cum am tot scris, mereu apare câte un ghinion care să ne împiedice să ne prezentăm măcar cât de bine putem, indiferent ce ar însemna asta și cât de... rău ar fi de fapt în termeni de valoare absolută, și în sport planează asupra noastră, ca națiune, un nor negru al sorții potrivnice, pe lângă recentul caz al Simonei Halep, unde a trebuit să apară... ceva, indiferent ce a fost cu adevărat, care să ne umbrească bucuria de a avea și noi, o dată în istorie, un număr unu mondial și o câștigătoare de mari șlemuri, și cel mai de demult, cu biata Andreea Răducan, văduvită de o medalie olimpică (de aur) din pricina unui amărât de nurofen, exemple care îmi vin în minte fără să mă chinuiesc prea mult, eu punându-l la socoteală și pe cel al înotătorului David Popovici, care, după ce a devenit primul (și mă tem că și ultimul) român care să stabilească un record mondial la suta de metri liber (echivalentul probei din atletism dominată, la nivel mondial și istoric, de Usain Bolt), iar asta după ce vechea performanță de top dăinuia deja de ceva vreme (mai precis 13 ani!), a fost întrecut după doar un an și jumătate (cât a ținut și bucuria noastră) de un sportiv care și-a stabilit propria performanță în proba de... ștafetă (4x100 metri liber), ceea ce e, firește, absolut legal, dar nu se petrece chiar în fiecare măcar deceniu, plus că respectivul (chinez) a înotat apoi relativ jalnic în proba propriu-zisă (de 100 de metri) și nu m-ar mira ca la fel să se întâmple și de-acum înainte pentru cine știe cât alt amar de vreme.

FEMINIRASISM

Apelând la o pildă bazată, cică, pe o întâmplare întru totul adevărată, ale cărei detalii nu le-am reținut foarte precis, că nu eram nici pe deplin atent și stau și catastrofal cu memoria, dar, din câte am înțeles, în principiu era vorba despre faptul că, în niște circumstanțe precise oarecare, scriitorul Camil Petrescu a fost confundat, chiar de către niște critici literari faimoși sau ceva, cu o autoare, adicătelea femeie, atunci când au apărut scrisorile doamnei T. din „Patul lui Procust”, în care – nota bene – imita cu bună știință un „stil feminin”, într-o epocă (perfect asemănătoare cu multe altele, inclusiv a noastră) în care se făcea o distincție importantă între maniera de scris a bărbaților și cea a femeilor, o doamnă (tot) critic literar sau ceva, invitată la o emisiune de la TVR Cultural, concluziona, hodoronc-tronc, că asta e dovada incontestabilă și supremă că o astfel de distincție nu există și că femeile scriu exact la fel ca bărbații.

Fără să mă pronunț exact pe această speță, pentru că n-am suficientă expertiză (deși poate ar fi trebuit s-o am, dar nu m-a preocupat aspectul, tocmai pentru că nu m-am gândit niciodată, în calitate de cititor și chiar mai mult decât atât, la vreo distincție, fie și doar stilistică, între scriitori și scriitoare), dar subliniind o dată în plus că autorul menționat „imita” deliberat acel „stil feminin”, păcălindu-i pe experți, ceea ce, după mintea mea, ar fi, dimpotrivă, un argument că distincția ar cam exista, constat pentru a dezgustător de multa oară că, în rândurile feministelor, indiferent de domeniul lor de activitate, există unele – pesemne de genul celor care odinioară se îmbrăcau cu pantaloni cu dungă, se încălțau cu ghete butucănoase, își puneau băști muncitorești pe cap, se tundeau scurt și, eventual, își mai îngroșau și vocile – care nu se (mai) mulțumesc să militeze pentru nu doar legitimul, ci cu adevărat inalienabilul drept al femeilor la egalitate de șanse cu bărbații, împotriva oricărui tip de discriminare pe criterii de sex, ci pretind nici mai mult, nici mai puțin decât că femeile sunt identice cu bărbații, la toate capitolele, inclusiv... frumusețe, (in)sensibilitate și, de ce nu?, forță fizică, ceea ce e ca și cum cetățenii de culoare nu s-ar mai lupta doar pentru aceeași egalitate, absolut legitimă, de șanse, tratament și așa mai departe, ci ar dori să fie pur și simplu recunoscuți drept albi, respectiv caucazieni, poate cam în genul în care spune legenda că-și dorea în mod absurd să devină Michael Jackson, apelând la tratamente și operații estetice.

CU DIPLOMĂ, FĂRĂ DIPLOMĂ

Cum în România nu există, practic, dezbatere în care, fie din capul locului, fie mai pe parcurs, combatanții să nu se radicalizeze în mod grotesc, pierzând pe drum (cei care o mai aveau) orice urmă de măsură, bun-simț și rațiune, încât până la urmă reducerea la (aproape) absurd devine un procedeu legitim în (contra)argumentație, având, cel puțin în principiu și dacă ne referim, totuși, la persoane cu IQ măcar de mamifere, darul să le pună în față un soi de oglindă care să le arate diformitățile intelectuale, i-aș întreba și eu pe fan(atic)ii cursurilor de „scriere creativă” care merg până într-acolo – uneori nici măcar pe deplin conștient, aș paria – încât să susțină că, așa cum nu poți să devii doctor fără să fi absolvit Medicina (și să mai treci și prin tot felul de alte etape, gen rezidențiat), avocat fără să faci Dreptul (și să intri în Barou) și arhitect fără să termini, firește, Arhitectura (și să mai obții și cine știe ce alte patalamale postuniversitare), în ziua de astăzi nu mai poți îmbrățișa „meseria” de scriitor fără să fi absolvit un astfel de curs, cum ar reacționa ei dacă într-o bună zi s-ar adopta o lege (că politicieni suficient de stupizi avem din belșug) prin care într-adevăr să nu mai poți „profesa” literatura și, implicit, să nu mai poți publica dacă nu ești absolvent – cu diplomă de licență, masterat și așa mai departe – al Facultății de Litere, plus, eventual, deținător al vreun certificat de la o astfel de „instituție” de predare a cursurilor de „scriere creativă” atestată de stat. Îmi place să cred (dar mă tem să nu greșesc) că măcar unii dintre ei, cu mințile mai apropiate de locurile lor, ar țipa ca din gură de șarpe, cu atât mai mult cu cât, n-am nicio îndoială (de vreme ce am, dimpotrivă, informații publice concrete), s-ar afla ei înșiși „în afara cadrului legal”, ca să zic așa.

Pe undeva chestia asta mă duce cu gândul la convulsiile declanșate atunci când Federația Română de Fotbal a stabilit că nu mai pot activa ca antrenori la echipele din prima ligă decât cei care dețin anumite acreditări pe bază de studii, respectiv Licența PRO, obținută în niște condiții bine stabilite de... către cineva, iar cei mai înverșunați partizani ai acestei măsuri – care mie continuă să mi se pară exagerată pentru un domeniu eminamente vocațional, în care temelia o constituie talentul, iar responsabilitatea este mai degrabă individuală, în sensul că prin eventuala nepricepere a unui antrenor nu e rănit nimeni altcineva în afara patronului care l-a angajat pe barba lui și cunoscându-i (in)competențele – au devenit instantaneu o mulțime de ziariști sportivi și realizatori de televiziune ai posturilor de profil care au ca studii de (ALTĂ) „specialitate” (adicătelea fie jurnalism, fie sport, fie și/nici una, și/nici alta) tot felul de facultăți de construcții și politehnici, dar, firește, nu sesizează ridicolul situației (că n-au simțul respectiv), muștele de pe căciuli și bârnele din propriii ochi, întrebându-se cam de ce alte meserii la fel de comode și bănoase s-ar putea apuca ei la vârstele lor deloc fragede dacă o regulă similară s-ar aplica și în presă.

MODELUL „ȘUCU”

Pentru că tot l-am auzit la un moment dat, pe la începuturile carierei sale de finanțator, (co-)patron, acționar majoritar sau ce-o mai fi el la Rapid, pe domnul Dan Șucu mărturisind sau pretinzând, oricum cu aer insinuant, că nu înțelege „modelul de business” al omologului său de la CFR Cluj (al cărui nume îmi scapă și mi-e lene să-l caut, dar chiar n-are nicio importanță), iar ceva mai de curând plângea cu lacrimi de crocodil de grija celor de la Dinamo, care nu fuseseră de acord să le vândă giuleștenilor mai multe bilete decât cota obligatorie în calitate de oaspeți pe Arena Națională, astfel încât, vezi Doamne, pierduseră o căciuliță de bani care le-ar fi prins tare bine ca echipă în insolvență și-așa mai departe, ceea ce demonstra că încă nu înțelesese nici altceva, nu doar „modelele de business” ale altora, și anume că în fotbal există și lucruri mai importante (în special pentru suporteri) decât banii făcuți grămadă, a venit rândul meu să-mi exprim nelămuririle în legătură cu propriul lui „model de business”, după ce l-am auzit declarând că, în calitate de finanțator, (co-)patron... etc., „sponsorizează” cu o sumă consistentă fiecare deplasare a galeriei rapidiste prin țară.

Ce aș vrea eu să mai aflu este dacă domnul Șucu plănuiește cumva ca pe viitor biletele de pe stadionul Giulești să fie oferite susținătorilor echipei nu contra cost și eventual nici măcar în mod gratuit, ci de-a dreptul însoțite de sume (consistente) de bani oferite „cumpărătorilor”, mai ales că, se știe, suporterii rapidiști sunt în general oameni de condiție materială modestă și oricum reprezintă al doisprezecelea jucător, care trebuie remunerat ca atare, asemenea oricărui Krasniqi, Rrahmani sau Săpunaru. De asemenea, produsele „promoționale”, de genul tricourilor, treningurilor, fularelor, căciulițelor etc., cu însemnele clubului să fie donate, în limita stocurilor disponibile (dar, firește, suplimentabile), la casele de bilete și în magazinele deschise cu mare tam-tam, precum cel din Gara de Nord. După care, firește, domnul Șucu să vină prin tot felul de emisiuni să ne dea lecții de economie de piață și succes în afaceri.

PREMIILE... CELORLALȚI

Cu prilejul anunțării nominalizărilor pentru, se pare, prestigioasele și râvnitele premii „Observator cultural”, domnul Stelian Tănase a scris, în caracteristicul său mod îndoielnic din punct de vedere stilistic și deficitar ca punctuație și ortografie, pe Facebook, următoarele: „Marea provocare la atribuirea premiilor literare pentru membrii juriilor este : măcar să ajungă să frunzărească titlurile în cauză. Premiile sunt o pură întîmplare. Se preferă jocurile de culise. La lansările de carte același fenomen. Cine citește cărțile despre care se face vorbire? Aproape nimeni. Farsa nu pare să deranjeze pe cineva.”

Dat fiind că domnul Tănase este, pe de-o parte, un foarte cunoscut scriitor, realizator TV, fost președinte al televiziunii publice, (fost) politician, om de cultură și așa mai departe, care se presupune că e la curent cu toate dedesubturile vieții literare din România, dar, pe de alta, se pare că a rămas (și anul acesta) pe dinafară în privința nominalizărilor, îmi vine foarte greu să decelez, în calitatea mea de simplu frustrat, complexat, nemulțumit de tot și de toate, dacă domnia sa are perfectă dreptate, așa cum aș fi tentat să cred și să-i dau, cu atât mai mult cu cât eu însumi aș fi putut să scriu la fel de bine (în privința sensului, nu ca stil) cele de mai sus, bazându-mă pe nenumărate argumentexemple, printre care unul apărut chiar în timp ce concepeam acest text, iar un membru al juriului unui concurs aproximativ literar de pe Facebook se lăuda prostește, fără să realizeze ce gogomănie face, că unul dintre premianți i-a fost – coincidența dracului! – cursant la un modul de „scriere creativă”, ori postarea cu pricina e (tot) doar o formă de defulare prin care autorul își manifestă propriile idiosincrazii și frustrări mai vechi și mai noi.

Ceva similar am tot întâlnit la domnul Cutare, care practic alternează, fără jenă și simț al ridicolului, postările în care se erijează într-un tip obiectiv, lucid, echilibrat, mai presus de orice interese și amestecuri în cloaca literaturii românești contemporane, înfierând modul abject în care se acordă aceste premii, strict în funcție de interese și cumetrii, așa cum se promovează și autorii sau autoarele, uneori chiar pe bază de favoruri... de toate felurile, cu cele în care se laudă cum scriitorii care au frecventat cursurile lui de „scriere creativă” sunt unanim recunoscuți în aceeași lume literară abia făcută praf, sunt publicați de cele mai prestigioase edituri și au parte de lansări fastuoase, nominalizări și așa mai departe, totul, firește, pe merit, nu în funcție de proaspăt devoalatele interese, favoruri și cumetrii, tot așa cum, în altă ordine de idei și încă și mai recent, dar cu același tip de schizoidie, într-o bună zi oarecare, stârnit de ce postări mai citise și – sunt sigur, că e foarte activ – comentase, s-a apucat să dea de toți pereții virtuali cu cei care, după câte o dispută pe Facebook, își blochează, pur și simplu, eventual cu vreo explicație publică în care îi și demască drept mărginiți, adversarii, acuzându-i (domnul Cutare pe cei care blochează) că se retrag în bula lor ca niște lași și „abandonează nevricos realitatea”, incapabili de dialog și dornici să-și vadă dușmanii ideologici chiar dându-și obștescul sfârșit, dacă se poate, doar pentru că nu le împărtășesc opiniile, pentru ca în fix a doua sau, cel mult, a treia zi oarecare, după ce el însuși a încasat niște scatoalce (tot virtuale) în tentativa temerară, dar cam patetică și nerealistă, pe multiple planuri, de a-și apăra ceva prieteni (reali sau virtuali) acuzați de pedofilie și/sau hărțuire sexuală, și-a luat angajamentul ferm de a se... retrage în propria bulă aurită cu fason de turn de fildeș, de unde să posteze numai glumițe și poze cu pisici, deplângând amarnic, dar tot cu aere de maximă superioritate și înțelepciune omniștientă, halul în care au decăzut Facebook-ul, societatea, dialogul și în general spița umană, în frunte cu adversarii lui.

CARTONAȘUL DE APOI

Poate și fiindcă toată lumea o fi știind ceva ce eu încă n-am aflat, deși parcă-mi amintesc că se vorbea la un moment dat în acest sens, dar chiar și așa, tocmai pentru că interzicerea lui este sau, dacă nu, ar fi o inițiativă mai mult decât proastă, dăunătoare, de câte ori se analizează, la un canal de sport, o fază în care un jucător a comis un fault „criminal” (cu, dar uneori chiar și fără ghilimele), dar nu a fost sancționat cu cartonaș roșu (iar uneori nici măcar cu unul galben) în ciuda faptului că, pe lângă o întreagă brigadă de „cavaleri ai fluierului” din teren, avem, deja de ceva vreme, și ditamai sistemul VAR, iar analiștii din studio se aolesc și se întreabă, pe bună dreptate, desigur, dar retorico-inutil, cum e posibil așa ceva, eu sunt (din ce în ce mai) siderat cum de nu se găsește niciunul, nici măcar dintre cei care oricum pomenesc de inconștiența, violența etc. agresorului, care să ridice și o altă problemă esențială, din punctul meu de vedere, și anume cum de nu sau de ce în România nu există un mecanism prin care un astfel de fotbalist să fie pedepsit, respectiv suspendat sau ceva, măcar după meci, în urma analizării fazelor de către vreo comisie de disciplină care să utilizeze, de ce nu?, chiar imaginile înregistrate de către VAR, asta cu atât mai mult cu cât îmi amintesc bine, mai ales pentru că, dacă nu mă înșel, am mai și scris, că în Premier League exista această procedură încă dinainte să se inventeze sistemul de arbitraj video, și nu de puține ori aflam, chiar și la zile bune după „ultimul fluier al partidei”, că un jucător care a făcut un gest nesportiv, uneori scăpat cu totul din vedere de către arbitrii, astfel încât în timpul jocului centralul nu acordase nici măcar un fault sau henț, darămite vreun cartonaș, e suspendat chiar și câte trei sau cinci etape întregi.

Prostia cu „înregistrările video nu pot constitui probe”, care se practică, din cu totul alte considerente de posibilă trucare, prin sistemele judiciare, nu cred că are vreo acoperire logică de bun-simț, mai ales, cum spuneam, de când tehnologia înregistrărilor de orice fel, de la „goal-line” la „semi-automated offside,” face de ceva vreme regulile în fotbal, adeseori chiar acordând sau, dimpotrivă, anulând goluri care altădată ar fi fost anulate sau, dimpotrivă, acordate pe nedrept, așa încât o sancționare binemeritată a unui cotonogar sau huligan care a fost „iertat” în timpul partidei nu cred să fie vreo gaură-n cer.

DUPĂ OSCAR

 Pe (trei) puncte:

1. Cu precizarea că, spre deosebire de ce au înțeles sau, în orice caz, ar fi putut să înțeleagă eventualii cititori dacă ar fi existat, atunci când vorbeam despre urâțirea Emmei Stone în pelicula „Poor Things” nu mă refeream la scenele în care era de-a dreptul sluțită, dar în condiții absolut de înțeles, în timpul operației sau când avea vreo criză, ci la înfățișarea ei din momentele normale, când se presupunea că e fermecătoare, țin să-mi retrag criticile și să-mi cer scuze față de realizatori: nu ei au urâțit-o din misterioase considerente artistice, ci s-a urâțit singură, din cauze naturale sau de gust în a se dichisi, după cum s-a văzut și la ceremonia decernării premiilor Oscar.

2. Iată că prigonirea actrițelor frumoase și blonde a continuat chiar și la gala finală a Oscarurilor, când singura reprezentantă a filmului „Oppenheimer” la o categorie majoră, respectiv „cea mai bună actriță în rol secundar”, lăsată fără premiu a fost Emily Blunt, aflată într-o companie foarte „diversă”, cu două contracandidate de culoare și una hispanică, în timp ce premiile pentru cel mai bun actor principal (Cillian Murphy), cel mai bun actor secundar (Robert Downey Jr.) și cea mai bună regie (Christopher Nolan) au fost adjudecate de colegii ei de platou.

3. Sigur că și mie mi-a plăcut „Oppenheimer” și mă bucur pentru premiile obținute, în frunte cu cel pentru filmul anului, cu atât mai mult cu cât se putea incomparabil mai rău, respectiv să-l fi bătut vreun alde „Past Lives”, „Barbie” sau chiar „Poor Things”. Ceea ce m-a făcut să nu-l trec chiar în fruntea listei mele de preferințe a fost un sentiment neplăcut care m-a însoțit de la un moment dat pe durata proiecției, și anume că... îl mai văzusem cândva, asta, firește, dată fiind izbitoarea asemănare, în multe puncte, cu pelicule pe aceeași temă, ca, de pildă, „Fat Man and Little Boy”.

PREMIILE OSCAR 2024

Tot în (pen)ultima clipă (mai precis zi) și la fel de (tot mai) greu ca de obicei în ultimii ani, am izbutit s-o scot la capăt și de data asta cu filmele nominalizate la principalele categorii ale premiilor Oscar, până și tradiționala singură peliculă ratată ultimele dăți fiind acum doar una pe care a trebuit s-o urmăresc numai fără subtitrare, în original, ceea ce n-a avut vreun mare impact negativ asupra aprecierii manierei de interpretare a unicei actrițe remarcate de membrii Academiei, și cu atât mai puțin a altor capitole, oricum ignorate complet de ei, altminteri pe bună dreptate, așa încât pot să-mi exprim în cunoștință de cauză opțiunile și câteva mărunte considerațiuni pe marginea selecției.

Pe lângă obișnuita „diversitate” cu orice preț adoptată în ultima vreme de către „selecționeri”, care face, practic, să nu mai existe categorie fără măcar doi protagoniști de culoare, sau măcar unul așa și unul asiatic sau hispanic, ceea ce nu prea are cum să respecte nici măcar adevărul cinemato-demografic și cu atât mai puțin pe cel valoric, prigonitele ignorate de-acum fiind, după cum am mai remarcat și cu alte ocazii anterioare, actrițele frumoase și, mai ales, blonde, precum Amy Adams de odinioară și Margot Robbie de-acum, protagonista și, efectiv, parcă la propriu, sufletul altminteri polinominalizatului, chiar și dincolo de puterea mea de înțelegere, „Barbie”, am descoperit o tendință încă și mai bizară, aceea de a trece la categoria „cel mai bun film” pelicule care, conform acelorași „selecționeri”, nu mai sunt bune la (mai) niciun alt capitol – actori, regizor, scenariu, costume măcar... –, așa cum se întâmplă cu absolut ternul „Past Lives”, nominalizat, ce-i drept, și DOAR pentru banalul spre clișeist-plagiatorul scenariu „original”, care se poate rezuma într-o propoziție sau, cel mult, frază – „un băiat și o fată despărțiți în copilărie se mai tot regăsesc (pe Facebook) din 12 în 12 ani și descoperă că încă se îndrăgesc, dar fata devenită femeie toantă apucă la un moment dat să se mărite cu altul, fiindcă după primii 12 ani de tihnită singurătate i se par prea lungi câteva luni până la o posibilă revedere cu vechiul prieten de care tocmai descoperise că s-a (re)îndrăgostit dureros și se îndrăgostește mecanic-fulgerător de altul” –, singura scuză fiind (tot) că s-a rezolvat dintr-un foc și problema (de „diversitate”) cu asiaticii, care domină distribuția, dar pesemne nu mai aveau (destul) loc la categoriile individuale, sau pur și simplu „academicienii” au făcut la un moment dat confuzia pe care tot am și eu tendința s-o fac, între „Past Lives” și „Poor Things”. Tot cam pe-aici l-aș încadra și pe „The Zone of Interest”, care, cumva, rezolvă și el o problemă, și anume cu comemorarea Holocaustului, dar care, pe de altă parte, deși personal am tot ațipit pe parcurs, e, într-adevăr, tulburător și redă foarte bine atmosfera unor împrejurări aparent mărunte pe fondul atrocităților produse efectiv peste gard.

Cert e că, în aceste condiții, dacă aș fi fost reprezentant al celor de culoare chiar aș fi protestat vehement, cu acuze ferme de rasism la adresa membrilor Academiei, pentru că un film cu mult mai potrivit la categoria aceasta ar fi fost „Rustin”, și el nominalizat doar la o alta, „cel mai bun actor în rol principal”, deși ar fi meritat mai mult, pe lângă că ar fi rezolvat și el „în bloc” problema „diversității”... principale.

 

Iată, așadar, favoriții mei:

 

Cel mai bun actor în rol principal: Bradley Cooper – „Maestro” (dar nu m-aș supăra să ia Paul Giamatti, pentru „The Holdovers”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Robert Downey Jr. – „Oppenheimer”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Annette Bening – „Nyad” (urmată de Sandra Hüller în „Anatomy of a Fall”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Emily Blunt – „Oppenheimer”

Cel mai bun regizor: Martin Scorsese – „Killers of the Flower Moon”

Cel mai bun film: „The Holdovers”

Cele mai bune efecte speciale: „The Creator”

Cel mai bun scenariu adaptat: „American Fiction” – Cord Jefferson

Cel mai bun scenariu original: „The Holdovers” – David Hemingson (sau „Anatomy of a Fall” – Justine Trier și Arthur Harari)

SĂRMANE (CU DUHUL) CREATURI

De parcă nu mi-ar fi fost de-ajuns stupefacția pe bază de profundă scârbă provocată nu atât de clipul și textul piesei „Macarena” în sine, cât de reacțiile favorabile stârnite de ele în cercurile intelectuale (și) elitiste, din care am înțeles că bietele femei marginalizate, umilite și prigonite din România tânjeau de secole să le fie respectat cu sfințenie dreptul primordial și inalienabil de a putea fi la fel de vulgare și libidinoase ca oricare cocalar (semi)analfabet, zilele trecute am dat, întâmplător, peste o postare a unei „prietene” de pe Facebook, care, exprimându-se în termeni elogioși despre filmul „Poor Things” – care, într-o lungă paranteză fie spus, dincolo de jocul actoricesc relativ convingător al protagoniștilor, în frunte cu Emma Stone (pe care, însă, nu știu de ce realizatorii au ținut morțiș s-o urâțească semnificativ, deși, chiar și ținând cont că era un soi de monstru al lui Frankenstein feminin realizat nu chiar din bucăți, dar cam ca o (aceeași) mașină recuperată de la fiare vechi, după o tentativă (reușită!) de suicid prin aruncare de la mare înălțime, se presupunea că e irezistibilă, de vreme ce toți bărbații se îndrăgosteau iremediabil de ea, iar o „soră” de-a ei fabricată mai târziu de același savant mai degrabă nebun s-a dovedit absolut adorabilă) și, mai cu seamă, Mark Ruffalo, dar cu mult sub evoluții de-ale lor care nici măcar nu le-au adus nominalizări la Oscar, precum acestea, pe mine m-a lăsat relativ rece, în sensul că am apreciat (doar) câteva replici inspirate, dintre care una de-a dreptul genială și perfect aplicabilă unei mulțimi de oameni pe care-i știu („lucrarea dumitale dezvăluie semnele promițătoare ale unei minți convenționale care se străduiește din greu să se apropie de mediocritate”), am râs la mai toate scenele amuzante, care, de altfel, alcătuiesc întregul trailer oficial al filmului, lăsându-te să crezi că e vorba despre o comedie în toată regula, și nu cred să-mi fi scăpat cu totul nuanțele „profunde”, pline de înțelesuri „adânci” etc. –, găsea că, pe lângă consistenta lui încărcătură „filosofică” și, în mai mică măsură, dar orișicât, „poetică”, se constituie într-o „teribil de frumoasă odă adusă libertății și puterii feminine”, asta în condițiile în care, pentru cei care n-au văzut filmul și dacă n-oi fi înțeles eu greșit întregul fir epic, Bella Baxter, eroina [pe care „prietena” mea o asemuiește cu un... Pinocchio feminin, deși vă asigur că nu era nici de lemn (nici la propriu și cu atât mai puțin la figurat) și nici chiar mincinoasă, ba mai curând dimpotrivă, genul care spune totul verde în față neavând conștiința conveniențelor sociale], este, în fapt, mai presus (sau prejos) de orice, pur și simplu o nimfomană, recte o femeie cu o sexualitate exacerbată, care sfârșește, sau, în fine, pentru acribie, devine la un moment dat, pentru o bună bucată de vreme, nici mai mult nici mai puțin decât efectiv curvă, prostituată, angajată la un bordel, unde, în scene redate dezgustător de NEvoalat, la nudurile goale și așa mai departe, dar apreciate drept foarte adecvate, „cu toate obscenitățile plasate fix acolo unde trebuie” (chestie de gust, în fine), de către „prietena” mea, și-o trage în și din toate pozițiile (mai puțin în grup, ceea ce consider o scăpare din partea realizatorilor și poate a autorului cărții după care s-a făcut ecranizarea, asta dacă n-oi fi ratat eu momentul, pentru că la asemenea scene fierbinți de umplutură eu îmi mai fac de lucru cu telefonul sau ceva, plus că nici sânii minusculi ai altminteri simpaticei actrițe, arătați cu îndârjire în nenumărate prim-planuri, nu sunt chiar genul de pe care să nu-mi pot dezlipi privirile) cu personaje dintre cele mai grotești și de orice sex pentru a se reface financiar după un faliment provocat de naiva ei bunătate sufletească de a dărui unor oameni sărmani întreaga avere a... celui căruia nu apucase să i-o pape toată în aventura pe care o avuseseră în jurul lumii, unde se și emancipase de la stadiul de, cumva, retardată (avea, de fapt, creierul propriului ei copil nenăscut, transplantat de către savantul ăla mai degrabă nebun în încercarea de a o resuscita după amintitul suicid) la cel de, cum spuneam, efectiv curvă, devenită chiar și după ce evoluase într-atât din punct de vedere intelectual încât deja citea cărți de filosofie, dar, animată de înțelepciune, noblețe și aspirații înalte cum era ca femeie liberă și-așa mai departe, a realizat că e mai complicat să facă bani ca spălătoreasă ori hangiță (că doctoriță sau avocată era mai greu să devină în epoca fantezist-victoriană în care pare a fi plasată acțiunea filmului/cărții).

Prin urmare, alături de celălalt mare deziderat al femeilor... feministe, despre care aminteam în debutul articolului, îl descopăr acum și pe cel de a fi nu atât (sau doar) lăsate să se prostitueze, cum de altfel au fost lăsate dintotdeauna, iar mulți bărbați chiar s-au bucurat de așa ofertă generoasă din partea lor, cât (sau ci) de-a dreptul apreciate și respectate, dacă nu de-a dreptul venerate când îmbrățișează cea mai veche meserie (cumva vocațională) din lume, gest socotit de-acum înainte drept o alegere voluntară din partea lor, asumată perfect lucid și cu bucurie, ca o manifestare glorioasă a libertății și, desigur (asta chiar și fără ironie), după cum spunea „prietena” mea, puterii (de seducție?) femeii secolului XXI... XXII... Să fie... sănătoase și cât de cât curate!

MAI RAR ȘI MAI ÎNCOLO!

E doar o simplă constatare puțin spus amară, datorată adesea inadecvatei mele lucidități (prea) reci, pe alocuri îngrijorător (chiar și pentru mine) și, presupun, deranjant (pentru alții) de asemănătoare cu cinismul, dar începând de marți, 5 martie 2024, în mod oficial, pe număratelea, se poate spune că am luat parte, de-a lungul vieții, la mai multe înmormântări decât nunți ale prietenilor mei.

Firește că, măcar într-o oarecare măsură, asta e și deoarece, pe lângă că un procent neobișnuit de însemnat dintre apropiații mei sunt în continuare celibatari, nici în general n-am participat la prea multe nunți, preferând să-mi asum și însușesc drept pe deplin meritate toate boscorodelile protagoniștilor pricinuite de refuzurile mele extrem de politicoase, dar absolut ferme, ceea ce, în mai degrabă întunericul decât lumina ultimelor evenimente tragice, e funest de paradoxal și, ca să fiu sincer, mă și pune puțin pe gânduri la o autoanaliză severă, cum de asemenea îmi stă în obicei să(-mi) fac, fiindcă nu doar că, iată, m-am ferit toată viața, și mai ales în tinerețe, ca ăla negru de tămâie de petreceri și alte manifestări în principiu de bucurie, în timp ce acum, la nu încă de-a dreptul bătrânețe, dar sigur deplină maturitate, sunt, practic, nelipsit de la exact opusul lor, dar, spre deosebire de primele, unde ar fi funcționat chiar și un soi de principiu al reciprocității, relativ răspândit în societate, acum nici măcar nu am argumentul că mă duc la înmormântarea cuiva ca să-l oblig, moralicește, să vină și el la înmormântarea mea. Pur și simplu constat că mi se pare de neconceput să nu fiu alături de el pe ultimul drum.

Cele mai recente două astfel de momente dureroase au avut loc la nici trei luni distanță între ele, iar întâmplarea face ca unul dintre cei doi prieteni să fi fost cu aproximativ fix un an mai mare decât mine, iar celălalt cu aproximativ fix un an mai mic, asta în timp ce, tot ca un element inedit, pe primul îl cunoșteam încă din adolescență, adică de vreo patruzeci de ani, iar o vreme am fost chiar nedespărțiți, dar acum nu mai vorbiserăm de peste un deceniu, în schimb pe celălalt îl cunoșteam, propriu-zis, de mult mai puțin timp, dar am petrecut împreună ultimele două concedii superbe, câteva reuniuni de familie și, mai cu seamă, revelionul parcă abia trecut, ceea ce e, cumva, filosofic de tulburător și derutant în privința sentimentelor mele față de pierderea lor.

În orice caz, ca să parafrazez o replică zguduitoare dintr-un recent film de Oscar greu de privit din mai multe puncte de vedere, i-aș ruga și eu fierbinte pe prietenii mei, indiferent de cât timp ne cunoaștem sau de când nu ne-am mai văzut/auzit, să nu mai moară așa de curând și des.

CUM SĂ (NU) AJUNGI SĂ SCRII CA SHAKESPEARE

Cred că se întâmplă, într-o formă sau alta, dintotdeauna, dar eu resimt mai acut de la o (multă) vreme, probabil (și) odată cu înaintarea (mea) în vârstă, că, în România, absolut orice dezbatere care „împarte țara în două” este purtată de, într-adevăr, două tabere, dar care de fapt susțin cu îndârjire (două, dacă nu și mai multe) lucruri pe cât de antagonice unul cu altul, pe atât de aberante și în sine, luate separat, exemplul simplist, dar edificator, care îmi vine în minte fiind o ipotetică discuție despre cât fac doi plus doi, în care o tabără e de părere că 2+2=8, iar cealaltă, cu mult mai numeroasă, că 2+2=miercuri, și în care, firește, cel puțin până se potolesc, într-un fel sau altul, spiritele (de obicei cu victoria, măcar aparentă și prin tranșare „la vot”, „democratic”, indiferent dacă e vorba de vreun scrutin propriu-zis, politic, sau nu, celei din urmă) și se trece la chestiuni de amănunt, puținii oameni de bun-simț se plasează de partea celei dintâi, care măcar admite că e strict o chestiune de aritmetică, adică numai cu cifre, și unde o zi a săptămânii nu-și are nicidecum locul în ecuație, cam așa ceva întâmplându-se, de (o altă) pildă, în sinistra epocă a băsescului, când până și eu însumi, ca (fost) simpatizant al liberalilor (mai) adevărați, în frunte cu Crin Antonescu, Tăriceau sau Orban din vremurile lor mai bune, când nu deveniseră la fel de penibili ca orice alt politician, mă vedeam obligat să accept o alianță, la propriu și la figurat, cu pesediștii doar fiindcă ped(el)iștii erau încă și mai absurzi, dar știam că va veni curând vremea când nici răspunsul „8” la adunare nu mai e unul suficient de aproape de realitate și acceptabil pentru o ființă cu adevărat rațională, așa că va (re)începe, mai devreme sau mai târziu, și un război cu foștii vremelnic „aliați”.

Ceva de genul acesta se petrece și acum, în cercurile în principiu (mai) elitiste, sau cel puțin de nișă, respectiv printre scriitori, critici literari și simpli chibiți cu veleități în domeniu, pe marginea celebrelor (tot printre ei) cursuri de „creative writing”, în exprimarea celor mai mulți dintre ei, atât de mari iubitori ai limbii române încât și postările de pe Facebook le fac într-o dezgustătoare romengleză (dar despre asta voi scrie un material separat), sau, mai în graiul nostru strămoșesc, „scriere creativă”, formulă care, oricât de barbar ar suna, mai cu seamă deoarece creativ s-ar presupune că trebuie să fie scriitorul, nu scrierea, măcar subliniază exact că nu e vorba de unele de dactilografie sau (alt)ceva.

Sigur că, tot la fel ca în oricare altă polemică sau dezbatere, unul dintre principalele criterii după care trebuie să te orientezi când judeci combatanții este elementul INTERES, care adeseori falsifică și eclipsează logica și bunul-simț, așa încât susținătorii necondiționați ai acestor cursuri sunt în special cei care le organizează sau o parte dintre cei care le-au frecventat (cealaltă parte, lucru lesne de înțeles la o analiză mai profundă, fiind, dimpotrivă, printre cei mai înverșunați contestatari!), dar cum eu am pornit dintotdeauna de la premisa că în general oamenii sunt mai degrabă pur și simplu proști decât cu adevărat ticăloși, dovadă că și argumentele celor, cum spuneam, interesați sunt mult mai subțiri decât ar putea să aducă dacă ar avea și o inteligență pe măsură, mă voi mărgini să constat că, de câte ori se discută pe Facebook despre asta, cel puțin la început cei „pro” pun problema de parcă cei „contra” ar susține nu doar (sau atât) că un scriitor „se face” exclusiv prin lecturi și alte forme de studiu autodidactic, ci (sau cât) de parcă s-ar declara împotriva oricărei forme de școlarizare și ar pretinde că, de vreme ce n-ar avea nevoie de un asemenea curs, aspirantul la glorie literară poate la fel de bine să fie și analfabet, inclusiv acest tip de exagerare și reducere la absurd în propriile minți mărginite ale celor care apoi combat de fapt o teorie pe care n-a promovat-o nimeni, ci au „emanat-o” ei înșiși, în (și din) creierele lor, fiind tipic pentru societatea românească actuală.

Personal, ca de cele mai multe ori, deși nu mă aștept ca preopinenții mei să înțeleagă vreodată nuanțele unei poziții, am una mai degrabă moderată, pornind de la ideea că orice formă de școlarizare este binevenită, iar dintr-un astfel de curs, cei care-l urmează, dacă au o inteligență corespunzătoare și o personalitate formată, pot foarte bine să învețe și ce NU trebuie să facă din ceea ce li se propovăduiește drept... literă de lege de către cei care le țin, indiferent care ar fi titulatura lor, deoarece, iată, așa cum cei care-l urmează sunt „cursanți”, nicidecum „elevi” sau „studenți”, presupun că nici cei care „predau” nu pot fi numiți chiar „profesori”, ci, eventual, cel mult, „îndrumători”, aceasta fiind și una dintre nu neapărat obiecțiile, ci îndoielile mele la adresa lor, respectiv ce fel de calificare (fie și în sensul peiorativ de „patalama”) au cei care le organizează, fiindcă, de unde principalul lor argument în favoarea învățării „meseriei” de scriitor este o comparație oricum absurdă cu ingineria, arhitectura, medicina sau chiar artele frumoase dar tehnice, de genul celor plastice [deși, pe lângă responsabilitatea (inclusiv pentru viața altora) presupusă în cele dintâi spre deosebire de literatură, la cursurile de scriere creativă presupun că nu se învață cum să amesteci cerneala sau ce unelte (diferite, respectiv când pix, când creion, când stilou, în funcție, poate, de genul literar abordat la un moment dat) să folosești pentru a scrie, așa cum se învață în pictură și/sau sculptură], atunci când vine vorba de „profesori” aceștia nu au, în general, practic nicio altă atestare decât cele dobândite prin „experiență” sau – ironia sorții – „citit”, adică, în limbajul lor, „după ureche”, ori, cel mult, ca absolvenți de facultăți cu profil umanist (nici măcar neapărat Litere), ceea ce-i recomandă, în cazurile fericite, fiind statutul lor de poeți sau prozatori „consacrați”, uneori mai degrabă în vremurile de tristă amintire ale regimului comunist, cam așa cum eu însumi, ca absolvent al unei facultăți particulare de jurnalism, înființată în primii ani nouăzeci, aveam două mari categorii de profesori, pe de-o parte ziariștii formați pe timpul lui Ceaușescu, care firește că nu puteau fi modele de mare nădejde, iar pe de alta cei (sau aceiași) formați de unii singuri, imediat după Revoluție, așa cum mă formasem, de altfel, și eu, care deja publicasem prin presa vremii, așa că pot depune mărturie din propria experiență ce înseamnă o formă de școlarizare din care nu ai mare lucru de învățat în plus față de cât ai învățat și continui să înveți de-a lungul „carierei” de unul singur.

Așa se face că, după ce resping cu îndârjire și spume la tastatură drept nefondat argumentul, altminteri hâtru și vădit incontestabil, că s-o mai fi găsind în istoria literaturii și câte un (mare) scriitor (clasic) care să nu fi urmat niciun astfel de curs și uită cu desăvârșire și tot dinadinsul că, fără nicio îndoială, mai bine de 99% dintre „oamenii de litere” români, inclusiv contemporani, și inclusiv (dintre) cei care acum le țin, au ajuns până aici tot fără ele, de vreme ce, în special la noi, reprezintă o modă apărută mai de curând, cei care le susțin necondiționat le asimilează „cercurilor” și „cenaclurilor” literare de odinioară sau pun un soi de semn de egalitate între ele și relațiile de tip mentor-discipol, existente, în diferite forme, dintotdeauna, făcându-se că nu înțeleg nici măcar diferența simplă, dar, pe undeva, esențială că acestea din urmă erau pe bază de generozitate, oferite în mod dezinteresat, pe când cursurile astea sunt pe bani, putând duce cu gândul, mai ales în cazul unora dintre ele, ținute de te miri cine, la mici găinării sau șarlatanii, unii, mai răi de gură, asemuindu-le cu niște cursuri de băut apă sau de mers pe stradă, pe lângă alte asemenea baliverne întâlnite la tot pasul pe net, mai cu seamă că, după cum am remarcat, pandemia le-a dat ideea genială promotorilor de a le organiza (exclusiv) online, fără să trebuiască să-și mai bată capul cu numărul limitat de locuri în vreo sală sau cu achitarea chiriei ei, așa că, vorba americanului, cerul (sau măcar capacitatea serverelor) e limita câștigurilor și a cursanților ce pot lua parte la fiecare „modul”, toate astea, firește, cu argumentul suprem de tip corolar din partea lor că trăim, dom’le, în capitalism, unde totul se plătește, nu mai suntem în nenorocitul ăla de comunism cu „gratuități” de toate felurile, adus inclusiv de unii care se pretind un fel de salvatori ai literaturii române (contemporane) din mlaștina mediocrității perpetue, figuri providențiale fără de care bieții scribălăi care le-au trecut pe la ore ar fi eșuat lamentabil în ratare, pe când așa, numai și numai datorită lor, au ajuns să publice pe la marile edituri, dar, firește, o astfel de misiune nobilă nu poate să rămână neremunerată în mod corespunzător, 700 de lei zece ședințe, așadar mai ieftin, totuși, decât la psiholog sau dentist.

Pe de altă parte, adevărata utilitate a lor, recunoscută, mai degrabă indirect și/sau din câte o scăpare într-o dezbatere aprinsă, de către cei care le (sus)țin, este că tinerii sau mai puțin tinerii aspiranți la gloria literară (că la bunăstarea oferită de „meseria” de scriitor nu prea speră nimeni întreg la cap din România) au ocazia să intre în gașca potrivită, să fie citiți de cine trebuie și cine știe către ce „stil” de scriitură și încotro să-i îndrume ca să fie publicați de un editor care agreează fix acel „stil” etc., adică efectiv să li se pună pună niște proptele, într-o lume plină de clici, facțiunii, interese (politice) (meschine) și așa mai departe, după cum ei înșiși, susținătorii, admit și se acuză reciproc că e, doar că de obicei în alte contexte și discuții, mai ales când se ceartă între ei (fiindcă așa sunt oamenii de genul ăsta, uită repede, încât ai senzația că se nasc din nou de câte trei ori pe zi și nu mai țin minte ce susțineau fie și cu numai câteva ore înainte, dacă nu cu doar două propoziții mai sus în același text), așa încât până la urmă totul se cam rezumă la un serviciu (de marketing) pe bani, în sensul că respectivii cursanți plătesc pentru a fi promovați în revistele, pe site-urile și pe conturile de Facebook proprii ale îndrumătorilor sau ale prietenilor ori asociaților lor pentru a fi recunoscuți, publicați și premiați, ca ulterior aceștia din urmă să se laude cu realizările lor și să atragă alți cursanți pe care să-i promoveze... și așa mai departe, ceea ce – să nu fiu înțeles greșit –, dacă „maeștrii” sunt împăcați cu ei înșiși și nu au mustrări de conștiință că ar practica un soi de prostituție culturală, cum îi mai acuză unii, e până la urmă OK, într-o lume capitalistă și așa mai departe, doar că ar fi mai onest să se recunoască adevărata natură a îndeletnicirii, pentru că, de pildă, în termeni de presă (audio-vizuală), una e publicitatea onestă, pe față și pe bani fiscalizați, și alta așa-numita reclamă mascată, chiar și pornind de la prezumția de nevinovăție că pentru sumele obținute din acele cursuri cei care le organizează plătesc impozite și ce mai e de plătit.

Pe de altă parte, dacă ar fi să-mi exprim rezerva cea mai mare față de astfel de forme de școlarizare inevitabil standardiza(n)te, cu „profesori” având idei (uneori puține și fixe) precise despre ce înseamnă „literatura” și, mai ales, ce NU înseamnă ea, și care nici măcar nu sunt organizate într-un mediu academic (deși, la drept vorbind, în România asta ar putea să însemne ceva și mai rău!), ea este aceea că ele pot avea chiar efecte dăunătoare, de nivelare a valorilor și de suprimare sau măcar diminuare tocmai a... creativității cursanților, iar teama aceasta nu e una nelămurită, ci se bazează pe exemple concrete pe care le-am descoperit inclusiv la unul dintre cei mai cunoscuți și în principiu respectați astfel de mentori profesioniști (adică pe bani, nu amatori), domnul Cutare, care are (dez)avantajul de a fi și foarte activ pe Facebook, unde îl urmăresc și unde, de pildă, pe lângă multe alte episoade similare, am asistat la un moment în care, criticându-și un inamic de-al său în ale scrisului, îi imputa vehement o formulă retorico-stilistică folosită într-un roman, și anume sintagma „atât de ciudat de emoționată”, folosită însă într-un context bine definit, respectiv când povestitorul, întruchipat de un elev, își văzuse în această stare învățătoarea, care tocmai le relatase despre un recent mare miting organizat de către „Partidul Comunist Român în frunte cu tovarășul Nicolae Ceaușescu”, astfel încât, copilul, care, mă gândesc eu, probabil o mai văzuse la fel de emoționată pe „tovarășa” și când le citise „Moartea căprioarei” sau poate când le dăduse trista veste că mama unuia dintre colegi se îmbolnăvise sau își pierduse viața, era acum nedumerit, de unde și „ciudățenia” acelei emoții, numai că bravul profesor de „scriere creativă” opina că ar fi fost suficient un „atât de emoționată” sau „foarte emoționată”, adică exact cum s-ar fi exprimat și un elev (nu în calitate de narator al romanului) de clasa a patra într-o compunere sau într-o scrisoare către mama sa, redactată din tabăra de la Năvodari, însă și despre tendința aceasta bolnăvicioasă a unor „literați”, în frunte cu cel pomenit, de a milita pentru „simplitate” în exprimare, pentru un stil „minimal(ist)”, în care autorul să nu divagheze, să scrie doar „la obiect” și, DOAMNE FEREȘTE!, să nu cumva să folosească prea multe adjective, care sunt „câh!”, de parcă un roman ar fi un articol de ziar (acolo ne învățau pe noi profesorii să fim „obiectivi”, fără considerații personale și înflorituri stilistice, dar tot ei se extaziau în fața unor texte colorate și marcate de amprenta autorului), voi vorbi mai pe larg cu altă ocazie.

În final, ca un soi de glumă, dar tot... pilduitoare, aș vrea să dau un răspuns pe care unul dintre prietenii mei de pe Facebook l-a ratat sau a considerat că nu merită să se expună și mai mult dându-l în cadrul unui schimb de replici-comentarii la o postare pe această temă, când unul dintre fanii înfocați ai aceluiași domn Cutare (care, în paranteză fie spus, se apărase și el cu înverșunare, pretinzând, printre altele, că 90% dintre cei care parcurg un text nu înțeleg ce citesc, așa că e nevoie să le fie „tălmăcit” de unul ca el, în cadrul respectivului curs, doar că, din polemica iscată, demonstrase că e mult mai priceput să RĂStălmăcească vorbele – tot scrise – celor care aveau altă părere decât a lui, nicidecum să tălmăcească ceva), ca un soi de concluzie la teoria – vezi Doamne profund eronată, pe care doar un ignorant sau un frustrat o putea emite – că un scriitor este în primul rând un autodidact și că „meseria” de scriitor nu e chiar cea mai potrivită pentru a fi predată de la catedră, îl întreba, vădit retoric și închipuit nostim, ceva de genul „să înțeleg că, după părerea dvs., e suficient să-l citești pe Shakespeare ca să ajungi să scrii ca el?”: „Sigur că nu. Mă tem, însă, că există o mică eventualitate ca nici urmând cursul domnului Cutare să nu ajungi să scrii ca Shakespeare”. Cam despre asta e vorba.

INVERS, VICEVERSA ȘI PE DOS

Știu că în general e doar un fel de-a spune, dar mie chiar mi se pare absolut fascinant cum, în România, din când în când, parcă la intervale bine stabilite de cineva și oarecum egale, se ivește (ca) din senin prin presă ori pe rețelele sociale câte un subiect de tip enormitate – fie un (fel de) cântec pe YouTube sau chiar o poezie prezentată la un mare festival de literatură; fie un (alt fel de) personaj scabros, libidinos, care face sau măcar declară ceva abject; fie vreo acuzație (neîntemeiată) de rasism sau sexism la adresa cuiva (important); fie (doar) vreo măsură economică sau strict politică a unui partid, eventual de guvernământ... –, moment în care eu, de pildă, mă aștept să apară instantaneu luări de poziție cvasiunanime care să condamne sau, dimpotrivă, să apere ceea ce, după toate regulile de bun-simț, e de condamnat sau, dimpotrivă, de apărat, doar ca să am mereu naiva stupoare monumentală de a descoperi că, de fapt, într-adevăr apar instantaneu luări de poziție cvasiunanime, însă... exact contrare, covârșitoarea majoritate a opiniei publice, în frunte cu „prietenii” mei de pe Facebook, selectați, de la o vreme, din elita cel puțin culturală a țării, luând partea... ursului, respectiv a porcăriei, a kitsch-ului, a imbecilului, a aberației, a celor care fac acuzații absurde și așa mai departe; înțelegeți ideea.

Sigur că, până la urmă, chestia asta, pe lângă că mă tot învață minte să nu-mi mai fac iluzii deșarte că trăiesc într-o lume aproape normală la cap, are și o componentă de binevenită salubritate, mai separând puținul grâu de munții de neghină din lista aia de prieteni de pe Facebook și nu numai, în care, pe de altă parte, trebuie să recunosc că oricum păstrez cu un soi de... nu sfințenie, ci mai degrabă dimpotrivă, diabolism și cele mai penibile figuri, deoarece sunt un izvor nesecat de neprețuite exemple de prostie crasă și inspirație pentru personaje literare caricaturale pe care altfel mi-ar trebui o imaginație cu adevărat ieșită din comun, supracaragialească, să le inventez.

LIBERTATE, EGALITATE, VULGARITATE

Văzând vehemența sau, după caz, entuziasmul cu care în special reprezentantele sexului frumos îi atacă pe „detractorii” lu Erika (sic!) sau, dimpotrivă, laudă curajul, inteligența, inventivitatea, dacă nu chiar geniul „artistei”, ai zice că principalul drept pentru care luptă femeile încă de pe la mișcarea sufragetelor încoace este acela de a fi egale cu bărbații în... vulgaritate și țopârlănie, având nu doar aceleași drepturi ca și cei mai scabroși dintre ei, ci parcă și obligația de a-și băga și a-și scoate ce, unde și de unde vor, și chiar dacă nici măcar nu au.

În plus, de remarcat cum toți acești noi apostoli, de ambe sexe, ai mișcării de emancipare a femeii de sub jugul bunului-simț au pus botul la mesajul ferm împotriva exploatării nudității feminine exprimat elastic și absolut deloc subtil de către cântăcioasă prin folosirea... nudității ca mijloc de atragere a atenției și mai cu seamă popularității, cam pe același model de psihologie retrogradă inversă (adică directă) pe care, odinioară, Teo Trandafir o folosea pentru a lupta împotriva prostului gust al amatorilor de manele, invitând în emisiune tot felul de Salami și Copii Minune pentru a le lua interviuri și a le difuza mizeriile, chipurile ca să-i facă de râs în fața telespectatorilor elevați, după care, însă, văzând probabil că telespectatorii ăia elevați oricum nu se uitau la emisiunile ei, dovadă că audiențele creșteau invers proporțional cu numărul probabil de cetățeni de condiție bună dintr-o țară ca România, a lăsat la o parte mascarada și a început să-i invite pur și simplu, doar ca să-i promoveze pe față lăudându-le talentul și capodoperele, într-o sarabandă de pupături reciproce în dos, întinsă de-a lungul a ediții întregi.

MĂGĂRENA

Unii vor spune că probabil eram încă dinainte, în mod sub- sau inconștient, ori refuzând să recunosc, din ipocrizie, iar eu n-am cum să le dovedesc că se înșală amarnic, fiindcă, desigur, nu pot să fiu decât subiectiv atunci când, fie și jurându-mă pe roșu sau ceva, declar cu mâna pe inimă că, dimpotrivă, sunt suficient de lucid și de obiectiv cât să mă pot analiza cu detașare și să-mi recunosc, ba chiar atribui în plus, toate defectele pe care le am sau mi le arog, însă, așa cum exagerările grotești din ultimii ani în privința „corectitudinii politice”, a apologiei „diversității”, a cruciadei împotriva discriminărilor (adesea mai degrabă inventate sau, cel puțin, exacerbate) de tot felul, culminând, cel puțin din punctul meu de vedere, că-s pasionat, pe lângă obligativitatea ca, de aici înainte, în orice producție cinematografică hollywoodiană, deci inclusiv despre, să zicem, vikingi, să fie distribuiți un anumit procent (semnificativ) de actori din rândul minorităților coloristice (iar în curând, probabil, și sexuale!), cu aberațiile care se petrec la ceremoniile de decernare a premiilor Oscar, unde nu mai există categorie la care să nu fie nominalizați, iar adesea pur și simplu inventați, că n-au de unde să-i ia, cel puțin câte doi-trei (din cinci!) reprezentanți ai artiștilor de culoare, care, atunci când câștigă (cum e musai să se întâmple!), mai au și discursuri care te fac să crezi că ne aflăm într-una din epocile când sclavia se afla la apogeu, sau măcar prin anii cincizeci ai secolului trecut în America sudistă, aproape m-au făcut să devin sau, fie, dacă cei de care pomeneam la început au dreptate, măcar să-mi conștientizez și, categoric, în caz că eram, accentuez „rasismul”, un mesaj „feminist” precum cel al noii vedete a așa-zisei muzici românești, Erika (Isac), plin de vulgarități, înjurături, mahalagisme și așa mai departe, mă face să mă întreb dacă nu cumva mă paște riscul să devin (sau... etc.) (și) de-a dreptul misogin, pentru că, de unde sunt un tip care, atunci când mă gândesc la o femeie, mi-o reprezint ca pe un exemplu de frumusețe, gingășie și puritate (chiar dacă, desigur, știu că și aici am tendința să exagerez, în sensul idealizării), începând de zilele trecute, de când, cu o întârziere explicabilă tocmai prin încercările mele disperate din ultimii ani de a mă „ascunde”, pe cât pot, de asemenea manifestări așa cum se ascund, prin filme, puținii supraviețuitori ai vreunei misterioase epidemii planetare de cei care s-au transformat deja în zombi, astfel încât nu sunt la curent cu ce se mai difuzează pe canalele de știri sau se etalează prin emisiunile „muzicale” ori în serialele de mare succes la retardați public de pe canalele comerciale, am aflat și eu de „Macarena” (?), nu am cum să-mi scot din minte și urechi glasul și rostirea „artistei”, astfel încât mă tem că-mi vor rămâne vii în memorie și mi le voi zugrăvi automat și pentru totdeauna în cadrul oricărei discuții cu și despre reprezentantele sexului frumos (sau slab), care trebuie sau NU trebuie să fie apărate de (către) cineva sau (de) ceva.

Sincer, chiar îmi vine peste puteri să înțeleg de ce – dincolo de piesa pur și simplu mizerabilă, aparținând unui gen NEmuzical gustat, în opinia mea, la fel ca și manelele, doar de indivizi care se află cu cel puțin două trepte mai jos decât restul umanității pe scara evoluției (simțului estetic) – toți apărătorii cântăcioasei cred că un mesaj în principiu, firește, demn de salutat, nobil și așa mai departe e mai „puternic” dacă este gângăvit cu un accent cocălăresc, de persoană neșcolarizată, încărcat cu obscenități, vulgarități și tot felul de cuvinte neregăsite nici în dicționarele de argou și cu atât mai puțin în DEX, asta chiar și pornind de la premisa, altminteri mai mult decât plauzibilă, că el trebuie să fie înțeles fix de categoriile social-infracționale, de genul violatorilor, cuțitarilor, bătăușilor etc., predispuse să nu-l înțeleagă altfel decât dacă e rostit pe limba lor, fiindcă, din fericire, ele reprezintă, totuși, o minoritate, așa că nu trebuie să sufere toți ceilalți, începând, de pildă, chiar cu niște (mulți) minori care sigur au acces la mijlocele de difuzare – fie și limitate în principiu, cum e, tot în principiu, YouTube – ale porcăriei.

Poate cea mai reprezentativă pentru absurditatea situației create în ultimele zile e o „prietenă” de-a mea de pe Facebook, care, după ce făcea elogiul „artistei” și al aproape „capodoperei” pe care a scremut-o, exprimându-și speranța ca tot mai mulți tineri la început de carieră să-i urmeze exemplul (adică să lanseze texte cu „pula”, „pizda”, „fut” etc., ca să fiu și eu mai explicit și să arăt că nu e mare scofală să utilizez astfel de termeni, altfel neuzuali pentru mine), explica, în finalul postării, că toți cei care o critică sunt, cumva, complici cu profesorul sau antrenorul care chiar recent „a agresat sexual o fetiță de șapte ani”. Ei bine, dincolo de imbecilitatea intrinsecă a ideii, ce n-am înțeles dacă ar fi fost s-o înțeleg în schimb pe Erika e de ce doamna fană înrăită a ei nu s-a exprimat la fel ca idola (că trebuie să găsim un feminin și la „idol”, pentru egalitatea de șanse ș.a.m.d.), spunând ceva de genul „... curvarul degenerat care a futut o (sau, în fine, în funcție de specificul agresiunii sexuale respective, „i-a pus mâna la pizdă sau pe cur...”) fetiță...”. De ce această dublă măsură, doamnă sau cucoană?! Riscați să nu vă faceți înțeleasă dacă vă exprimați revolta (altminteri perfect justificată) într-un mod prea decent sau elevat!