MARTORII LUI ȘOȘOACĂ

Cu toate că, în general, sunt un tip cu idei destul de precise și, uneori, cel puțin conform gurilor rele, chiar fixe, în privința democrației și, în special, a dreptului de a alege și/sau a fi ales într-o funcție importantă, gen președinte al României sau măcar membru al Parlamentului, am pendulat întotdeauna între o atitudine ultratolerantă spre de-a dreptul anarhică, susținând că absolut oricine poate să candideze, inclusiv partide sau indivizi cu viziuni profund antidemocratice, fasciste, comuniste, xenofobe, antisemite, rasiste, sexiste și așa mai departe, totul tranșându-se, desigur, prin vot universal și direct, astfel încât dacă o majoritate electorală își dorește în fruntea ei astfel de specimene n-are decât să se spele cu ele pe cap și să le urmeze efectiv orbește către culmi ale dictaturii și, eventual, în ani grei de război cu ce dușmani interni sau externi li s-o năzări ălora să descopere pe te miri unde, gen Putin în sau cu Ucraina, și una (la atitudine mă refer), dimpotrivă, ușor „legionară” și cu siguranță restrictivă, selectivă, în sensul că orice partid sau individ care se abate de la regulile de bun-simț democratic ar trebui interzis, inclusiv prin metode... coercitive spre represive, în ciuda „precedentelor periculoase” care s-ar crea, mai cu seamă că, recunosc, în anumite momente ale existenței mele, inclusiv acesta, aș fi mers/merge destul de departe cu asemenea măsuri, respectiv NU doar împotriva fasciștilor, comuniștilor, rasiștilor, antisemiților etc., ci și a unora doar insuportabil de imbecili, mincinoși, demagogi, populiști și cu tot felul de astfel de racile... benigne în termeni de toleranță și democrație-pur-și-simplu ca singur sistem viabil, cu toate defectele sale, iar ca un exemplu aproape elocvent, trebuie să mărturisesc că am fost un susținător (chiar dacă mai puțin fervent decât alții, tocmai datorită sau din cauza conflictelor mele de conștiință cu prima poziție înfățișată mai sus) al punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care, practic de frica imbecilității unei majorități îndobitocite după zeci de ani de dictatură comunistă și care ar fi putut să voteze (cum, de fapt, a și făcut-o la 20 mai 1990 și chiar mai târziu) „greșit” sau de-a dreptul „prost”, voia să restrângă (probabil ușor abuziv în termeni de democrație absolută și contemporană) dreptul foștilor activiști comuniști și securiști de a participa în alegeri, cel puțin pentru o vreme.

Iată de ce și în privința scandalului iscat prin interzicerea candidaturii Dianei Ivanovici (ex-Șoșoacă, dacă am înțeles bine statutul ei marital actual) la președinția țării de către CCR atitudinea mea este una... nuanțată, pe de-o parte înțelegându-i, cât de cât, și pe cei care se dau de ceasul morții că e o măsură „fără precedent”, fără să sesizeze, totuși, amănuntul minor, dar esențial că și personajul în cauză e la fel, adică fără precedent, eclipsând, prin delirurile ei, până și derapajele de odinioară ale lui Corneliu Vadim Tudor, însă pe de alta simțindu-mă și, cumva, ușurat că n-o să dorm, în nopțile dinaintea alegerilor și, Doamne ferește!, în cele de după, cu spaima că inteligenții, frumoșii, talentații și chiar suavii alegători români vor pune în majoritate ștampila pe respectiva candidată, cu alte cuvinte „curat neconstituțional, antidemocratic și fără precedent, bă CCR, dar bine că ne-ai scăpat, dracului, de nebună!”, context din urmă în care chiar îmi vine destul de greu să înțeleg de unde această frenezie a partidelor „democratice”, „de dreapta”, gen PNL și USR, în a-și pune poalele-n cap și onorabilitatea la bătaie doar pentru a apăra „principiul sfânt” al lăsării unei asemenea caricaturi să candideze și mă întreb (deocamdată retoric, dar voi avea un răspuns după alegeri) ce efecte poate să aibă o asemenea atitudine în fața electoratului propriu, alcătuit – îmi place să continui să cred, deși o fac din ce în ce mai puțin – din oameni cu oareșice scaun la cap, oripilați și ei de ieșirile în decor ale respectivei, din ultimii mulți ani.

În încheiere (una pe care, însă, o presimt mai lungă decât și-ar imagina eventualul cititor), mi-ar fi plăcut să pot să adresez unor reputați constituționaliști, specialiști în drept de toate felurile, roman și așa mai departe, juriști, magistrați etc. câteva întrebări la care nu e că aș avea răspunsuri preconcepute sau ceva, fiind acum insinuant și ironic, ci chiar n-am, ca, de pildă, cum sau cine sau dacă ar trebui (cineva) să intervină în cazul în care, mergând cu demonstrația la absurd, ar învia din morți Hitler și/sau Stalin și/sau măcar Ceaușescu, ar aduna 200.000 de semnături, și-ar (re)lua cetățenia română etc. și s-ar înscrie la BEC pe lista candidaților la Președinția României, asta, firește, dincolo de amănuntul că măcar unii dintre ei, și în special Ceaușescu, au, totuși, e adevărat, spre deosebire de Diana Ivanovici (ex-Șoșoacă), niscai condamnări penale, dar cu amendamentul că oricum există cohorte de români liberi și cu drept de vot care acum chiar vor să-l reabiliteze pe al nostru, constatând că procesul lui a fost măsluit, că a fost o barbarie să-l execuți de Crăciun și așa mai departe, chiar dacă eu unul am fost ușurat atunci și absolut împăcat de atunci înainte, până în zilele noastre, când și că s-a întâmplat, iar singura teamă sau grijă pe care o mai aveam în zilele revoluției și chiar luni întregi după era ca nu cumva execuția cu pricina și imaginile de la ea să fi fost niște înscenări și/sau trucaje meșteșugite.

Dar ca să reformulez și, cumva, să revin, totuși, la rațiune, chiar nu știu ce s-ar putea face, sau dacă ar trebui să se facă ceva, în cazul în care ar apărea un candidat la președinție a cărui platformă politică, poate într-un singur punct, ar fi ca, odată ales, să arunce în aer (la propriu, cu dinamită) Parlamentul aflat în plen (adicătelea, cu tot cu parlamentari). În fond, toată campania lui pe o asemenea temă ar fi una în care doar și-ar exercita „libertatea de exprimare” sau, după cum am auzit de la un semispecialist că ar și îngădui marile instanțe internaționale, gen Convenția sau Comisia de Nuștiuunde, ar pune sub semnul întrebării valorile democratice, dar FĂRĂ să folosească violența, cel puțin până la un punct (punctul acela fiind, din păcate, DUPĂ eventuala lui alegere). Ar trebui să-l luăm doar de gargaragiu, convinși și sperând că pur și simplu mănâncă rahat și, odată ales, doar își va încălca, la fel ca mai toți politicienii, promisiunile și, prin urmare, NU ar dinamita Parlamentul? Sau cineva (poate tot CCR) ar trebui să facă, totuși, ceva să nu ajungem să verificăm pe pielea noastră (sau, în fine, a parlamentarilor, oricum detestați de români, așa încât...) dacă e sau nu un om de cuvânt?

Iar, în fine, ca un exemplu și mai plauzibil, nu-mi dau seama care ar trebui să fie atitudinea instituțiilor abilitate ale statului, oricare ar fi ele (că CCR nu e, conform unora), față de un candidat care ar promite doar că, a doua zi după ce ar câștiga alegerile, ar transforma țara în monarhie și ar deveni rege (eu, unul, l-aș și vota!), dat fiind că în Constituția actuală există un articol (cel pentru care eu NU am votat-o la referendum și n-aș fi făcut-o nici dacă în rest ar fi fost copy/paste după cea americană sau franceză sau engleză, dacă cei din urmă ar fi avut cu adevărat una) conform căruia forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul unei revizuiri a ei, în veci.

Sau, ca să închei în sfârșit cu adevărat, dacă un candidat ar promite că, odată ales, s-ar face dictator comunist sau fascist (ceea ce iarăși ar contraveni Constituției, că nici pluripartitismul, de pildă, nu poate fi abolit) și ar porni un război împotriva Ungariei sau Bulgariei sau Mongoliei. Îl lăsăm să candideze și mai vedem noi ce și cum după ce (sau, în fine, dacă) iese învingător, rugându-ne ca românii să nu fie așa de... încât să-l voteze masiv (chestie pe care eu, unul, nu m-aș baza!)?! Ceva parcă nu e-n regulă.