O TREABĂ (MARE) NEMŢEASCĂ

Numai o incredibilă serie de gafe, deja caracteristice, din partea celor de la Mercedes l-a împiedicat pe Lewis Hamilton să-şi asigure titlul mondial al piloţilor în actualul sezon de Formula 1 încă de ieri, la finalul Marelui Premiu al Statelor Unite, unde s-a clasat doar al treilea, după Kimi Raikkonen şi Max Verstappen, cu toate că astrele se aliniaseră perfect pentru ei de-a lungul întregului weekend, cu Sebastian Vettel retrogradat, sâmbătă, trei poziţii în grilă, până pe a cincea, şi căzut până pe locul paisprezece imediat după start, în urma unui incident (de cursă) care, printre altele, i-a făcut pe caraghioşii comentatori de la Digi Sport să-l declare pe britanic campion cu peste cincizeci de tururi înaintea finişului, fără să sesizeze că, după (i)logica lor de oameni care n-au mai văzut o cursă auto, era de fapt încununat chiar dinainte de start, de vreme ce pornea din pole position, iar principalul său contracandidat abia al cincilea, ceea ce adăuga la cele 67 de puncte (reale) dintre ei, încă cincisprezece (virtuale), cu alte (numai) 75 aflate în joc în ultimele trei Mari Premii. Dar să luăm gafele nemţilor pe rând:

Mai întâi şi-ntâi de toate, dincolo de stupiditatea regulii conform căreia piloţii (de top) sunt obligaţi să ia startul în cursă cu setul de pneuri cu care au obţinut cel mai bun timp în Q2 – ceea ce, din punctul meu de vedere, omoară şi mai mult spectacolul sau cel puţin suspansul, fiind cu mult mai interesant ca fiecare echipă să-şi aleagă cauciucurile după bunul plac şi strategia preferată – n-am reuşit până acum să înţeleg de unde obsesia celor de la Mercedes şi Ferrari (plus Red Bull, dar ei contează mai puţin), adică al echipelor protagoniste, de a încerca de fiecare dată (cel puţin de la un moment dat încoace) să realizeze amintitul timp-etalon din Q2, cel care le permite accesul în ultimul act al calificărilor, pe pneurile mai puţin rapide, dar mai rezistente, de obicei cele cu compoziţia de mijloc, respectiv “medii”, dacă utilizăm terminologia care, din fericire, va intra (sau, mai degrabă, va reveni) de anul viitor în uz, simplificând actuala varză cu hiper, ultra şi supersoft. Presupun că “strategii” celor două mari au ei motivele lor, la fel cum, până duminică, aveam şi eu curiozitatea mea de a vedea ce se întâmplă dacă numai una dintre ele reuşeşte, astfel încât să ia startul pe o “strategie alternativă”, fiindcă, până acum, de fiecare dată când a izbutit Mercedes, a făcut-o şi Ferrari (şi viceversa: când n-au izbutit unii, n-au făcut-o nici ceilalţi).

Ei bine, ieri (respectiv în urma sesiunii de calificări de sâmbătă), această diferenţiere a apărut prin intermediul lui Kimi Raikkonen, care a plecat cu cauciucurile cele mai moi, spre deosebire de “poleman-ul” Hamilton, încălţat cu “medii”, iar rezultatul a fost cel uşor previzibil [cel puţin – fără falsă (şi cu atât mai puţin reală) modestie – pentru mine], şi anume finlandezul a reuşit să-şi depăşească rivalul la start şi chiar a început să construiască un ecart bunicel.

Pentru că – dincolo de pomenita lipsă de (falsă) modestie – nu-mi imaginez, totuşi, că sunt chiar singurul om care să fi anticipat un asemenea scenariu, mă gândesc că şi responsabilii de la Ferrari şi Mercedes iau în calcul acest risc, dar – de vreme ce insistă cu acele Q2-uri făcute pe “medii” – au ajuns (odată pentru totdeauna, deşi doar la modul teoretic, nu şi empiric până ieri!) la concluzia că merită din plin, mai ales când (sau dacă) adversarul NU reuşeşte să plece şi el în cursă pe aceeaşi compoziţie (mai dură).

Cu alte cuvinte, duminică, cei de la Mercedes erau în culmea fericirii că Raikkonen a pornit cu “handicapul” de a avea monopostul echipat cu “softuri”, iar previzibilul beneficiu iniţial al acestuia nu i-a îngrijorat câtuşi de puţin, strategia lor “pe termen lung” având să fie, fără îndoială, cea câştigătoare. [De adăugat că, în acest moment sau, mai precis, după turul cu numărul doi, Sebastian Vettel nu (prea) mai reprezenta nicio ameninţare, nici (măcar) la titlu şi cu atât mai puţin pentru victoria de etapă, singurul adversar real – şi (tot) doar în perspectiva câştigării cursei – fiind Raikkonen, pornit, însă, cu insurmontabilul “handicap”.]

Date fiind premisele de mai sus, următoarea mişcare de neînţeles pentru mine din partea celor de la Mercedes a fost chemarea la boxe a lui Hamilton din turul 11, sub Virtual Safety Car, în condiţiile în care, pe de-o parte, britanicul se apropiase deja foarte mult de Kimi, iar, pe de alta, monopostul său fiind echipat cu pneurile mai dure, “Planul A” presupunea, în mod normal, o intrare cu vreo zece-douăsprezece tururi mai târziu şi, (tot) în principiu, DUPĂ finlandez.

Eu unul, când i-am văzut că fac pregătiri, am crezut că totul e la cacealma, pentru a-i determina – aşa cum le-a mai mers de câteva ori anul acesta – pe ferrarişti să-l cheme pe Raikkonen, care, printre altele, cred că ar fi ieşit şi după Bottas. Hamilton ar fi rămas în frunte şi ar fi continuat să ruleze cele zece-douăsprezece tururi, fiind protejat de coechipier sau, în cel mai rău caz, apărându-se cu îndârjire de eventualul atac al lui Kimi, ieşit pe pneuri noi, dar mai dure. De asemenea, exista şi varianta (oricum mai proastă, din punctul meu de vedere) de a intra amândoi – Raikkonen şi Hamilton – caz în care diferenţa se putea face la boxe, printr-un schimb mai rapid al nemţilor, sau, în cazul cel mai rău, se revenea în poziţiile iniţiale, dar se putea miza pe superioritatea monopostului Mercedes şi a pilotului britanic. Oricum, (măcar) LOCUL 2 era asigurat!

Din păcate (şi, fireşte, tot din punctul meu de vedere), s-a ales varianta cea mai proastă, aceea care (mi s-) a părut mai degrabă o cădere a Mercedes în propria capcană sau în groapa săpată altuia, şi anume intrarea lui Hamilton şi revenirea pe “harduri” (ce-i drept, noi), cu Kimi rămas la “Planul A”, singura parte bună pentru nemţi fiind că bietul Bottas şi-a acceptat rolul de om de sacrificiu, astfel încât n-a reprezentat o problemă să se dea la o parte din calea coechipierului.

Partea încă şi mai proastă, în schimb – şi, probabil, neprevăzută de marile minţi luminate de la Mercedes – a fost că Hamilton a ajuns relativ (prea) repede în spatele unui Kimi care era la mintea cocoşului că nu se va (mai) grăbi să intre la boxe şi care, fireşte, l-a ţinut pe adversar cât de mult a putut în spate, făcându-l să piardă vreo opt secunde, inclusiv faţă de Vettel (aflat într-o cursă de recuperare deloc uimitoare pentru potenţialul Ferrari), şi, mai important, straturi importante dintr-un pneu care ar fi trebuit să reziste – într-un scenariu (mult prea) optimist, pe care sunt sigur că s-a mizat – până la final, peste patruzeci de tururi. Practic, bătălia dintre Hamilton şi Kimi, altminteri frumoasă, dar încununată de succes… pentru finlandez, care n-a putut fi depăşit, în loc să se dea când şi britanicul avea nişte pneuri (oricum de o compoziţie mai rapidă decât cele pe care trecuse) ce urmau să fie schimbate, s-a petrecut când acesta era pe cauciucurile cu care ar fi trebuit (şi putut) să încheie cursa, însă doar în nişte condiţii de rulare ideale, cu o “gestiune” perfectă. Aşa, chiar şi când a rămas primul, în “aer curat”, pagubele erau deja importante după tentativele nereuşite de depăşire.

E adevărat, odată cu intrarea (intempestivă) la boxe sub VSC (de altfel, cred că Hamilton a fost singurul care a făcut asta, ceea ce deja ridica un mare semn de întrebare), apărea şi varianta unui schimb suplimentar, fără pierderea celor vreo douăzeci de secunde obişnuite, fapt care i-a determinat pe mulţi să considere manevra celor de la Mercedes drept “genială”, dat fiind că au realizat, chipurile, un schimb “gratis”. Şi în acest caz, însă, strategii germani au greşit, pe de-o parte (să zicem, mai mică), fiindcă – aşa cum “specialiştii” comentatori ar fi trebuit să ştie – nu mai aveau la dispoziţie, pentru cel de-al, practic, treilea “stint”, decât cauciucuri (noi?) dintre cele mai dure/lente, oarecum penalizante, când mult mai logic ar fi fost ca, pentru cele sub douăzeci de tururi rămase, să pună unele mai moi/rapide, iar, pe de altă parte (mai mare), au făcut schimbul respectiv (muuuult) prea târziu, după ce, preţ de tururi bune, pierdeau câte o secundă şi jumătate faţă de (mai) tot plutonul, lucru care, într-o primă fază, m-a făcut să cred că este vorba doar despre acea “gestiune de pneuri”, Hamilton urmând să rămână cu cele vechi până la final.

Cum n-a făcut-o, după intrarea la boxe (a doua!) a ieşit (şi) în urma lui Verstappen (plecat din grilă al optsprezecelea!!!), la vreo douăsprezece secunde de Raikkonen (faţă de care avusese o bună bucată de timp un avans de vreo şaptesprezece, deci, cu cele douăzeci petrecute pe linia boxelor, trebuia să iasă numai la vreo trei în urmă, şi, categoric, în faţa lui Max), nereuşind apoi să treacă de niciunul dintre ei, lucru şi-aşa cam dezamăgitor din partea britanicului, pus – colac peste pupăză – şi în umilitoarea ipostază de a fi lăsat să treacă, prin ordine de echipă, în DOUĂ rânduri de colegul său Bottas, poziţionat în grila de start cu două poziţii mai jos, şi care a mers cel mult mediocru, în cele din urmă fiind depăşit (pe bune!) şi de către Sebastian Vettel.

După ce, încă de pe la jumătatea cursei, transpirat de nervi, îi spuneam soţiei că Hamilton (aflat, la vremea respectivă, în frunte!) va prinde podiumul doar prin amabilitatea lui Bottas (exact cum s-a întâmplat!), la final îmi imaginam, pe jumătate furios, pe jumătate amuzat, cum cei de la Mercedes făceau un bilanţ la cald – cu Hamilton plecat din pole, dar ajuns al treilea, în urma lui Kimi şi a unui Verstappen (cu Red Bull!) venit de pe optsprezece (?!), după ce britanicul a trebuit să-şi depăşească, de două ori, prin intervenţia echipei, colegul, şi cu Vettel aflat imediat în urma lui, deşi nemţul se răsucise pe pistă şi căzuse la un moment dat până pe paisprezece – privindu-se zâmbitori, îmbrăţişându-se cu entuziasm, bătându-se pe umeri şi spunându-şi unii altora: “cred că am făcut o treabă excelentă!”

CONTRA DAUM

O ironică fatalitate face ca, după patru meciuri disputate de naţionala de fotbal a României în proaspăt înfiinţata competiţie Liga Naţiunilor, nici măcar cei mai de seamă comentatori din presa noastră sportivă – una cu nimic mai brează decât fenomenul pe care îl analizează cu atâta (in)competenţă, indiferent de ceea ce cred ei despre ei – să nu poată emite un verdict temeinic despre nivelul real atins de echipă sub conducerea selecţionerului Cosmin Contra: cel cu Muntenegru, de pe teren propriu, s-a jucat fără spectatori, într-o atmosferă de antrenament, în Lituania gazonul a fost artificial, iar duminică, cu Serbia, am evoluat mai bine de o repriză în inferioritate numerică. Doar partida de la Belgrad a avut o desfăşurare cât de cât normală, dar tot neconcludentă din punctul lor de vedere.

De altfel, după atâtea ratări ale calificărilor la turneele finale, “analiştii” încă îşi manifestă sentimente de “neplăcută surprindere” şi “dezamăgire” faţă de “exprimarea modestă” a Naţionalei, “sub potenţialul real (?!)”, ceea ce mă face să cred că adevărata problemă a fotbalul românesc din ziua de azi este aceea că se află în situaţia unui bolnav de cancer diagnosticat de către “cei mai renumiţi specialişti” cu gripă şi tratat cu aspirină şi paracetamol. Până când nu se va înţelege gravitatea situaţiei, faptul că, de pildă, aşa cum s-a putut vedea cu ochiul liber (chiar şi) la televizor, “diferenţa evidentă de valoare” (conform propriei lor terminologii) dintre Lituania şi România a fost infinit mai mică decât cea dintre România şi Serbia (cu referire, desigur, la prima repriză a meciului de la Bucureşti, când măcar din punct de vedere numeric eram egali şi cu observaţia că, altfel, situaţiile erau similare, în sensul că pe lituanieni i-am întâlnit, ce-i drept, în deplasare, dar cu sârbii am jucat, totuşi, acasă), vom continua să avem aşteptări absurde şi rezultate catastrofale, pe măsura lipsei de valoare a jucătorilor din actuala generaţie.

În plus, aceiaşi mari specialişti care ne împuie zilnic capul cu termeni pretenţioşi, gen “tranziţie pozitivă”, “verticalizare”, “desfăşurare pe flancuri”, “pressing de întâmpinare”, “tackling întârziat”, sisteme de joc savante – 4–3–3, 4–4–2, 4–1–4–1, 4–2–3–1…. –, “vârf retras”, “nouă fals”, “zece autentic” şi aşa mai departe, ajung să(-şi) pună prin conferinţele de presă şi studiourile de televiziune tot eterna întrebare penibil de simplistă, (ne)demnă de cel mai amator dintre amatorii de fotbal: “(de data asta) o să jucăm şi noi ofensiv?”.

Ei bine, meciul de duminică, încheiat cu un 0-0 care – în fotbalul din 2018, nu în cel din anii ‘980, când printr-o “dăruire exemplară” se obţineau relativ frecvent astfel de rezultate în inferioritate numerică – reprezintă un adevărat miracol şi pentru care jucătorii noştri chiar merită felicitaţi, nu beşteliţi mai rău ca la o înfrângere la scor, de care am avut şi se prea poate să mai avem parte prin preliminariile adevărate, ar trebui să le demonstreze o dată pentru totdeauna, tuturor experţilor, reali sau închipuiţi, că acesta este de fapt “stilul de joc”, “identitatea” naţionalei României (de azi), mai ales în compania unor adversari superiori, adică de la Liechtenstein şi San Marino în sus: o apărare (cât mai) ermetică, pe alocuri chiar disperată, cu (încercări de) contraatacuri tăioase (când evoluăm în 11), din cât mai puţine pase (lungi), dat fiind că mai mult de două în şir oricum nu le ies, chezăşie stând, duminică, bietul Nicuşor Stanciu, vedeta echipei, “tehnicianul”, “magicianul”, care, în ciuda unor eforturi altminteri lăudabile, nu a reuşit – după socotelile mele, care de la un moment dat m-am încăpăţânat să stau cu ochii pe el şi să i le număr – nici măcar una singură, fie şi de jumătate de metru, cel mai literalmente aproape fiind în două situaţii, când avea coechipierul în imediata vecinătate, dar a scăpat mingea în aut. Iar cine, când sau dacă ajunge în preajma careului advers să tragă la poartă, fiindcă jucătorilor noştri mai degrabă le iese o fentă urmată de şut, decât o pasă simplă.

La urma urmelor, cam aşa evolua şi “Generaţia de Aur” a foarte criticilor (pe lângă că “dezamăgiţilor”) Dorinel Munteanu şi Ilie Dumitrescu, fiindcă nu-mi amintesc ca marile noastre victorii cu Argentina, Columbia… şi… cam atât să fi venit pe fondul vreunei posesii a balonului de 80%, cu adversarii masaţi în propriul careu şi noi călare pe ei.

P.S. Pentru a nu se face (şi mai rău) de râs şi a sfârşi într-o totală dizgraţie, ca bietul lui predecesor Daum, Cosmin Contra ar trebui să se abţină de la polemicile acestea ridicole cu jurnaliştii, când pare că a văzut cu totul şi cu totul alt meci decât o ţară întreagă sau de la enormităţile de genul “dacă am fi rămas în 11 contra 11 cu sârbii, puteam reveni chiar şi dacă ne dădeau gol din acel penalty”.

Până la un punct e de înţeles că-şi apără marfa, dar o brumă de bun-simţ al ridicolului n-ar strica.

DUPĂ REFERENDUM

Pentru a nu fi acuzat că mă implic în vreun (/orice) fel în “campania electorală” dinaintea referendumului despre familie, dar, mai cu seamă, ca să nu-mi iau înjurăturile de rigoare din partea reprezentanţilor ambelor tabere şi să fiu obligat să mă cert cu cretinii de toate orientările (politice şi sexuale) de pe internet, aşa cum mi se întâmplă de obicei în ultimul timp, am preferat să nu-mi dezvălui (public), şi cu atât mai puţin explic (pe larg) intenţia de (ne)vot, ceea ce, în schimb, voi face acum, chiar dacă niciunul dintre pericolele enumerate mai sus sau mai jos nu a trecut cu adevărat.

Aşadar, foarte concis spus, am stat acasă, însă dintr-o serie întreagă de motive independente sau corelate între ele pe care le voi expune şi care nu m-ar mira să fie cu totul altele decât cele care i-au făcut pe restul de, chipurile, vreo 14 milioane de cetăţeni români cu drept de vot să procedeze la fel.

Mai întâi şi-ntâi de toate, subiectul mi s-a părut absolut neinteresant, artificial, chiar şi dincolo de aproape angajamentul meu de a nu mai participa la niciun fel de scrutin, dat fiind că, pe de-o parte, am o vârstă, iar, pe de alta, n-am copii, astfel încât îi las pe alţii, mai tineri şi/sau cu moştenitori, să-şi, respectiv să le “hotărască viitorul”. Prin urmare, cel puţin până aici, nu este vorba de niciun fel de “boicot” din partea mea în sensul trâmbiţat de mulţi dintre cretinii amintiţi, activi pe reţelele de socializare şi în mass-media, ci doar de o simplă abţinere, cea pe care alţi mulţi dintre ei, dar în general de orientare (politică, nicidecum sexuală) contrară, nu o înţelegeau sau se făceau că nu o înţeleg, apelând la “spiritul civic” al cetăţenilor, care, vezi Doamne, ar avea un soi de obligaţie – morală, dacă legală din fericire (încă) nu există – să participe la referendum, asta deşi legea prevede în mod expres un “cvorum” tocmai pentru a se certifica interesul populaţiei şi a se asigura că un asemenea demers nu e făcut pe o temă derizorie.

Cu alte cuvinte, “Legiuitorul”, în înţelepciunea lui (altminteri manifestată destul de rar), a luat în calcul şi posibilitatea ca, la un moment dat, nişte politicieni ciudaţi (cam ca ăştia de-acum) să se apuce să organizeze vreun referendum în care populaţia să fie întrebată dacă vrea ca gardul clădirii parlamentului să fie vopsit în galben sau anotimpul toamnă să-şi schimbe numele în primăiarnă, pentru simetrie cu primăvară-vară.

Iată de ce apelurile patetice la “civism” şi îndemnurile oligofrene făcute de politicieni şi alţi retardaţi ca “fiecare cetăţean” să-şi manifeste musai “sacrosanctul drept constituţional la vot” sunt încă şi mai stupide (sau manipulatoare, dacă aceia care le fac nu sunt pur şi simplu proşti, ci mai degrabă au un interes meschin) decât atunci când se întâmplă la alegerile “normale”, locale, prezidenţiale sau legislative, eu însumi fiind de multe ori făcut, practic, responsabil de victoria PSD-ului la alegerile trecute pentru faptul că (de asemenea) am stat acasă, acuzaţii aduse – paradoxal şi nu prea – fix de cei care acum s-au bucurat (prosteşte) să afle că nu m-am dus la referendum şi care, în paranteză fie spus, încă speră că dacă voi vota la următoarele alegeri o voi face cum vor ei, nu cum vreau eu, aşa că mai bine să aibă grijă ce-şi doresc.

Tot ca un paradox şi nu prea, aş vrea să consemnez – aşa, pentru posteritate – schizofrenia postacilor de pe internet care deplâng amarnic faptul că referendumul nu a fost validat şi dau vina pentru această situaţie pe “mizerabila campanie de manipulare”… a celorlalţi, în condiţiile în care paginile lor de Facebook colcăie de glumiţe şi caricaturi dezgustătoare din care se (sub)înţelege că cine nu participă (respectiv a participat) la referendum e cu siguranţă homosexual şi de lozinci prin care oamenii sunt îndemnaţi să voteze DA ca să nu se pomenească cu propriii copii (?!) înfiaţi de cuplurile gay! Vestea proastă pentru toţi aceşti sceleraţi e că, în urma scorului drastic de la scrutin şi conform logicii lor bolnave, fac parte acum dintr-o minoritate sexuală în România, heterosexualii, şi trebuie să stea cu ochii pe odrasle ca pe butelie!

Revenind la motivele mele – dincolo de faptul că, recunosc, până să înceapă nebunia asta nici n-am ştiut că “familia” reprezintă un capitol aparte în Constituţie –, când spun “subiect absolut neinteresant, artificial” nu mă refer la noţiune în sine şi la ceea ce reprezintă sau ar trebui să reprezinte ea pentru societate, cât la faptul că, pe de-o parte, nu mi se părea în niciun caz vreo prioritate majoră “redefinirea” ei, de vreme ce suntem bine-mersi cu actuala definiţie de aproape trei decenii, de când e consemnată ca atare în Legea fundamentală în vigoare din 1991, plus o istorie întreagă, exact aşa nu mi s-ar fi părut stringent să votăm dacă, de pildă, în documentele oficiale va trebui să fie (în)scrisă cu majusculă [asta apropo de cei care (se) plângeau cu lacrimi de crocodil că românii nu mai sunt interesaţi nici măcar de “familie”, când, de fapt, referendumul avea doar tangenţial legătură cu ea], iar, pe de alta, schimbarea preconizată nu avea nicio consistenţă, “căsătoria” în sine fiind definită deja, cât se poate de clar, în alte acte normative, genul acela care – tot conform taberei DA – pot fi modificate oricând, la fel, însă, ca şi legislaţia privitoare la adopţii – singurul aspect cât de cât pseudocvasiraţional în povestea asta – care, teoretic, se poate amenda în Parlament oricând, oricum, inclusiv în sensul de a nu se califica pentru înfieri nici familiile (sau Familiile) tradiţionale, ci doar homosexualii celibatari, eventual cu condiţia ca bărbaţii să ia doar fete, iar lesbienele doar băieţi, pentru evitarea riscului de apariţie a perversiunilor (şi) de incest, care par să tulbure somnul “adevăraţilor creştini”, caz în care degeaba Constituţia ne liniştea în privinţa “familiei”, dar nu şi a “căsătoriei” sau a “adopţiilor”.

Sincer vorbind, cred că modificarea oricărui alt articol din Constituţia noastră nu atât proastă, cât uşor interpretabilă (de către rău-voitori), inclusiv într-o formă poate redundantă, pentru a le fi limpede şi celor mai dobitoci sau/şi analfabeţi politicieni ce roluri au (sau nu au!) Preşedintele, Guvernul, Parlamentul..., astfel încât să nu mai ajungă toată ziua la (mâna) CCR, ar fi fost un demers cu mult mai rezonabil decât acest mare… nimic.

În fine, în chip de al treilea (parcă) motiv, dacă aş fi fost cumva obligat, sub ameninţarea torturii sau măcar a plăţii unei amenzi consistente, ca urmare a vreunui paragraf de lege inspirată din lumea lui George Orwell sau a lui Margaret Atwood, să votez, aş fi pus ştampila mai degrabă pe NU, în mare pentru cel de-al doilea motiv, expus mai devreme, dar şi pentru că, în continuare, oricâte ravagii ar face şi în cazul meu vârsta, mă consider, încă, un tip liberal, care, doar pentru faptul că nu-mi sunt pe plac sau chiar mă dezgustă unele lucruri, nu consider că trebuie să iau parte în vreun fel la INTERZICEREA lor prin lege.

Şi, în fond, unde ne oprim? De ce să nu definim ÎN CONSTITUŢIE familia drept “căsătoria între un bărbat şi o femeie care nu fac parte dintr-o sectă care propovăduieşte sinuciderea în masă” [apropo tot de adopţii şi “îndocrinarea” sau “pervertirea” (minţii) copiilor] sau “care nu sunt cretini” sau “pedofili” sau “bolnavi de SIDA”?… Plus că, în curând, poate va trebui să (re)definim chiar noţiunile de “bărbat” şi “femeie”, dat fiind că ştiinţa şi “emanciparea individuală” evoluează, iar fiecare om se poate declara ce simte el că e în interior, nu?

Mă tem că există aberaţii încă şi mai mari, pentru care chiar ar ieşi la vot 30% din electoratul României!

P.S. Cât despre cei care pun rezultatul referendumului pe seama eternului fapt că “oamenii (de la ţară etc.) nu au fost (corect) informaţi”, am o singură observaţie, mai degrabă retorică: dar dacă e tocmai pentru că au fost foarte bine informaţi?

PE BUNĂ (NE)DREPTATE

Indiferent ce decizii s-ar lua împotriva României în forurile europene, ele par pe deplin justificate sau, cel puţin, de înţeles, atâta vreme cât mesajele trimise de absolut toţi reprezentanţii noştri (acolo), fără deosebire de culoarea lor politică, deşi aparent contradictorii în multe privinţe, au un punct comun: în ţară e jale!

Pe lângă situaţia din Justiţie, unde o tabără susţine că întregul sistem judiciar se modifică în mod abuziv cu scopul expres de a-i favoriza pe corupţi, iar cealaltă că sistemul e deja profund pervertit prin implicarea serviciilor secrete ca urmare a faimoaselor protocoale, cel mai relevant exemplu în acest sens îl reprezintă modul cum sunt prezentate evenimentele din 10 august, pe care unii le consideră o dovadă indubitabilă că actuala putere politică nedemocratică de la Bucureşti îşi “gazează” propriii cetăţeni, îi bate ca pe hoţii de cai, le pune pumnul în gură şi e în stare chiar să însceneze degenerarea unui protest paşnic prin tocmirea unor bătăuşi de profesie, iar ceilalţi – exagerând la fel de absurd şi minţind cu tot atâta neruşinare –, clamează că au fost nici mai mult nici mai puţin decât o tentativă de lovitură de stat, gen de acţiune care nu s-a mai pomenit de zeci de ani prin Europa civilizată. 

Că adevărul e, ca mai întotdeauna, pe undeva pe la mijloc (dacă nu cumva – în cazul nostru particular – pur şi simplu în cu totul altă parte), nici nu mai contează.

PE FUNDURILE DISPERĂRII

Pot să înţeleg foarte bine frustrarea celor care se află, la un moment dat, de sau pe ceea ce li se pare a fi partea greşită a istoriei sau, în orice caz, a buletinului de vot, obligaţi să accepte rezultatul unor alegeri (politice) făcute de alţii, pe care îi dispreţuiesc şi care, din motive misterioase, parcă preferă întotdeauna răul mai mare. Fără a mai pune la socoteală şi cele peste două decenii cu specific… aparte trăite sub Ceauşescu, eu însumi am fost în această situaţie după copleşitoarea majoritate a scrutinelor post-decembriste, incluzând aici şi referendumurile pentru demiterea lui Băsescu, iar după celelalte, din nesemnificativa minoritate, am ajuns, invariabil şi foarte curând, să-mi muşc mâna cu care l-am ştampilat pe – minune mare! – câştigător, incluzând aici şi alegerile (prezidenţiale) din 2004, când l-am votat pe acelaşi Băsescu. În plus, de câteva runde electorale încoace, de când nu mai particip efectiv, “că n-am cu cine”, sunt la fel de frustrat indiferent de rezultate şi, cum nici Regele Mihai nu mai trăieşte, se prea poate să nu mai ies vreodată din această stare. 

Ce nu pot să înţeleg, în schimb, este disperarea celor (de mai sus) care se manifestă acum pe Facebook şi manifestează în Piaţa Victoriei. Ca unul care am trăit pe pielea mea, nu prin poveştile părinţilor şi bunicilor, vremurile tulburi de după căderea lui Ceauşescu, când, practic, o mână de oameni (mai ales raportat la, nu-i aşa?, sutele de mii din Piaţa Victoriei de-acum) demonstram împotriva celor care deturnaseră sensul profund anticomunist al Revoluţiei, “furând-o”, şi de teamă că trecerea la şi-aşa firava “democraţie originală” nici măcar nu era ireversibilă; când în fruntea ţării venise, dimpotrivă, un bătrân comunist şcolit la Moscova, despre care aveam toată îndreptăţirea să suspectăm că ne va conduce mai degrabă spre integrarea în Comunitatea Statelor Independente (fosta URSS), decât către Occidentul la care visam şi unde încă nu ne prea primea nimeni nici ca turişti; când respectivul individ avea să fie ales cu o majoritate de 85% din vreo 86% procent de participare la vot, în condiţiile în care românii erau cu toţii în ţară, încât speranţa că vom apuca şi vremurile când măcar o parte din aceşti 12 milioane de tovarăşi concetăţeni se vor “trezi” părea cu totul iluzorie (la drept vorbind, nici nu s-au trezit, doar şi-au şi mi-au schimbat puţin coşmarul, dar asta e altă poveste), dovadă că avea să mai câştige – cu o pauză între ele care şi acum mi se pare de domeniul miracolului – încă două mandate; când întreaga putere (politică) – Guvern, Parlament (în proporţie de peste 76% după redistribuiri), Preşedinte, başca Justiţia – era concentrată în mâna aceluiaşi partid, FSN, nu, de bine, de rău, mai împărţită, ca acum; când minerii îşi făceau drum prin Bucureşti periodic, chemaţi de autorităţi, şi – fără să fi utilizat chiar cianură de-asta expirată şi bastoane de cauciuc letale ca jandarmii din ziua azi – lucrau destul de convingător cu furtunurile şi târnăcoapele din dotare, sprijiniţi de “cetăţenii de bine” aborigeni; când economia se îndrepta spre o direcţie aşa bună că inflaţia se scria cu trei cifre; şi când, în ciuda tuturor celor de mai sus şi a multor altora, noi reuşeam să demonstrăm cu adevărat paşnic, iar cea mai vulgară lozincă era un JOS ILIESCU! strigat, ce-i drept, cu atâta patos, că suna mai ameninţător decât înjurătura cu conotaţii homosexuale în mare vogă acum; ei bine, după toate astea, chiar şi dacă pot fi de acord cu multe dintre revendicările lor de principiu, îmi vine greu să rezonez până la capăt cu tinerii (şi mai puţin tinerii) frumoşi (cu toţii) din ziua de azi (printre care, la un calcul sumar, dar multidirecţional, se prea poate să se afle şi mulţi dintre fii/fiicele şi nepoţii/nepoatele celor prea majoritari din anii ’90, daţi şi ei de trei ori peste cap prin 2004 şi deveniţi “de dreapta” pedelistă, în timp ce, de pildă, dintre prietenii cu care mă întâlneam pe-atunci în Piaţa Universităţii abia de mai sunt câţiva prin ţară) şi care (tineri), după ce că “şi-au luat ţara înapoi” în urmă cu patru ani, iar unii dintre ei au deţinut-o, sub Băsescu, încă zece înainte, din care patru, cu Boc şi MRU prim-miniştri, în exclusivitate, iar acum se află deja la jumătatea unui ciclu electoral, astfel încât ar mai avea doar doi ani de suportat jugul nemilos al dictaturii lui “Dracnea”, cu condiţia, desigur, să-şi mişte fundurile lor de disperaţi la secţiile de vot, ca să arate că sunt mai mulţi (şi mai deştepţi) decât ceilalţi, în loc să povestească alţi patru ani cum fix în sâmbătă dinaintea scrutinului au fost toată noaptea la un chef-monstru şi s-au trezit târziu şi până să mănânce, să se îmbrace şi să plece de-acasă s-au închis urnele, după toate astea, aşadar, se vaită de mama focului că li s-a furat viitorul (copilaşilor), că ţărişoara în care trăiesc (sau nu), dar pot pleca oricând, membră a NATO şi a Uniunii Europene, e aruncată printre cele bananiere, că economia ei, aşa cum e ea, cu cea mai mare creştere din Europa şi cu o inflaţie pe alocuri subunitară, se duce naibii de râpă împingându-i în bejenie, către noile patrii unde e oleacă mai bine, fiindcă pensiile şi salariile sunt deja suficient de mari, încât nu mai trebuie să le crească nimeni ca să strice fragilul “echilibru macro” şi că nenorocirea cea mai mare care li se poate întâmpla pe lumea asta – peste războaie, cutremure, boli incurabile sau o moarte în familie – e să vadă cum un politician corupt scapă de puşcărie.

Dacă n-ar fi teribil de trist, zău că m-ar pufni râsul.

O ŢARĂ FRUMOASĂ, CU OAMENI BLAJINI

Foto: Mediafax

În orice democraţie autentică, există instituţii ale statului care, în anumite condiţii, bine stabilite de lege, au dreptul, ba chiar obligaţia să acţioneze împotriva cetăţenilor violenţi, utilizând inclusiv forţa, în timp ce, în niciuna dintre acele(aşi) democraţii autentice, oamenii de rând, civilii, nu au dreptul, în absolut nicio situaţie, să riposteze, ci, eventual, dacă se simt nedreptăţi, agresaţi în mod nejustificat, să depună plângeri (penale) către organismele abilitate, mergând, dacă simt ei nevoia, până la cele internaţionale (CEDO etc.), la care au acces neîngrădit, aşa cum, cu toată sinceritatea, nu doar i-aş îndemna, ci aproape i-aş soma pe manifestanţii din 10 august 2018 loviţi de către jandarmi, în caz contrar planând, mai degrabă, suspiciunea că victimele (cu sau fără ghilimele) preferă să se fi ales doar cu câteva vânătăi şi, poate, doi-trei dinţi ciobiţi, decât cu un dosar penal, dacă, în urma inevitabilei anchete (judiciare), s-ar dovedi că, fix înainte de începerea înduioşătoarelor clipuri video cu “scene care vă pot afecta emoţional” făcute cu propriile telefoane mobile, în care par întruchiparea inocenţei, aveau mâinile ocupate cu bucăţi de caldarâm şi alte obiecte contondente sau tocmai trânteau de asfalt o piatră mai mărişoară pentru a o sparge şi a-şi multiplica astfel muniţia de război (urban), dând măcar dovada unei inteligenţe de neandertalieni, care cam în acelaşi mod îşi confecţionau primele unelte.

Pe de altă parte, jurnalistic vorbind, există o cunoscută butadă profesională conform căreia o ştire de presă nu apare atunci când un câine muşcă un om, ci atunci când un om muşcă un câine, ceea ce, transpus la evenimentele din 10 august, înseamnă că adevăratul breaking news pentru televiziunile de, carevasăzică, ŞTIRI (spre deosebire de cele de propagandă şi manipulare) nu sunt imaginile difuzate la nesfârşit, în buclă, cu jandarmii care lovesc manifestanţii, aşa cum se întâmplă la orice miting din lume degenerat (indiferent din vina cui, deci şi a forţelor de ordine, fatalmente alcătuite din indivizi antrenaţi să fie duri, spre deosebire de civili) în ciocniri de stradă şi de la care – aşa cum personal am învăţat încă din 28 ianuarie 1990 – oamenii de bună credinţă, veniţi să manifeste în mod paşnic, pleacă de la primele semne de scandal, pentru că altfel, volens nolens, girează una violentă, ci cele în care o hoardă de sceleraţi dintr-o naţiune altminteri vestită pentru pacifismul şi toleranţa ei se năpustesc asupra unei femei (-jandarm), pe care o lovesc cu – literalmente! – bestialitate minute în şir, scene desprinse parcă dintr-un documentar de pe Animal Planet, cu hiene repezindu-se asupra gazelei desprinse de turmă, sau din filmele de groază, unde mutanţii atinşi de un virus care îi transformă în jivine canibale şi care se transmite prin muşcătură, aleargă cu urlete feroce şi o viteză nefiresc de mare atacându-l pe unul dintre cei încă neinfectaţi. Absolut cutremurător!

De altfel, una dintre aşteptările mele majore în urma evenimentelor din 10 august este să asist la demiteri în lanţ ale capilor Jandarmeriei şi, eventual, reorganizarea întregului sistem de pregătire a recruţilor, însă nu din cauza violenţei cu care s-a acţionat (în această privinţă va decide Justiţia), ci a lipsei crase de profesionalism, a greşelilor elementare din punct de vedere tactic, cu camarazi lăsaţi în urmă pe câmpul de luptă (nici ca militar în termen pe vremea lui Ceauşescu nu mi s-a întâmplat ca formaţiunea din care făceam parte să se răscrăcăreze în halul ăla în marş!), cu jandarmi care se dau cap în cap alergând haotic spre cine ştie ce obiectiv himeric şi alţii care aproape se împuşcă singuri în picior cu pistolul cu gaze, al căror conţinut îl înghit tot ei, cu echipament (în speţă căşti) larg, cu trei numere mai mari, care le zboară (din cap) la prima împingere mai viguroasă etc., imagini ce mi-au amintit de mineriadele din ianuarie 1999, când jandarmii au fost umiliţi de mineri, dar după care s-au şi luat măsuri drastice. În plus, pentru prima oară la o astfel de manifestare scăpată de sub control, nu s-a făcut nicio reţinere pe loc, cu obişnuita dubă, primele… două (?!) efectuându-se abia după o zi, ceea ce mi se pare foarte suspect.

A doua ar fi să se dea publicităţii, măcar în rezumat, conţinutul rapoartelor SRI către comandanţii forţelor de intervenţie, pentru a ne lămuri, odată pentru totdeauna, dacă au existat informaţii conform cărora vor apărea violenţe, ceea ce ar explica, măcar într-o bună măsură, atitudinea mai fermă a jandarmilor încă de la începutul manifestaţiei, reclamată de unii participanţi, sau dacă NU au existat, caz în care, pe lângă noi semne de întrebare despre intervenţia în sine, ar apărea şi altele, despre (in)competenţa SRI.

În fine, tot din punct de vedere jurnalistic, mi-ar fi plăcut ca măcar unul dintre posturile de ştiri să facă (prin imagini, nu cu relatări verbale) paralela mult mai elocventă între ceea ce s-a întâmplat pe 10 august 2018 în Piaţa Victoriei, sub un jalnic guvern pesedist, şi momentele când au degenerat manifestările similare (chiar dacă de mai mică amploare), dar de sens opus, din ianuarie 2012, din Piaţa Universităţii, sub un (cel puţin) la fel de penibil guvernboc băsisto-pedelist, recte semiprotopenelist 2018, cu huliganii fugăriţi şi bătuţi pe Magheru şi prin Centrul Vechi sau, ulterior, cu cordoane instituite de “ţestoasele ninja”, unde erau percheziţionaţi corporal (?!) de-a valma toţi trecătorii prin zonă, pentru a se vedea că singurul elementul de reală continuitate între cele două întâmplări (sau nu!) cvasiidentice sunt jandarmii, aşa buni sau răi cum i-au creat politicienii de toate culorile.

Comparaţia între ciondănelile de-acum şi mineriada din 1990 e făcută de şi pentru copii retardaţi cu părinţi şi/sau bunici aflaţi atunci de partea celor (mulţi) care aplaudau intervenţia ortacilor. Să fie clar!

PUR ŞI SIMPLU, CEA MAI BUNĂ!

În mod surprinzător, chiar şi fără să fi luat un Extraveral, aşa cum avusesem de gând, ci doar bând (pe nerăsuflate) o ditamai cana de ceai de tei, am rezistat eroic, până la sfârşit, în faţa televizorului deschis pe canalul Eurosport (nicidecum pe Pro TV, unde comenta “omul cu ghinionul”!) la meciul Simonei Halep din finala de la Roland-Garros, mai întâi, pesemne, suficient de amorţit ca să nu mi se pară o tragedie înfrângerea ce părea să se prefigureze la 3-6, 0-2, apoi, încă din ghemul următor, cuprins parcă de un soi de premoniţie (pozitivă), bazată, cumva, (şi) pe înfăţişarea mai degrabă neîncrezătoare (în victorie) şi obosită căpătată de către Sloane Stephens, ca urmare, presupun, a palmaresului negativ în faţa româncei şi a obiectivei sale convingeri lăuntrice că Simona e o jucătoare mai bună, care, odată ce îşi intră în ritm (mai ales în acel set doi despre care pomeneam şi înaintea meciului), o are la degetul mic, exact cum o are ea, Sloane, pe sora ei geamănă, dar mai mică, mai palidă şi din altă mamă, Madison Keys, de care trecuse lejer în semifinală, astfel încât – mă credeţi sau nu – i-am spus soţiei – încă şi mai uimită decât mine că nu părăsisem deja patul conjugal din faţa televizorului pentru a mă duce în sufragerie să mă învârt ca un leu în cuşcă în aşteptarea deznodământului – că, dacă Simona ia imediat breakul înapoi şi se face apoi 3-2, are mari şanse să trimită meciul în set decisiv, unde adversara (“ga-ran-tat”!) nu-i va lua mai mult de un (1) ghem, adică ceea ce – după încă un foarte descurajator moment de cumpănă, când, în loc de firescul, după aspectul jocului, 5-2, s-a făcut 4-3 şi apoi 4-4 – s-a şi întâmplat, cu paradoxala diferenţă notabilă, care demonstrează cum un efect poate avea două cauze radical diferite, că, în viziunea mea, americanca era cea care se prăbuşea definitiv, începând să comită nenumărate greşeli neforţate pe fondul epuizării fizice şi psihice, pe când în realitate n-a fost aproape deloc aşa, ci – după cum aveam să descopăr mai limpede revăzând ulterior meciul în reluare – Simona şi-a ridicat nivelul evoluţiei, refuzând, pur şi simplu, să mai greşească (forţat sau neforţat) până când n-o făcea adversara, adică fix pe dos faţă de primul set, şi păstrându-şi, pe de altă parte, o prospeţime fizică remarcabilă pentru o sportivă din România în raport cu oricine, dar mai ales cu o americancă (sau, în sferturi, o nemţoaică!), de obicei ai noştri fiind cei care cedează primii (şi) din acest punct de vedere.

Altminteri, fireşte că am vărsat chiar mai multe lacrimi de bucurie decât Simona (dacă nu cumva şi decât nevastă-mea!) după ultimul punct şi pe întreaga durată a ceremoniei de premiere, una uşor perturbată, în blocul meu, fix la intonarea imnului, de bormaşina unui vecin atins mai degrabă la bască decât în suflet de momentul cu adevărat istoric (nu doar) pentru sportul românesc: liderul la zi al clasamentului WTA şi principala favorită a turneului, Simona Halep, şi-a respectat statutul şi a obţinut titlul la Roland-Garros, lucru care nu se întâmplă chiar de fiecare dată în tenisul feminin (dacă nu e vorba de vreo Serena Williams sau, mai demult, Martina Hingis, Steffi Graf,  Chris Evert...), unde surprizele, plăcute sau neplăcute, abundă, ceea ce înseamnă că, în clipa de faţă, fie şi pentru numai două-trei săptămâni, până la Wimbledon, nu încape nicio îndoială că o româncă este cea mai bună din lume! 

101%!

Secretul victoriei obţinute (relativ lejer) de Simona Halep în semifinala de la Roland-Garros cu Garbiñe Muguruza a constat în fericita simbioză a celor două elemente amintite de mine în “avancronica” de ieri: în timp ce jucătoarea noastră a evoluat spre nivelul ei cel mai bun, spanioloaica şi-a cam dat în petic, dovadă stând nu atât sau doar nenumăratele greşeli trecute la rubrica “neforţate”, dar din care, în realitate, multe au fost provocate de mingile “lungi” şi bine plasate trimise de Simona, cât serviciul neobişnuit de slab, cu procent mediocru la primul (deşi, paradoxal, mai bun decât al Simonei, ceea ce de fapt întăreşte ideea) şi un al doilea perfect atacabil. Probabil că, la cum a jucat Simona, cel puţin în prima parte a meciului, o evoluţie a Muguruzei la potenţialul ei maxim n-ar fi făcut decât să limiteze proporţiile scorului (poate un 6-3 sau 6-4 în primul set, când oricum ghemul cedat de româncă, pe propriul serviciu, mi-a amintit de setul oferit odinioară drept “cadou de Paşte” Irinei Begu.)

Chiar şi aşa, după ce pe scurta durată a primului set – de departe cel mai bun făcut de Simona dacă nu vreodată, cu siguranţă în ultimii… mulţi ani, de pe la o partidă cu Azarenka din vremurile când belarusa era încă în vârf de formă – şi să fi vrut n-aş fi apucat să mă retrag (strategic) din faţa televizorului, dat fiind că suport infinit mai greu o înfrângere a favoriţilor mei după ce conduc (confortabil), decât atunci când sunt dominaţi de la bun început, în cel de-al doilea n-am mai rezistat decât până s-a făcut 3-1 pentru Muguruza, după ce Simona ratase două mingi de (re)break cu cele mai slabe lovituri ale ei de până atunci, ducându-mă cu gândul la mulţimea de situaţii similare, în care cea în cauză ajunge să piardă o astfel de manşă chiar şi fără să mai ia vreun ghem.

Pe de altă parte, încurajat (timid) de faptul că, până la meciul cu Kerber, când a pierdut, mai degrabă aiurea, trei ghemuri, în toate celelalte meciuri nu cedase în setul doi (când îşi intră ea pe deplin în ritm) mai mult de unul singur, mi-am spus, în ciuda evidenţei care mă cam contrazicea, dar cu vitejia dată de televizorul stins, că nici spanioloaica nu-i va lua mai mult de patru, hai cinci, aşa că am deschis pagina oficială de internet a turneului la secţiunea cu rezultate finale (deci nu cea cu scoruri “live”!), încărcând-o din cinci în cinci minute, până când, într-adevăr, sugestiv de curând, spre moderata mea surpriză şi neţărmurita bucurie, îngrijorătorul mesaj “nici un rezultat încă” a fost înlocuit nu cu 6-1, 7-5-ule pe care parcă îl vedeam aievea în faţa ochilor, ci cu adevăratul 6-1, 6-4 cu atât mai logic cu cât, după cum remarcam cu alt prilej fericit, Simona Halep are, pe lângă multe alte calităţi, şi bunul obicei de a nu pierde două meciuri la rând în faţa unei adversare de top, fiind aşadar momentul revanşei după eşecul usturător în faţa Muguruzei de la Cincinnati, de care personal recunosc că uitasem.

În privinţa finalei de sâmbătă, dincolo de faptul că Simona porneşte cu prima şansă, sper ca şi condiţiile meteo să fie la fel de favorabile (ei) ca ieri, fiindcă, spre deosebire de opiniile unor specialişti cam necunoscători ai realităţilor (climaterice) româneşti, printre care şi expertul Eurosport Mats Wilander, care socotea(u) că o defavorizează, avantajând-o în schimb un teren umed, cu mingi îngreunate de ploaie, am convingerea că fata noastră se simte mai bine pe un teren perfect uscat, cu praful ridicat intrându-i printre dinţi şi cu soarele bătându-i drept în cap (sau, în fine, pe cozorocul pe care, în mod firesc, la meciul cu Muguruza nu şi l-a mai scos după juma’ de ghem), că aşa e pe la noi, unde s-a obişnuit de mică.

Ca să fie însă sigură de victorie, va trebui să aplice principiul propovăduit de antrenorii de înot, care spun că, pentru a obţine un rezultat bun la proba de o sută de metri, indiferent de procedeu, sportivul trebuie să înoate cât poate el de tare pe prima lungime de bazin (olimpic), iar pe a doua să accelereze. Sau, cum spuneau comentatorii de fotbal pe vremuri, să se autodepăşească! Baftă!


P.S. Dacă ar fi să merg cu superstiţiozitatea până la capăt, aş spune că biata Simona nu are nici de data asta vreo şansă de a triumfa la Roland-Garros: după cum tocmai am aflat cu oroare, CTP (“omul cu ghinionul” – vorba cuiva) comentează din nou meciul în direct pentru un post de televiziune!

Deşi e conştient că, mai în glumă, mai în serios, multă lume l-a învinovăţit pentru eşecurile precedente ale Simonei – ceea ce, desigur, ar fi caraghios, dacă nu l-aş fi auzit pe el însuşi spunând că nu doreşte să facă vreun pronostic cu privire la finala de mâine de teamă să... nu sperie norocul fetei! –, n-a putut să refuze, pur şi simplu, invitaţia, dovadă peremptorie a oportunismului său şi a nemăsuratei plăceri de a se băga în seamă pe unde apucă.

Să sperăm că va fi mai puternic celălalt element de superstiţie, pozitiv, şi anume că este fix a patra tentativă a Simonei de a obţine un titlu de Mare Şlem, la fel cum, dacă îmi amintesc bine, tot după abia al patrulea meci decisiv, “cu fotoliul de lider mondial pe masă”, cum spunea la vremea aceea un (alt) comentator, a reuşit să devină numărul 1 WTA.


P.P.S. În atenţia “haterilor” bolnavi la cap ai Simonei, care îşi doresc cu patologică ardoare un eşec în finala de mâine: indiferent de rezultat, trebuie să le intre bine în tărtăcuţele alea găunoase şi să se împace cu gândul ucigător pentru ei că, peste douăzeci-treizeci de ani, Simona Halep va fi echivalentul Nadiei Comăneci de acum, adică portdrapelul României în lume pe plan sportiv şi nu numai. Iar la jalea din sportul nostru de azi, din păcate s-ar putea să nici nu aibă lângă ea un Ilie Năstase şi un Gheorghe Hagi. Chiar şi Cristina Neagu va fi “doar” un Ivan Patzaichin (sau, şi mai bine, Cristian Gaţu) cu rezultate excepţionale, însă într-un sport care nu se bucură de prea mare popularitate în lume.

100%!

La scorul de 0-4 în meciul dintre Simona Halep şi Angelique Kerber, din sferturile de finală ale turneului de la Roland-Garros, sentimentele mele erau amestecate: pe de-o parte, mă liniştisem subit, împăcându-mă chiar şi cu gândul unei eliminări nu doar premature în raport cu aşteptările ei şi ale fanilor, printre care mă număr, de a triumfa, în sfârşit, într-un turneu de Mare Şlem, ci şi ruşinoasă a Simonei, astfel încât nu aveam de ce să nu mă uit în continuare, măcar cu coada ochiului, după ce oricum pusesem din start partida pe televizorul mai prost pentru a o putea vedea în toată splendoarea ei (din păcate cam fulgurantă de data asta) pe Maria Sharapova la cel mai Ultra HD, dar, pe de altă parte, nu mi-am pierdut cu totul nădejdea într-un deznodământ fericit, fiind deja obişnuit cu tradiţionalele începuturi de meci slabe spre catastrofale ale româncei, cu menţiunea că, acum, perfect (ne)firescul 0-2 a fost efectiv dublat din pricina faptului că organizatorii turneului, consecvenţi în a face tot ce le stă în putinţă ca să scape cât mai curând de ea, neîmpăcaţi, pesemne, cu ideea că liderul mondial WTA şi, implicit, principala favorită e o fată doar talentată, fără calităţi de fotomodel aducător de audienţe record şi spectatori cu duiumul, după ce la un moment dat au alungat-o inclusiv pe unul din terenurile adiacente, Numărul 18, au programat-o, în premieră pentru ea, pe arena secundă, Suzanne Lenglen, unde adversara sa tocmai jucase în turul precedent cu Caroline Garcia. [Iar după ce, cu preţul celor patru ghemuri (pierdute) de acomodare, s-a obişnuit şi cu acesta, în semifinale se întoarce pe arena centrală,  Philippe Chatrier, unde noua ei oponentă, Garbiñe Muguruza, s-a antrenat de minune cu Sharapova în sferturi!]

În mod oarecum paradoxal, momentul (partidei) care a pus capăt răbdării mele, astfel încât, până la urmă, cum şi meciul Sharapovei se încheiase (nefericit pentru mine), tot am stins televizo…arele, s-a petrecut (abia) în setul al doilea (deci nici măcar după pierderea la tiebreak a primului, în urma unei noi serii de greşeli neforţate), la 3-1, când, pe un trend perfect favorabil, cu o Kerber parcă deja obosită şi care afişa (la drept vorbind încă din start şi chiar la 4-0 pentru ea) o mină ce trăda faptul că nu crede nicio clipă în victorie (şi probabil că n-ar fi crezut nici dacă întâmplător ar fi obţinut-o), Simona a avut mai întâi, în aceeaşi fază, două dintre execuţiile ei penibile, despre care am scris încă de pe la începuturile ascensiunii sale în tenisul mare că, din păcate, nu va reuşi să şi le corijeze până la sfârşitul carierei, şi anume un smeci comod, de la un metru de fileu, după ce avusese tot timpul din lume să-şi ajusteze poziţia şi să-şi aleagă “ţinta”, trimis însă fix în colţul îndepărtat al terenului unde Kerber aştepta… următorul punct, dar a reuşit să returneze anemic, numai că, acum de la deja doar jumătate de metru, a noastră a (ne)reuşit genul acela de lovitură care parcă sfidează legile fizicii, trimiţând voleul nu în tribune, cum s-ar mai putea întâmpla, la o adică, dacă nimereşte (cu) rama, ci direct în plasă, după care, cred că în acelaşi ghem (lung), pe o (altă) minge uşoară de la Kerber, venită însă cam jos, Simona a lovit, pe rever, cu mişcarea aceea cu care arunci zăpada cu lopata, dând, desigur, (tot) în fileu, în loc să salte mingea peste el cu un “slice”, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc deodată, cu furie, în timp ce, aşa cum am amintit, închideam televizoarele, de toţi comentatorii aceia stupizi (de la Eurosport) care, în lipsă de altă caracterizare, mai inteligentă şi mai corectă, a Simonei, o numesc “o jucătoare completă”, când, cu toată dragostea ce i-o port şi în ciuda nenumăratelor ei calităţi, e, dimpotrivă, una dintre tenismenele cu cel mai sărac bagaj tehnic din primele poate o sută: fără “scurte”, fără veniri la fileu, fără “slice”, fără (cine ştie ce) “topspin”, fără serviciu (ʼl doi) “kick”…; doar câte o astfel de lovitură pe turneu (ca să nu zic sezon), mai degrabă din instinct, într-o situaţie limită, fără control, dar adesea ieşindu-i perfect, semn că n-ar fi chiar totul pierdut.

Una peste alta, pentru a trece de Muguruza în semifinala de azi (programată, şi ea, prin reaua-voinţă a organizatorilor, imediat după sfert, în timp ce americancele din semifinala... mai slabă au avut şansa de a păstra ritmul obişnuit, cu câte o zi de pauză între meciuri, plus că şi azi intră mai târziu pe teren!), Simona va trebui să joace spre sută la sută din potenţialul ei, nu pe la 75-80%, cum i-a fost suficient până acum, inclusiv cu Kerber. Asta dacă nu cumva are norocul ca şi spanioloaica să prindă una din zilele ei slabe, când se poate bate măr şi singură, ceea ce, fireşte, îi dorim cu toţii. Oricum, presupun că eu nu voi fi în stare să mă uit în direct.

PUŢIN (DESPRE) FOTBAL

Una peste alta, titlul obţinut de CFR Cluj în Liga 1 reprezintă un (mic) triumf al fotbalului – fie şi defensiv, lipsit de spectaculozitate –, care (nici) de data asta n-a putut fi păcălit până la capăt de către patronul şi “tehnicianul” închipuit al FCSB, Gigi Becali, această parafrază ambulantă a bancului cu ţăranul urcat pe bojdeucă să repare acoperişul, unde partea bună e că asigură echipei o finanţare generoasă, cu care ar trebui să fluiere în campionat şi să se descurce măcar onorabil în competiţiile internaţionale, dar partea proastă e că răstoarnă găleata literalmente (aproape) plină şi are grijă să(-şi) aducă doar antrenori fără experienţă, licenţă (PRO) şi personalitate, pe care să-i manevreze după bunul lui plac, nici măcar din umbră, ci în direct la televizor, profitând de faptul că aceştia preferă să tacă şi să înghită, în speranţa că va ieşi totul bine doar din inerţia milioanelor investite în jucători luaţi (cu japca) de la campioana sezonului precedent (Astra, Viitorul, urmează CFR) şi-şi vor trece în palmares un titlu obţinut cu “Steaua” pentru a-i aburi pe conducătorii de club de pe la vreo Sparta Praga, ŢSKA Sofia sau, şi mai bine, de prin Emirate sau China. Chestie care nu se întâmplă, iar la anul pariez pe Craiova.

Pe de altă parte, judecând nu atât după meciurile CFR-ului, la care NU (prea) m-am uitat, cât după comentariile (“)specialiştilor(”), pe care i-am auzit întruna criticând stilul (defensiv, “închis”, pragmatic…) de joc impus de Dan Petrescu, am convingerea că “Bursucul” reprezintă soluţia (internă) cea mai bună pentru banca Naţionalei, acolo unde numai… naivii îşi pot închipui că va reuşi să se impună (vreodată) un selecţioner cu o filosofie diferită, a unui joc deschis, ofensiv, spectaculos, mai ales cu actuala generaţie de jucători, când nici măcar cu cea de Aur nu ne-a ieşit aşa ceva. Dar, desigur, cum amintiţii… naivi probabil că nu s-ar mulţumi nici cu alde Mourinho, Conte sau Simeone, deocamdată aşteptăm revoluţia promisă din de Contra.

COZOROCUL

Expresia întipărită pe chipul lui Darren Cahill în timpul primului set al finalei de la Roma, pierdută de Simona Halep cu 0-6 (!!!), 4-6 în faţa Elinei Svitolina, mi-a amintit de cele afişate de-a lungul mai tuturor meciurilor (oficiale) de către bietul Christoph Daum, fostul antrenor al echipei naţionale de fotbal. Aşa cum neamţul nu putea înţelege, pesemne, în ruptul capului de unde şi până unde nişte jucători care la antrenamente se arătau măcar foarte talentaţi, dacă nu de-a dreptul geniali, excelând la jonglerii cu mingea pe picior, pase (precise) cu călcâiul şi nimerirea vinclului porţii de nouă ori din zece lovituri de pe linia careului de şaisprezece metri, deodată nu mai erau în stare să stea pe propriile picioare fără să se împiedice în şireturi, şi cu atât mai puţin să dea o pasă (cu latul) de un metru jumate, nici australianul nu părea să priceapă ce se întâmplase cu eleva sa, care cu o zi înainte se luptase până la capăt cu Sharapova, reuşind s-o răpună eroic pentru a doua oară la rând, şi poate că şi la ultima şedinţă de pregătire dinaintea finalei manifestase o energie şi o poftă de joc remarcabile, iar acum se plimba dezorientată pe teren, fără să ştie ce caută acolo la ora aceea, în afara unicului scop precis de a-şi da jos cozorocul abia pus cu câteva minute înainte, la încălzire, gest minor, dar plin de semnificaţii, după cum am mai scris, dacă nu cumva o fi vreo înţelegere (bizară) cu noul sponsor, pentru o mai bună expunere mediatică. Ei bine, indiferent de valoarea lor intrinsecă – mai mică, spre zero, în cazul unora, incomparabil mai mare, spre uriaşă, în cazul celeilalte – cu toţii sunt pur şi simplu români.

Din păcate, în ceea ce-o priveşte pe Simona, genul acesta de atitudine bleagă ce urmează unei reuşite mai mult sau mai puţin spectaculoase tinde să devină obişnuinţă, însă dacă în toamna trecută, la Beijing, avea măcar scuza sau consolarea că după succesul din semifinale devenise (pentru prima oară) numărul 1 mondial, aşa că finala n-a mai interesat-o, o victorie chinuită, în trei seturi lungi, cu o Sharapova deja istovită după un meci cu Ostapenko de peste trei ore, dar care chiar şi aşa – spre deosebire de ce avea să (NU) facă Simona într-o situaţie perfect similară – a jucat, fără îndoială (şi o spun ca unul care nu ratează nicio ocazie de a o urmări), cel mai bun tenis al ei de la (dacă nu şi dinainte) de finala de la Roland Garros disputată tot cu Simona, o astfel de victorie, ziceam, în condiţiile în care, văzându-le până atunci pe amândouă, eram convins că românca o va spulbera în două seturi scurte, nu reprezintă nici pe departe echivalentul unui turneu de Mare Şlem câştigat. Parol!

REVANŞE

Chiar şi aşa pesimist cum sunt din fire, înclinat să mă aştept ca lucrurile să iasă pe dos decât mi-aş dori, mai cu seamă pe plan sportiv, aproape că n-am avut nicio emoţie înaintea (şi cu atât mai puţin în timpul) partidei dintre Simona Halep şi Naomi Osaka, de la Roma (dovadă că m-am şi uitat de la început), asta, paradoxal, nu în pofida, ci, dimpotrivă, tocmai datorită rezultatului (nefavorabil) din precedenta întâlnire a celor două, dat fiind că, de la o vreme, jucătoarea noastră nu prea obişnuieşte să o încaseze de două ori la rând de la o aceeaşi adversară, izbutind să-şi ia revanşele cu vârf şi îndesat, după cum au putut să constate pe pielea lor alde Ostapenko, Sharapova sau Kasatkina.

Cheia victoriei (zdrobitoare) de azi a constat în faptul că, spre deosebire de un alt obicei de-al ei, doar că prost, Simona a început partida foarte bine, concentrată, reuşind să se ridice dacă nu la potenţialul său maxim de joc, măcar la nivelul arătat de japoneză şi să evite un aproape tradiţional (şi foarte plauzibil, în condiţiile în care aceasta din urmă a avut vreo trei sau patru mingi de break la 0-1) 0-2 sau chiar 0-3, astfel încât i-a stârpit din rădăcină avântul revoluţionar, manifestat (şi) data trecută (când, dimpotrivă, i l-a stimultat printr-o prestaţie modestă) şi i-a inoculat mai degrabă teama că de data asta se va face de râs în faţa numărului 1 mondial, ceea ce s-a şi întâmplat, spre marea mea satisfacţie reţinută, fiindcă, vorba filosofului, “niciun meci nu seamănă cu altul”, iar greul abia începe.

SECRETUL EŞECULUI

Foto: Mediafax

După nenumărate ediţii ale concursului Eurovision la care România s-a calificat în finală (doar) datorită sau, mai degrabă, din cauza sistemului de vot discutabil, care, printre altele, favorizează naţiunile cu puhoi de cetăţeni plecaţi, mai mult sau mai puţin definitiv, peste hotare, a baftei chioare de a nimeri (aproape) an de an în aceeaşi semifinală cu ţări prietene sau având o diaspora românească însemnată, precum Moldova, Italia şi/sau Spania (ultimele două repartizate în afara concursului, dar având astfel drept de a ne vota) sau, iar mai adesea şi cu unele care se prezintă în general lamentabil ori au făcut-o atunci, iată că a venit şi previzibilul moment al marii ruşini: trupa (cvasi)debutanţilor întârziaţi “The Humans” (nume penibil şi în sine, cu atât mai mult cu cât sunt sigur că a fost furat de la un relativ nou serial de televiziune în care una dintre protagoniste aduce, vag, la culoarea părului, cu solista) n-a mai putut fi ajutată nici măcar de toate aceste circumstanţele favorabile reunite, cum s-a întâmplat aseară, ratând accederea în ultimul act al competiţiei, acolo unde, în schimb, ca umilinţa să fie totală, au ajuns absolut toţi vecinii noştri – Bulgaria, Serbia, Ungaria, Moldova, Ucraina – cu excepţia celui mai de nădejde prieten etern, Marea Neagră!

Din punctul meu de vedere, secretul eşecului a constat nu atât în (non)valoarea piesei – una mai degrabă (doar) mediocră, însă, cumva, fără personalitate, ştearsă, genul pe care o uiţi deja în timp ce-o asculţi, în condiţiile în care s-au calificat bucăţi (chipurile muzicale) (mult) mai proaste, chiar cumplite, dar având un dram de originalitate, precum ale Israelului (Doamne fereşte să şi câştige!), Cehiei, Sloveniei… – cât în apariţia scenică, acolo unde, pe de-o parte, solista [sau cei care au sfătuit-o (prost)] a(u) vrut să demonstreze cu orice preţ că victoria (la mustaţă!) din selecţia naţională nu s-a datorat (în exclusivitate) picioarelor etalate cu generozitate, ci, dimpotrivă, “vocii şi talentului”, plus, eventual, farmecului personal de la gât în sus, demonstrând însă fix contrariul, de vreme ce, la Lisabona, duduia şi-a acoperit cu străşnicie podoabele cele mai de preţ, descoperindu-le doar când şi când, în porţii mici, homeopatice, tip “flashing”, cu ajutorul unui soi de fustă în cunoscutul stil vestimentar “şorţ de sudură”, dar având, totodată, grijă să-i apară cât mai des în prim-plan faţa ridată, numai bună de ilustrat un dicţionar sau o enciclopedie la definiţia expresiei populare “nu-i frumoasă, da-i bătrână”, cu părul ca o căpiţă de fân “pieptănată” de limba vacii (deşi presupun că n-ar fi fost foarte greu de găsit un coafor cumsecade pe-acolo!), iar, pe de altă parte, în “show”-ul execrabil, pentru care, însă, responsabilitatea revine în special TVR [ce-o să se mai bucure cei de-acolo că acum pot ciopârţi liniştiţi finala cu calupuri publicitare inserate (ilegal – CNA-ule!) pe durata interviurilor din camera verde, dat fiind că tot nu mai avem reprezentanţi şi oricum n-o să se mai uite nimeni], care, având la dispoziţie, pe lângă, totuşi, experienţa unor concursuri similare (spre deosebire de “The Humans”), un arsenal întreg de lumini, efecte speciale şi aşa mai departe, asigurat de gazde şi cu care alţii au oferit reprezentaţii remarcabile, au însăilat o scenetă (ne)demnă de brigăzile artistice din anii ‘80, cu măşti şi marionete pescuite parcă din recuzita Teatrului Ţăndărică, dar cu care s-au mai şi fălit prosteşte că i-au păcălit pe ăia de la Eurovision, cu regula lor conform căreia nu poţi aduce pe scenă decât şase oameni, când la noi au fost, cică, fix 31… de paiaţe, plus cele câteva în carne şi oase, care întindeau abulic mâinile să sugereze ceva ce probabil în minţile lor părea mai limpede, şi pe care scenetă ar fi putut-o la fel de bine monta pe o scena improvizată din lădiţe de roşii în piaţa centrală a unui orăşel mic de provincie, cu tot cu stopurile alea de camion din spate. 

Altfel, actuala ediţie a concursului este nu doar printre cele mai slabe din ultimii ani, aşa cum mă văd pus în situaţia de a scrie cam de fiecare dată pe vremea asta, ci şi slabă pur şi simplu, în sine, proastă de-a dreptul, eu unul neavând vreo (şi cu atât mai puţin două-trei) piesă favorită, ci doar câteva (ca să nu spun foarte multe) despre care sper din tot sufletul să NU câştige, convins că ar intra într-un palmares “all-time” al ruşinii (la) Eurovision, în frunte cu cea interpretată de dihania aceea bizară care reprezintă Israelul (un fel de… femeie, fără barbă, dar mai înspăimântătoare decât dacă ar fi avut, numai bună să bântuie coşmarurile telespectatorilor!) şi care, din câte înţeleg, e cotată cu cele mai mari şanse, că, deh, aşa e lumea...

SPORT EXTREM: PRIVITUL LA TELEVIZOR

Reprezint dovada [din fericire (încă)] vie, în carne şi oase (rupte), că, în zilele noastre, graţie măsurilor sporite de siguranţă, până şi unele dintre cele mai spectaculoase accidente din Formula 1 sunt mai periculoase pentru telespectatori decât pentru piloţii direct implicaţi.

Weekendul (răs)trecut, în timpul Marelui Premiu al Azerbaidjanului (care s-a înscris definitiv pe lista favoritelor mele şi, din câte am înţeles, şi pe a comentatorilor de la Digi Sport, deşi, în urmă cu doi ani, la inaugurare, îi urau o grabnică dispariţie din calendarul competiţional, ceea ce, din păcate – că aşa e când n-ai grijă ce-ţi doreşti –, se pare că se va şi întâmpla), profitând (vorba vine!) de un moment (prelungit) de acalmie, când nu se mai petrecea nimic deosebit de câteva tururi, dar se prefigura un final palpitant, am dat o fugă până la baie pentru nişte chestiuni presante, care nu suportau amânare decât cu eforturi dacă nu chiar supraomeneşti, cel puţin inconfortabile din partea mea de-a lungul următoarelor vreo douăzeci de minute rămase din cursă, însă – conform unei tradiţii despre care am mai amintit în treacăt, dar aş putea scrie un adevărat tratat, înşirând, de pildă, zecile de meciuri de fotbal sau hochei în care unicul gol (decisiv pentru vreo calificare) s-a marcat în astfel de clipe (grele) sau, dimpotrivă, pe cele în care aşa le-am pierdut pe toate trei sau patru! – doar ce am păşit în camera de chibzuinţă cu pricina, când l-am auzit pe unul dintre aceiaşi doi comentatori amintiţi anunţând cu ţipete ca din gură de şarpe acroşajul dintre Verstappen şi Ricciardo, ceea ce a determinat o succesiune de mici evenimente catastrofale, deoarece, în tentativa de a reveni cât mai rapid în camera cu televizorul, piciorul meu (drept) de bază a încăput doar în proporţie de circa optzeci la sută pe uşa subdimensionată a băii, restul de vreo douăzeci, constituit din degetul mic, forţând tocul de lemn, fără nicio şansă de a ieşi biruitor sau măcar din încăpere pe-acolo, rezultatul fiind că, nu chiar a doua, dar a treia zi, fix pe 1 Mai, îngrijorat de aspectul neobişnuit de sinistru al vânătăii apărute, şi în ciuda faptului că sunt familiarizat cu genul ăsta de incidente suferite dureros de frecvent, mi-am luat inima în dinţi şi, pentru prima oară în viaţa mea, am ajuns (şchiopătând) la un Spital (de Urgenţă), unde, după mai bine de două ceasuri (adicătelea deloc urgent) de aşteptat pe la cozi [semn că nici minivacanţele de 1 Mai nu mai sunt ce-au fost odată şi lumea stă mai mult pe (a)casă, unul dintre cele mai periculoase locuri din lume] am reuşit să-mi fac o radiografie din care a reieşit că m-am ales cu o (mică) fractură în privinţa căreia medicul (ortoped) de gardă, mai mult amabil decât priceput, mi-a furnizat preţioasele sfaturi (ne)profesionale, repetate de cel puţin cinci-şase ori pe parcursul celor cam tot atâtea minute petrecute în cabinetul său, “nu ştiu ce să vă zic”, adică dacă să o las să treacă de la sine, stând cu piciorul în sus şi cu comprese cu apă rece, după cum aflasem şi singur, de pe mult hulitul (de către doctori) internet că se tratează inclusiv fracturile (minore) de acest fel sau să mă de-a dreptul internez pentru ceva operaţie, după care s-a oferit – până când mă decid şi/sau cer o a doua opinie (care, în atari condiţii, devenea mai degrabă prima) – să-mi aplice dacă nu chiar o frecţie, câtă vreme picioru-mi – slavă Domnului! – (încă) nu e de lemn, ci o faşă (elastică), dar a trebuit să se recunoască (şi mai) neputincios atunci când o asistentă altminteri tinerică, dar mai puţin frumoasă decât cele de care am parte în astfel de situaţii uşor umilitoare, l-a informat cu zâmbetul pe buze că s-au terminat de mult, adăugând (în încheiere) că tot ce (mai) poate să facă (pentru mine) e să-mi ofere un soi de reţetă pentru a-mi procura, în regie proprie, de la o farmacie, după care, eventual, să revin pentru a mi-o pune el, ceea ce fireşte că am refuzat politicos, convins deja că sunt şanse destul de mari să mă pricep mai bine decât domnia lui (şi) la asta, iar până acum sunt aproape vindecat, mulţumesc de întrebare. În concluzie, aşa cum mă şi temusem de la (vorba vine!) bun început, în loc să stau liniştit acasă, tratându-mi, ca de obicei, măcar micile afecţiuni (de acest gen şi nu numai) cu indiferenţă şi leacuri băbeşti (ba chiar şi un bandaj elastic aveam prin dulăpiorul cu medicamente şi oricum intenţionasem să-l utilizez), fără să mă las pe şi la mâna (dacă nu neapărat sau întotdeauna criminală, cel puţin incompetentă a) sistemului sanitar din România, mai rău m-am NEliniştit, bântuit zile şi nopţi la rând de imaginea destul de cutremurătoare a radiografiei cu fractura despre care nici n-aş fi ştiut (sigur) că am avut-o, la fel cum s-o fi întâmplat cu multe altele.

Revenind la dramaticul accident soldat – pe lângă rănirea mea (uşoară) – (doar) cu abandonul celor doi protagonişti de la Red Bull şi intervenţia safety car-ului, oricât de mult mi-aş fi dorit, după urmărirea nenumăratelor reluări (că pun cursele şi la înregistrat, tocmai pentru astfel de situaţii) şi cu avantajul de a le fi văzut şi judecat oarecum la rece, de vreme ce am ratat difuzarea lui în direct, să îi atribui vina în exclusivitate tânărului olandez, aflat şi-aşa într-o pasă proastă, trebuie să admit că nici coechipierul său nu a gestionat lucrurile perfect, dat fiind că la manevra lui de a simula, mai întâi, depăşirea, celălalat aproape că nu a pus botu reacţionat, schimbând direcţia prea puţin sesizabil şi aproape justificat de încadrarea în virajul următor, iar atacul propriu-zis a fost efectuat uşor intempestiv, australianul păcălindu-se mai degrabă pe sine însuşi. Să zicem (tot) un 80-20, ca procente de împărţire a responsabilităţii, similare cu cele din cazul meu, deşi acolo era vorba despre altceva, respectiv mere, nu pere.

Partea bună în toată această nebunie a fost că am putut consemna una din foarte rarele ocazii când un favorit de-al meu, în speţă Hamilton, beneficiază de un noroc chior, câştigând cursa după ce a profitat (spre propria sinceră şi vădită stânjeneală manifestată la interviurile ulterioare, semn că e un tip de bun-simţ şi cu capul pe umeri) de abandonul stupid al lui Bottas (pană de cauciuc) şi de greşeala lui Vettel (plus a echipei sale), în condiţiile în care britanicul a pilotat mai degrabă modest, dovedind (o dată în plus) că e nesigur, predispus la erori neforţate atunci când rulează aproape de unul singur pe o pistă relativ liberă (s-o fi plictisind), inclusiv (deşi nu a fost cazul acum) când se află (detaşat) în fruntea plutonului. Deşi ar trebui să facă parte din bagajul unui campion mondial, aptitudinile de “mecanic de locomotivă”, cum le zic eu, îi cam lipsesc, spre deosebire de rivalul de la Ferrari, care le are cam doar pe astea.

ÎN CHINA

Nu sunt un adept al teoriilor conspirative, însă evoluţiile şi, mai cu seamă, rezultatele (slabe ale) lui Hamilton din ultimele măcar două din primele trei curse ale noului sezon de Formula 1, venite pe fondul negocierilor pentru prelungirea contractului cu Mercedes, mă duc cu gândul la ceva de genul ăsta: fie chiar el vrea să-i determine pe cei de-acolo să pluseze cu milioanele arătându-le (pisica neagră) că de banii pe care sunt dispuşi să-i ofere acum cam atâta (contra)performanţă vor căpăta, fie, mai probabil, stafful echipei germane îi (dez-) aranjează monopostul şi strategiile în aşa fel încât să pară că nu el, ci coechipierul său Bottas e momentan mai îndreptăţit să aspire la statutul de pilot principal, în timp ce al doilea volan i-ar putea reveni foarte bine (şi mult mai ieftin) unui tânăr promiţător ca Verstappen sau unui aproape bătrân deja consacrat ca Ricciardo, aşa că ar fi bine pentru el să-şi bage minţile-n cap şi să mai lase la preţ.

Cert e că şi în China, unde încă de prin turul doi devenise limpede că singura şansă ca britanicul să obţină un loc măcar pe podium e să încerce o strategie alternativă, îndrăzneaţă, poate chiar fantezistă, câtă vreme, în actualul platou de concurs, practic nu are cum să termine (desigur, în condiţii cât de cât normale, fără avarii ale monopostului sau greşeli majore de pilotaj din partea lui, dar nici aşteptându-le la nesfârşit pe ale celorlalţi!) mai jos de locul şase (unde ar fi terminat şi cu non-strategia de-acum, dacă n-ar fi păţit-o Vettel şi Verstappen!), aşadar şi în China, alde Toto şi Niki s-au complăcut în a nu face nimic ieşit din comun, în afară, ce-i drept, de a-l chema o idee mai repede la standuri pe Bottas pentru primul schimb de pneuri, ceea ce i-a asigurat acestuia o revenire pe pistă în faţa lui Vettel, unde, însă – dacă lucrurile nu s-ar fi precipitat – sunt sigur că oricum nu ar fi rezistat aşa cum a făcut-o mai târziu în faţa băbăciunii de Raikkonen, care nu prea mai e în stare să depăşească pe nimeni.

Până la urmă, totul a fost dat peste cap de intervenţia safety car-ului coroborată cu iscusinţa celor de la Red Bull, care, spre deosebire de nemţi, s-au mişcat excelent (sau doar s-au mişcat), chemându-i fulgerător la boxe pe ambii piloţi pentru a le oferi câte un set nou de pneuri soft cu care ulterior au defilat pe circuit, încă din clipa aceea personal decretându-l drept favorit la victorie pe Verstappen, aflat doar pe poziţia a patra, fără să ţin însă cont de ceea ce eu însumi abia scrisesem, şi anume criza profundă şi – iată – prelungită prin care trece altminteri talentatul olandez, autor al unui (nou!) şir de boacăne soldat inclusiv cu cvasiabandonul lui Vettel, ajuns în final abia pe locul opt.

Cum spuneam, ceva în genul manevrei celor de la Red Bull ar fi trebuit să facă Mercedes cu Hamilton, nu pentru a se putea apăra în faţa lor, cum NU avea să reuşească, ci pentru a se putea bate cu Vettel, pe care orice om cu mintea întreagă înţelesese din capul locului că nu-l poate stingheri în vreun fel cu pneuri de compoziţie şi cu uzură similare, ritmul de cursă al campionului mondial fiind suspect de slab. Ca de obicei, acesta a sesizat (oricum uşor tardiv şi el) situaţia ingrată în care se afla în raport cu Vettel şi cea penbibilă în care a ajuns după safety car (şi) faţă de Red Bull-uri, dar nu şi-a impus punctul de vedere.

Partea oarecum bună (din punctul meu de vedere, profund subiectiv) e că şi strategii altminteri cu mult mai dibaci decât ai Mercedes, de la Ferrari s-au mulţumit să-l folosească pe Raikkonen doar ca şicană mobilă până la primul schimb de pneuri, efectuat cu maximă întârziere, după care au ratat şi ei ocazia de a fi geniali precum cei de la Red Bull. Oricum, sper ca măcar după această cursă rolul şi scopul (rămânerii la Ferrari) lui Raikkonen, de jalnic şi de-acum perpetuu scutier al lui Vettel, pe care nu trebuie să-l atingă nici cu gândul la vreo depăşire sau, dimpotrivă, rezistenţă, a devenit limpede chiar şi pentru fanii lui înrăiţi care încă îşi mai închipuiau că poate face vreo brânză de capul lui în cadrul scuderiei.

În încheiere, trebuie să subliniez (şi eu) evoluţia strălucitoare a lui Ricciardo, oricum unul dintre favoriţii mei, ale cărui depăşiri – perfect calculate, dar incisive, realizate în punctele cele mai propice ale circuitului (şi nu întotdeauna cu pneuri mai bune decât ale adversarilor, cum a fost, ce-i drept, acum) – ar trebui să fie prezentate ca material didactic, într-o sală de clasă unde pe primul rând să stea chiar coechipierul său, exagerat de impetuosul Verstappen, dar şi Bottas, cel care, de pildă, după ce în Bahrain a dormit în ghetele de pilotaj, la Shanghai s-a gândit să arate el de ce (nu) e în stare şi l-a atacat pe Raikkonen fix pe unde nu trebuia, într-un complex de viraje, riscând inutil, în condiţiile în care beneficia de pneuri infinit mai bune şi ar fi putut-o face lejer, comod, la capătul liniei drepte.

Revenind însă la simpaticul australian, nu-mi rămâne decât să sper că, în ciuda zvonurilor, nu va ajunge (vreodată) la insuportabila Ferrari (până şi la Mercedes ar fi mai bine!), chiar dacă, pe de altă parte, perspectiva de a-l umili, iarăşi, ca pe vremea când i-a fost coechipier la Red Bull, pe Vettel e destul de ispititoare.

DEJA (VU)!

E adevărat, calul de dar nu se caută la dinţi, şi, după ce mi-a trecut glonţul nu pe lângă, ci de-a dreptul PRIN ureche, încât, în disperare de cauză, deja convins că voi fi nevoit să urmăresc întregul sezon de Formula 1, cu antrenamente, calificări şi curse, plus competiţiile-suport (că mă cam uit la toate) pe cine ştie ce site-uri pirat sau, în cazul cel mai (ne)fericit, pe mult trâmbiţata, dar încă tot nelansata platformă F1TV (Pro), contra unei sume uşor împovărătoare la veniturile noastre [deşi aici se prea poate ca idiotul acela plătit cu (zeci de) mii de euro pe la televiziuni şi radiouri, căruia, de pildă, 5 euro pe lună pentru aplicaţia Spotify i se pare un mizilic, la fel ca nemţilor sau suedezilor, să mă contrazică (iarăşi) public pe Facebook], am apucat să mă abonez la un pachet suplimentar de la UPC, Panonia, conţinând un canal unguresc care achiziţionase drepturile de transmitere a competiţiei şi – cu toate că fusesem oarecum avertizat (nu de către cei de la UPC, desigur, ci de nişte binevoitori pe un forum) că, acestea fiind valabile doar pe teritoriul ţării vecine, emisia va fi codată – am nădăjduit, ca un naiv ce sunt, că, dacă plătesc carevasăzică în plus (de unde şi sintagma “pachet suplimentar” sau “opţional”), voi avea acces la tot conţinutul canalului respectiv, doar ca să mă conving că nici vorbă, ceea ce, desigur, m-a făcut să denunţ instantaneu micul contract la distanţă (prin telefon) adiţional, aşa încât, de bine, de rău, n-am fost păgubit decât cu vreo doi lei cincizeci de care am şi văzut, împreună cu soţia, o parte a unei competiţii de patinaj pe care Eurosportul nostru n-o transmitea (deşi avea dreptul) din cauza unor… reluări de la Olimpiada de iarnă încheiată de vreo lună (că şi ăia sunt bolnavi la cap!), aşadar, după toate astea, poate că ar trebui să fiu mai îngăduitor cu cei de la Digi Sport, care, în cam al doisprezecelea ceas şi jumătate, ratând primele sesiuni de antrenamente din Australia, la care m-am uitat într-adevăr pe nici nu vreau să-mi amintesc unde şi cum, s-au îndurat de puţinii abonaţi pasionaţi de aşa ceva şi au luat, împreună cu Telekom Sport, drepturile pentru România, doar pentru ca deja, încă de la cursa cu numărul doi, din Bahrain, să aibă probleme cu programările, deocamdată sărind, cu totul, emisiunea-prefaţă, “Grila de start”, din pricina unui meci de tenis din Cupa Davis care nu se mai termina, dracului, dar având, totuşi, norocul de a intra în emisie oarecum la timp pentru cursa propriu-zisă, doar fiindcă, din fericire, se încheiase pe alt canal unul de fotbal, iar cel de tenis s-a mutat, dracului, acolo, asta după ce, ca un făcut, cu numai o zi înainte, cei doi comentatori obişnuiţi iscaseră o entuziastă discuţie aprobatoare despre faptul că ora oficială de start a Marilor Premii a devenit, la iniţiativa noului proprietar american al competiţiei, “şi zece”, în loc de “fix”, astfel încât, ziceau ei, nu vor mai exista necazurile din trecut, când erau nevoiţi să intre cu mare întârziere, pe la “fără două minute”, având, chipurile, acum, timp berechet, inclusiv pentru calupurile publicitare şi pentru difuzarea evenimentelor premergătoare de pe circuit, iar eu mă amuzam lăuntric copios, imaginându-mi clipa în care vor realiza cât sunt de caraghioşi, când, într-adevăr, în loc să intre la “fără două minute”, o vor face la… “şi opt” din pricina cine ştie cărui meci de volei sau – aşa cum, iată, avea să se întâmple chiar mai curând decât aş fi crezut şi eu, încă a doua zi! – tenis, care oricum n-au durate precise de desfăşurare, cu atât mai mult cu cât “găselniţa” nu e cine ştie ce noutate, ea fiind aplicată de multă vreme la meciurile de fotbal din Europa League, care încep la “şi cinci”, fără vreun beneficiu deosebit pentru telespectatori, iar dacă va fi şi la cele din campionatul intern, de pildă din liga a doua, acestea vor întârzia exact cât să intre (tot) peste Formula 1, ca şi până acum.

Toată treaba asta (mare) din urmă e ca şi cum aş spune eu că o astfel de schimbare-amânare îmi oferă mai mult răgaz să mă duc la budă înaintea startului, pentru tradiţionalul pipi mic, de siguranţă, pe sistemul “îmi vine, nu-mi vine, tre’ să fac, să nu mă apuce în miezul acţiunii”, că-s genul care se emoţionează fleaşcă la competiţiile sportive tensionate. Aiurea, tot cam prin turul de formare ajung să trag apa.