Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 8 iunie 2018

101%!

Secretul victoriei obţinute (relativ lejer) de Simona Halep în semifinala de la Roland-Garros cu Garbiñe Muguruza a constat în fericita simbioză a celor două elemente amintite de mine în “avancronica” de ieri: în timp ce jucătoarea noastră a evoluat spre nivelul ei cel mai bun, spanioloaica şi-a cam dat în petic, dovadă stând nu atât sau doar nenumăratele greşeli trecute la rubrica “neforţate”, dar din care, în realitate, multe au fost provocate de mingile “lungi” şi bine plasate trimise de Simona, cât serviciul neobişnuit de slab, cu procent mediocru la primul (deşi, paradoxal, mai bun decât al Simonei, ceea ce de fapt întăreşte ideea) şi un al doilea perfect atacabil. Probabil că, la cum a jucat Simona, cel puţin în prima parte a meciului, o evoluţie a Muguruzei la potenţialul ei maxim n-ar fi făcut decât să limiteze proporţiile scorului (poate un 6-3 sau 6-4 în primul set, când oricum ghemul cedat de româncă, pe propriul serviciu, mi-a amintit de setul oferit odinioară drept “cadou de Paşte” Irinei Begu.)

Chiar şi aşa, după ce pe scurta durată a primului set – de departe cel mai bun făcut de Simona dacă nu vreodată, cu siguranţă în ultimii… mulţi ani, de pe la o partidă cu Azarenka din vremurile când belarusa era încă în vârf de formă – şi să fi vrut n-aş fi apucat să mă retrag (strategic) din faţa televizorului, dat fiind că suport infinit mai greu o înfrângere a favoriţilor mei după ce conduc (confortabil), decât atunci când sunt dominaţi de la bun început, în cel de-al doilea n-am mai rezistat decât până s-a făcut 3-1 pentru Muguruza, după ce Simona ratase două mingi de (re)break cu cele mai slabe lovituri ale ei de până atunci, ducându-mă cu gândul la mulţimea de situaţii similare, în care cea în cauză ajunge să piardă o astfel de manşă chiar şi fără să mai ia vreun ghem.

Pe de altă parte, încurajat (timid) de faptul că, până la meciul cu Kerber, când a pierdut, mai degrabă aiurea, trei ghemuri, în toate celelalte meciuri nu cedase în setul doi (când îşi intră ea pe deplin în ritm) mai mult de unul singur, mi-am spus, în ciuda evidenţei care mă cam contrazicea, dar cu vitejia dată de televizorul stins, că nici spanioloaica nu-i va lua mai mult de patru, hai cinci, aşa că am deschis pagina oficială de internet a turneului la secţiunea cu rezultate finale (deci nu cea cu scoruri “live”!), încărcând-o din cinci în cinci minute, până când, într-adevăr, sugestiv de curând, spre moderata mea surpriză şi neţărmurita bucurie, îngrijorătorul mesaj “nici un rezultat încă” a fost înlocuit nu cu 6-1, 7-5-ule pe care parcă îl vedeam aievea în faţa ochilor, ci cu adevăratul 6-1, 6-4 cu atât mai logic cu cât, după cum remarcam cu alt prilej fericit, Simona Halep are, pe lângă multe alte calităţi, şi bunul obicei de a nu pierde două meciuri la rând în faţa unei adversare de top, fiind aşadar momentul revanşei după eşecul usturător în faţa Muguruzei de la Cincinnati, de care personal recunosc că uitasem.

În privinţa finalei de sâmbătă, dincolo de faptul că Simona porneşte cu prima şansă, sper ca şi condiţiile meteo să fie la fel de favorabile (ei) ca ieri, fiindcă, spre deosebire de opiniile unor specialişti cam necunoscători ai realităţilor (climaterice) româneşti, printre care şi expertul Eurosport Mats Wilander, care socotea(u) că o defavorizează, avantajând-o în schimb un teren umed, cu mingi îngreunate de ploaie, am convingerea că fata noastră se simte mai bine pe un teren perfect uscat, cu praful ridicat intrându-i printre dinţi şi cu soarele bătându-i drept în cap (sau, în fine, pe cozorocul pe care, în mod firesc, la meciul cu Muguruza nu şi l-a mai scos după juma’ de ghem), că aşa e pe la noi, unde s-a obişnuit de mică.

Ca să fie însă sigură de victorie, va trebui să aplice principiul propovăduit de antrenorii de înot, care spun că, pentru a obţine un rezultat bun la proba de o sută de metri, indiferent de procedeu, sportivul trebuie să înoate cât poate el de tare pe prima lungime de bazin (olimpic), iar pe a doua să accelereze. Sau, cum spuneau comentatorii de fotbal pe vremuri, să se autodepăşească! Baftă!


P.S. Dacă ar fi să merg cu superstiţiozitatea până la capăt, aş spune că biata Simona nu are nici de data asta vreo şansă de a triumfa la Roland-Garros: după cum tocmai am aflat cu oroare, CTP (“omul cu ghinionul”  vorba cuiva) comentează din nou meciul în direct pentru un post de televiziune!

Deşi e conştient că, mai în glumă, mai în serios, multă lume l-a învinovăţit pentru eşecurile precedente ale Simonei – ceea ce, desigur, ar fi caraghios, dacă nu l-aş fi auzit pe el însuşi spunând că nu doreşte să facă vreun pronostic cu privire la finala de mâine de teamă să... nu sperie norocul fetei! –, n-a putut să refuze, pur şi simplu, invitaţia, dovadă peremptorie a oportunismului său şi a nemăsuratei plăceri de a se băga în seamă pe unde apucă.

Să sperăm că va fi mai puternic celălalt element de superstiţie, pozitiv, şi anume că este fix a patra tentativă a Simonei de a obţine un titlu de Mare Şlem, la fel cum, dacă îmi amintesc bine, tot după abia al patrulea meci decisiv, “cu fotoliul de lider mondial pe masă”, cum spunea la vremea aceea un (alt) comentator, a reuşit să devină numărul 1 WTA.


P.P.S. În atenţia “haterilor” bolnavi la cap ai Simonei, care îşi doresc cu patologică ardoare un eşec în finala de mâine: indiferent de rezultat, trebuie să le intre bine în tărtăcuţele alea găunoase şi să se împace cu gândul ucigător pentru ei că, peste douăzeci-treizeci de ani, Simona Halep va fi echivalentul Nadiei Comăneci de acum, adică portdrapelul României în lume pe plan sportiv şi nu numai. Iar la jalea din sportul nostru de azi, din păcate s-ar putea să nici nu aibă lângă ea un Ilie Năstase şi un Gheorghe Hagi. Chiar şi Cristina Neagu va fi “doar” un Ivan Patzaichin (sau, şi mai bine, Cristian Gaţu) cu rezultate excepţionale, însă într-un sport care nu se bucură de prea mare popularitate în lume.

Niciun comentariu: