Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 11 iunie 2018

PUR ŞI SIMPLU, CEA MAI BUNĂ!

În mod surprinzător, chiar şi fără să fi luat un Extraveral, aşa cum avusesem de gând, ci doar bând (pe nerăsuflate) o ditamai cana de ceai de tei, am rezistat eroic, până la sfârşit, în faţa televizorului deschis pe canalul Eurosport (nicidecum pe Pro TV, unde comenta “omul cu ghinionul”!) la meciul Simonei Halep din finala de la Roland-Garros, mai întâi, pesemne, suficient de amorţit ca să nu mi se pară o tragedie înfrângerea ce părea să se prefigureze la 3-6, 0-2, apoi, încă din ghemul următor, cuprins parcă de un soi de premoniţie (pozitivă), bazată, cumva, (şi) pe înfăţişarea mai degrabă neîncrezătoare (în victorie) şi obosită căpătată de către Sloane Stephens, ca urmare, presupun, a palmaresului negativ în faţa româncei şi a obiectivei sale convingeri lăuntrice că Simona e o jucătoare mai bună, care, odată ce îşi intră în ritm (mai ales în acel set doi despre care pomeneam şi înaintea meciului), o are la degetul mic, exact cum o are ea, Sloane, pe sora ei geamănă, dar mai mică, mai palidă şi din altă mamă, Madison Keys, de care trecuse lejer în semifinală, astfel încât – mă credeţi sau nu – i-am spus soţiei – încă şi mai uimită decât mine că nu părăsisem deja patul conjugal din faţa televizorului pentru a mă duce în sufragerie să mă învârt ca un leu în cuşcă în aşteptarea deznodământului – că, dacă Simona ia imediat breakul înapoi şi se face apoi 3-2, are mari şanse să trimită meciul în set decisiv, unde adversara (“ga-ran-tat”!) nu-i va lua mai mult de un (1) ghem, adică ceea ce – după încă un foarte descurajator moment de cumpănă, când, în loc de firescul, după aspectul jocului, 5-2, s-a făcut 4-3 şi apoi 4-4 – s-a şi întâmplat, cu paradoxala diferenţă notabilă, care demonstrează cum un efect poate avea două cauze radical diferite, că, în viziunea mea, americanca era cea care se prăbuşea definitiv, începând să comită nenumărate greşeli neforţate pe fondul epuizării fizice şi psihice, pe când în realitate n-a fost aproape deloc aşa, ci – după cum aveam să descopăr mai limpede revăzând ulterior meciul în reluare – Simona şi-a ridicat nivelul evoluţiei, refuzând, pur şi simplu, să mai greşească (forţat sau neforţat) până când n-o făcea adversara, adică fix pe dos faţă de primul set, şi păstrându-şi, pe de altă parte, o prospeţime fizică remarcabilă pentru o sportivă din România în raport cu oricine, dar mai ales cu o americancă (sau, în sferturi, o nemţoaică!), de obicei ai noştri fiind cei care cedează primii (şi) din acest punct de vedere.

Altminteri, fireşte că am vărsat chiar mai multe lacrimi de bucurie decât Simona (dacă nu cumva şi decât nevastă-mea!) după ultimul punct şi pe întreaga durată a ceremoniei de premiere, una uşor perturbată, în blocul meu, fix la intonarea imnului, de bormaşina unui vecin atins mai degrabă la bască decât în suflet de momentul cu adevărat istoric (nu doar) pentru sportul românesc: liderul la zi al clasamentului WTA şi principala favorită a turneului, Simona Halep, şi-a respectat statutul şi a obţinut titlul la Roland-Garros, lucru care nu se întâmplă chiar de fiecare dată în tenisul feminin (dacă nu e vorba de vreo Serena Williams sau, mai demult, Martina Hingis, Steffi Graf,  Chris Evert...), unde surprizele, plăcute sau neplăcute, abundă, ceea ce înseamnă că, în clipa de faţă, fie şi pentru numai două-trei săptămâni, până la Wimbledon, nu încape nicio îndoială că o româncă este cea mai bună din lume! 

Niciun comentariu: