O ŢARĂ FRUMOASĂ, CU OAMENI BLAJINI

Foto: Mediafax

În orice democraţie autentică, există instituţii ale statului care, în anumite condiţii, bine stabilite de lege, au dreptul, ba chiar obligaţia să acţioneze împotriva cetăţenilor violenţi, utilizând inclusiv forţa, în timp ce, în niciuna dintre acele(aşi) democraţii autentice, oamenii de rând, civilii, nu au dreptul, în absolut nicio situaţie, să riposteze, ci, eventual, dacă se simt nedreptăţi, agresaţi în mod nejustificat, să depună plângeri (penale) către organismele abilitate, mergând, dacă simt ei nevoia, până la cele internaţionale (CEDO etc.), la care au acces neîngrădit, aşa cum, cu toată sinceritatea, nu doar i-aş îndemna, ci aproape i-aş soma pe manifestanţii din 10 august 2018 loviţi de către jandarmi, în caz contrar planând, mai degrabă, suspiciunea că victimele (cu sau fără ghilimele) preferă să se fi ales doar cu câteva vânătăi şi, poate, doi-trei dinţi ciobiţi, decât cu un dosar penal, dacă, în urma inevitabilei anchete (judiciare), s-ar dovedi că, fix înainte de începerea înduioşătoarelor clipuri video cu “scene care vă pot afecta emoţional” făcute cu propriile telefoane mobile, în care par întruchiparea inocenţei, aveau mâinile ocupate cu bucăţi de caldarâm şi alte obiecte contondente sau tocmai trânteau de asfalt o piatră mai mărişoară pentru a o sparge şi a-şi multiplica astfel muniţia de război (urban), dând măcar dovada unei inteligenţe de neandertalieni, care cam în acelaşi mod îşi confecţionau primele unelte.

Pe de altă parte, jurnalistic vorbind, există o cunoscută butadă profesională conform căreia o ştire de presă nu apare atunci când un câine muşcă un om, ci atunci când un om muşcă un câine, ceea ce, transpus la evenimentele din 10 august, înseamnă că adevăratul breaking news pentru televiziunile de, carevasăzică, ŞTIRI (spre deosebire de cele de propagandă şi manipulare) nu sunt imaginile difuzate la nesfârşit, în buclă, cu jandarmii care lovesc manifestanţii, aşa cum se întâmplă la orice miting din lume degenerat (indiferent din vina cui, deci şi a forţelor de ordine, fatalmente alcătuite din indivizi antrenaţi să fie duri, spre deosebire de civili) în ciocniri de stradă şi de la care – aşa cum personal am învăţat încă din 28 ianuarie 1990 – oamenii de bună credinţă, veniţi să manifeste în mod paşnic, pleacă de la primele semne de scandal, pentru că altfel, volens nolens, girează una violentă, ci cele în care o hoardă de sceleraţi dintr-o naţiune altminteri vestită pentru pacifismul şi toleranţa ei se năpustesc asupra unei femei (-jandarm), pe care o lovesc cu – literalmente! – bestialitate minute în şir, scene desprinse parcă dintr-un documentar de pe Animal Planet, cu hiene repezindu-se asupra gazelei desprinse de turmă, sau din filmele de groază, unde mutanţii atinşi de un virus care îi transformă în jivine canibale şi care se transmite prin muşcătură, aleargă cu urlete feroce şi o viteză nefiresc de mare atacându-l pe unul dintre cei încă neinfectaţi. Absolut cutremurător!

De altfel, una dintre aşteptările mele majore în urma evenimentelor din 10 august este să asist la demiteri în lanţ ale capilor Jandarmeriei şi, eventual, reorganizarea întregului sistem de pregătire a recruţilor, însă nu din cauza violenţei cu care s-a acţionat (în această privinţă va decide Justiţia), ci a lipsei crase de profesionalism, a greşelilor elementare din punct de vedere tactic, cu camarazi lăsaţi în urmă pe câmpul de luptă (nici ca militar în termen pe vremea lui Ceauşescu nu mi s-a întâmplat ca formaţiunea din care făceam parte să se răscrăcăreze în halul ăla în marş!), cu jandarmi care se dau cap în cap alergând haotic spre cine ştie ce obiectiv himeric şi alţii care aproape se împuşcă singuri în picior cu pistolul cu gaze, al căror conţinut îl înghit tot ei, cu echipament (în speţă căşti) larg, cu trei numere mai mari, care le zboară (din cap) la prima împingere mai viguroasă etc., imagini ce mi-au amintit de mineriadele din ianuarie 1999, când jandarmii au fost umiliţi de mineri, dar după care s-au şi luat măsuri drastice. În plus, pentru prima oară la o astfel de manifestare scăpată de sub control, nu s-a făcut nicio reţinere pe loc, cu obişnuita dubă, primele… două (?!) efectuându-se abia după o zi, ceea ce mi se pare foarte suspect.

A doua ar fi să se dea publicităţii, măcar în rezumat, conţinutul rapoartelor SRI către comandanţii forţelor de intervenţie, pentru a ne lămuri, odată pentru totdeauna, dacă au existat informaţii conform cărora vor apărea violenţe, ceea ce ar explica, măcar într-o bună măsură, atitudinea mai fermă a jandarmilor încă de la începutul manifestaţiei, reclamată de unii participanţi, sau dacă NU au existat, caz în care, pe lângă noi semne de întrebare despre intervenţia în sine, ar apărea şi altele, despre (in)competenţa SRI.

În fine, tot din punct de vedere jurnalistic, mi-ar fi plăcut ca măcar unul dintre posturile de ştiri să facă (prin imagini, nu cu relatări verbale) paralela mult mai elocventă între ceea ce s-a întâmplat pe 10 august 2018 în Piaţa Victoriei, sub un jalnic guvern pesedist, şi momentele când au degenerat manifestările similare (chiar dacă de mai mică amploare), dar de sens opus, din ianuarie 2012, din Piaţa Universităţii, sub un (cel puţin) la fel de penibil guvernboc băsisto-pedelist, recte semiprotopenelist 2018, cu huliganii fugăriţi şi bătuţi pe Magheru şi prin Centrul Vechi sau, ulterior, cu cordoane instituite de “ţestoasele ninja”, unde erau percheziţionaţi corporal (?!) de-a valma toţi trecătorii prin zonă, pentru a se vedea că singurul elementul de reală continuitate între cele două întâmplări (sau nu!) cvasiidentice sunt jandarmii, aşa buni sau răi cum i-au creat politicienii de toate culorile.

Comparaţia între ciondănelile de-acum şi mineriada din 1990 e făcută de şi pentru copii retardaţi cu părinţi şi/sau bunici aflaţi atunci de partea celor (mulţi) care aplaudau intervenţia ortacilor. Să fie clar!