Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

sâmbătă, 31 mai 2014

"AMEN & ATTACK"

joi, 29 mai 2014

“FURTUNA” ȘI BULGARUL

Joia trecută, după aproape o lună de… relaş, am ajuns din nou la teatru. De data asta, pentru a evita, pe cât posibil, surprizele neplăcute, m-am ghidat după ceea ce spuneam că a fost primul şi, până acum, cel mai de încredere criteriu de selecţie a pieselor, autorul, mergând, practic, la sigur cu “Furtuna” de (la drept vorbind, mai degrabă “după”) William Shakespeare, la Teatrul Naţional, în regia bulgarului Alexander Morfov, despre care mărturisesc cu moderată jenă că nu auzisem, deşi, după cum am aflat din programul de sală, se bucură de oarece notorietate în Europa, chit că mai mult prin părţile ei ruse, unde cică a obţinut şi nu ştiu ce numeroase mari premii, printre care… “Sufita de aur”. În fine.

Chiar dacă de-a lungul deja relativ îndelungatei mele vieţi (mai cu seamă când te gândeşti că atâtea genii s-au stins în floarea vârstei!) am văzut nenumărate transpuneri, în special cinematografice, ale lucrării marelui dramaturg englez, avantajul unei memorii slabe, cum am eu, este că o pot (re)vedea mereu ca şi cum ar fi prima oară. De aceea, şi pentru că, pe de altă parte, se prea poate ca fidelul şi mult mai cultul meu cititor să ştie piesa pe dinafară, nu mă voi referi la subiectul ei sau la cât de mult se îndepărtează de original actuala viziune regizorală, una extrem de “actuală”, judecând fie şi numai după apariţia din final a unui aparat fotografic, ce putea proveni şi de la un telefon mobil (n-am mai găsit locuri decât pe ultimul rând al sălii, de unde asemenea detalii au scăpat privirilor mele mai puţin agere ca odinioară), cu care un personaj îşi face un “selfie”. Cât despre o critică autentică a unui text shakespearian, zău că nu mă încumet să fac!

Ce pot totuşi să spun, categoric în favoarea spectacolului, este că, spre deosebire de cele care ţin câte un amărât de ceas şi jumătate ce pare interminabil, acesta durează trei ore care habar n-am când au trecut, până şi pauza – insuficientă, de pildă, ca lunga coadă de la toaleta femeilor să se termine înainte ca soneria că cheme publicul înapoi în sală – dând senzaţia că e prea lungă şi, cumva, inoportună. În plus, chiar dacă, după două zile de trasee pe munte şi trei nopţi dormite pe sponci mă simţeam dărâmat, încât fusesem pe punctul de a renunţa la bilete, mai cu seamă că ora de începere era una târzie (19.30), nu doar că n-am regretat că m-am dus (şi nici cei 80 de lei daţi pe bilet, în condiţiile în care de multe ori ajung să plâng după câte un pol dat pentru o reprezentaţie proastă), dar la capătul celor trei ore m-am simţit pe deplin revigorat, gata să mai stau peste noapte şi la un meci de hochei. (În cele din urmă însă, raţiunea şi, mai ales, oboseala au triumfat, şi doar… am încercat să-l înregistrez, după cum am povestit.)

Dincolo de meritele incontestabile ale… autorului, principalul artizan al acestei reuşite este, fără îndoială, regizorul, care a găsit un echilibru perfect şi – din punctul meu de vedere, ca unul care am început să mă autosuspectez de un oarece conservatorism galopant – foarte surprinzător, între un text clasic şi o abordare ultramodernă, vie, asezonată cu piese muzicale de ultimă oră şi dansuri ritmate, în care însă (mai) toate “anacronismele” respectă rigorile bunului-gust. Până şi episodul în care marea rivalitate politico-istorică dintre napolitani şi milanezi ia forma unei confruntări a galeriilor de fotbal ale lui SSC Napoli şi AC Milan, cu scandări şi gesturi specifice, potolite într-un târziu sub stindardul unificator al (Naţionalei) Italiei (că tot se apropie Turneul final al Campionatului Mondial) are un haz aparte. În acest context, ţin să remarc prestaţia lui Marcelo S. Cobzariu în rolul… şefului de galerie. După ce data trecută când l-am văzut (pentru prima oară, din câte îmi aminteam) pe scenă îmi exprimasem speranţa să fie şi ultima, mă simt dator să nuanţez: sper să nu-l mai văd prea curând în roluri serioase, de rafinat intelectual uşor cinic, dar (ce se vrea) cuceritor. Ca om hâtru, din popor, merge de minune.

De altfel, evident “sub bagheta regizorală…”, (aproape) întreaga distribuţie, în frunte cu Ion Caramitru, în rolul lui Prospero, şi necunoscutul mie Istvan Teglas (Ariel), s-a achitat cu brio de sarcini, în timp ce Mihai Călin, interpretul lui Caliban, a fost de-a dreptul strălucitor, pendulând excepţional între registrul comic şi cel dramatic. Ştiam eu că reclamele alea cu “vopseşte nemţeşte”, de pe Dolce Sport, unde e de asemenea simpatic, i-au prins bine! La polul opus, Andrei Finţi, care interpretează fals rolul lui Alonso, şi, oarecum ironic, “fiul său”, Alexandru Călin, atât de slab în Ferdinand, încât aproape că ruinează întreaga poveste de dragoste dintre acesta şi Miranda, întruchipată cu mult farmec şi naturaleţe de Crina Semciuc.

În încheiere, ţin (morţiş) să salut iniţiativa domnului Ion Caramitru, în calitate de director al TNB, care, sătul pesemne şi el de toţi regizorii români (de etnie maghiară) pe care îi premiază (aiurea) în ultimii ani la UNITER, a început să apeleze (din nou) la “stranieri”. Sigur, aş prefera să văd la lucru nişte francezi, englezi, italieni sau americani, dar deocamdată e bun (oricum mai bun decât mulţi de-ai noştri) şi un bulgar.

miercuri, 28 mai 2014

O EXCURSIE DE VIS (URÂT)

Săptămâna trecută, cam pe vremea asta, tocmai mă întorceam de la munte, după o scurtă ieşire de (nici) două zile, un fel de excursie de weekend, doar că făcută într-o marţi şi-o miercuri, pentru că, atâta timp cât şi programul îmi permite, prefer să evit aglomeraţia de pe şosele şi din zonele de interes turistic, inevitabilă în weekendurile propriu-zise, care, în plus, abundă în transmisiuni (sportive) interesante la televizor.

Acum, nu ştiu alţii cum sunt, dar, chiar şi dincolo de cele de mai sus, pentru mine o astfel de drumeţie se transformă mai de fiecare dată într-un adevărat calvar, un soi de dara mai mare decât ocaua: pentru cele de fapt numai vreo 36 de ore de “relaxare” şi “recreere”, socotite din dimineaţa plecării şi până în seara următoare, la întoarcere, şi din care oricum măcar 4 sau 5 înseamnă drumul, care nu întotdeauna e o plăcere, ba, cel mai adesea, dimpotrivă, irosesc cel puţin încă o dată pe-atât cu pregătirile şi refacerea.

Mai întâi, înainte de a porni, nu-mi vine deloc uşor să mă decid asupra destinaţiei. În general, după ore în şir de aprige deliberări, care se pot lăsa cu migrene îngrozitoare şi certuri în familie, concluzia este aceeaşi ca şi data trecută: Cabana, sau mai degrabă Hotelul Piatra Arsă, unde, la drept vorbind, chiar şi fără ca tarifele să fie excesive, cred că de banii cheltuiţi în ultimii zece ani mi-aş fi putut face o vilişoară proprie. Pentru tipul comod care am devenit însă, reprezintă cea mai convenabilă variantă, o îmbinare armonioasă între confortul citadin şi aerul tare al înălţimilor.

După telefoanele de rezervare a camerei – uneori chiar necesare, deoarece încă se mai întâmplă, deşi parcă mai rar ca odinioară, ca toate locurile de cazare să fie ocupate de sportivi – urmează câteva ore bune de făcut bagajele, asta în ciuda faptului că am o lungă şi completată în ani de zile listă cu lucrurile necesare salvată într-un fişier în calculator şi nu trebuie decât s-o scot la imprimantă sau nici măcar; altfel aş mai fi pierdut timp preţios şi cu întocmirea ei. Chiar şi aşa, poate şi unde ies destul de rar, nu mi-e uşor să-mi găsesc rucsacul, pelerina de ploaie, bocancii, hărţile etc. Iar două zile (la munte) sunt două zile (la munte): schimburi de ciorapi, de chiloţi, tricouri, trening, haine groase…

Trec rapid (cu relatarea) peste halul în care dorm eu în nopţile dinaintea plecărilor mai mari sau mai mici, ca şi peste activităţile de ordin oarecum gospodăresc, cum ar fi cumpărarea şi pregătirea gustărilor, ba chiar şi alimentarea cu benzină, care nu cad în sarcina mea, şi ajung deja la întoarcere, când urmează despachetarea, aproape la fel de anevoioasă ca operaţiunea inversă, şi, mai ales, băgarea tuturor hainelor (devenite rufe) la spălat, inclusiv a celor nefolosite, dar care, într-un fel sau altul, au intrat în contact cu elemente dubioase, printre care lenjeria de pat sau rafturile dulapurilor din camera de hotel. La toate astea se adaugă refacerea fizică, fiindcă orice ieşire la munte se soldează cu o febră musculară soră cu paralizia, plus că noaptea petrecută acolo e pentru mine aproape la fel de “odihnitoare” ca una albă.

Acestea ar fi considerentele de ordin general. În cazul concret, particular, al ultimei escapade, soarta a fost încă şi mai potrivnică decât de obicei. Deşi plecasem ca să scap, măcar pentru două zile şi, mai ales, o noapte, pe de-o parte de bormaşina şi, parcă, picamărele viitorului vecin de la etajul patru, care la mine, la zece, în dormitor sau birou, se aud cumva amplificat, mai tare decât dintr-o cameră alăturată, iar, pe de alta, de neîncetatele bocăneli nocturne ale trepanaţilor de dedesubt, care dacă nu schimbă pentru a cincea oară în două luni gresia şi faianţa sau nu mută, iarăşi, mobila, cu siguranţă şi-au deschis atelier de tâmplărie, ei bine, la Piatra Arsă m-am simţit… ca acasă (?!), deoarece cabana se află (şi ea!!) în plin proces de renovare, întreaga zonă fiind un şantier. Singurele diferenţe “pozitive” au fost că peste zi n-am stat în cameră, făcând trasee, iar seara nu s-au auzit bocăneli şi bufnituri decât până pe la 11.00, nu până la 3-4 dimineaţa ca la mine în bloc. În schimb, a fost mult mai frig, în prima zi a plouat, iar patul nici nu vreau să mi-l mai amintesc!

Colac peste pupăză, mi-am văzut cu ochii şi unul dintre cele mai mari coşmaruri atunci când sunt la munte, acela de a mi se strica echipamentul. Nu făcusem nici zece paşi pe drumul spre cabană, după ce coborâsem din telecabina de Cota 2000 (deh, vârsta), când am constatat cu stupoare şi disperare că talpa bocancului stâng se desprinsese aproape complet. Restul drumului, ca şi toate celelalte trasee, inclusiv cel de întoarcere, anevoios, (deşi) la coborâre, de a doua zi, când am renunţat la mijloacele de transport pe cablu, n-am avut încotro şi le-am parcurs ca pantofarii, în adidaşi, cu toate că mai era şi destulă zăpadă, după cum se poate vedea în imagini, la fel cum se poate vedea şi că la pasajele mai abrupte mi-am pus totuşi bocancul funcţional, pentru un spor de aderenţă, astfel încât, iată, am supravieţuit ca să scriu despre toate astea.

Bilanţul financiar-contabil al celor două zile de vis (nu neapărat frumos), fără a socoti şi cheltuielile cu mâncarea, telefonul la cabană sau curentul şi detergentul pentru maşina de spălat (patru ture!): 315 lei, din care 100 lei camera, 60 lei telecabina, 100 lei benzina, 25 lei parcarea în Sinaia și 30 lei patru sucuri, cu tot cu bacşiş (două la Babele, două la Poiana Stânei).

marți, 27 mai 2014

LA ADIO!

Pentru că, excepţie făcând rezultatele alegerilor europarlamentare, pe care mărturisesc spăşit că le-am căutat în mod expres şi cu tot dinadinsul pe Google, citindu-le, parcă, pe când erau încă parţiale, dar bine conturate, pe Mediafax, restul informaţiilor despre viaţa politică românească îmi parvin în continuare, şi cu totul împotriva voinţei mele, din tot soiul de linkuri pe care nu ştiu cum să le mai ocolesc pe Facebook, unde şi-aşa intru cam din două în trei zile, se fac de-acum exact… nici nu mai ştiu câte multe luni de când am pierdut contactul (şi) cu genul ăsta de realitate, ca să nu mai spun antenă, aşa încât, dacă ar fi să mă refer, în lipsă de alt subiect pe ziua de azi, la cea mai recentă mişcare (browniană) a PNL, despre care am aflat la fel de întâmplător, şi anume părăsirea grupului ALDE, alături de care s-a aflat, mai mult la rău decât la bine, încă de pe la începuturi, chiar n-aş putea şti dacă ea este perfect justificată de vreun cutremur doctrinar provocat de acesta din urmă sau de o schimbare radicală de atitudine, ce ar demonstra o dramatică alunecare spre stânga, cum ar fi declararea drept preşedinte de onoare postum a lui Iosif Vissarionovici Stalin sau măcar a lui Vladimir Ilici Lenin, ori militarea activă pentru reabilitarea lui Ho Şi Min, Pol Pot şi Nicolae Ceauşescu, însă cu condiţia sine qua non să se fi petrecut oricum în ultimele două-trei zile sau cel mult săptămâni, pentru că altfel mi-au tot căzut sub ochi declaraţii recente ale lui Crin Antonescu prin care dezminţea categoric “zvonurile” unei asemenea rupturi, dar chiar şi aşa mi se pare unul dintre cele mai mârşave gesturi, nu doar politice, ale ultimelor două decenii şi aproape jumătate de aşa-zisă democraţie post-revoluţionară, trecerea, cu arme, bagaje şi ideologie, la mizerabilul PPE, fix aceeaşi entitate monstruoasă care în perioada referendum…urilor de demitere a laşului preşedinte al morţilor, Traian Băsescu (noul coleg de famiglie europeană al “liberalilor”), avea, inclusiv, sau mai ales, prin marcanţii lui lideri caricaturali, dar, din păcate, cu mare trecere şi greutate la nivel continental, Merkel şi Barroso, poziţii nu doar vehement-dojenitoare la adresa autorilor “loviturii de stat”, fireşte “anticonstituţională” (că analfabeţii nu fuseseră în stare să citească pasajele din Constituţie dedicate acestei proceduri), din România, ci şi atât de aberante, încât n-am nicio îndoială că uneori se jenau de ele chiar şi aliaţii lor încă şi mai penibili din ţară, pedeliştii fruntaşi ca Emil Boc, Elena Udrea sau Monica Macovei. Ce vreau să spun e că peneliştii puteau părăsi, fie şi şobolăneşte, dar cu atât mai de înțeles dacă din diverse motive nu se mai simţeau… în largul lor acolo, corabia ALDE, fără însă a sări imediat în barca piraţilor PPE, care tocmai îi măcelăriseră.

În aceste condiţii, mă şi mir profund că Antonescu, după şi numai DUPĂ ce şi-a atins şi acest din urmă obiectiv meschin, şi-a anunţat demisia de la conducerea partidului, cum am citit chiar adineauri, “documentându-mă”, altminteri sumar, pentru articol, fără însă a găsi pe undeva şi vreun angajament solemn din partea lui că nu va candida din nou, eventual de unul singur, la viitorul Congres, probabil extraordinar şi convocat de urgenţă (că asta e schema pe la noi: “demisionez, dacă sunt sigur că voi fi reales”) şi cu atât mai puţin (sau mai mult) la alegerile prezidenţiale din toamnă.

luni, 26 mai 2014

UN ŞIR LUNG DE MICI GHINIOANE OBIŞNUITE

Poate ar fi o (uşoară) exagerare să spun că e chiar povestea întregii mele vieţi, sau măcar a ultimilor ani, însă altminteri mărunta, dacă nu de-a dreptul insignifianta şi cu siguranţă total neinteresanta în sine şi, mai cu seamă, pentru alţii, întâmplare pe care o voi relata în cele ce urmează nu este nici pe departe singulară în existenţa mea cotidiană, având, dimpotrivă, un caracter oarecum paradigmatic.

Săptămâna trecută, în noaptea de joi spre vineri, s-a desfăşurat cel de-al treilea meci al finalei Conferinţei de Est din NHL, dintre Montreal Canadiens şi New York Rangers, care, în ciuda relativului meu optimism după acel 2-7 inaugural, continuase cu un 1-3 aproape la fel de clar, astfel încât americanii conduceau la general cu 2-0, iar o nouă victorie a lor, mai cu seamă că jucau pe gheaţa proprie, ar fi însemnat aproape eliminarea favoriţilor mei; pe scurt, o partidă extrem de importantă.

Pentru că, pe de altă parte, abia mă întorsesem de la munte, unde pe lângă două zile de trasee destul de lungi şi istovitoare, mai ales pentru cineva cam ieşit din formă, ca mine, petrecusem o noapte deloc tihnită, cum voi arăta probabil într-o postare viitoare, nu m-am simţit în stare să urmăresc evenimentul în direct, ci l-am pus la întregistrat, aşa cum am mărturisit că fac adesea, pentru a-l vedea dimineaţă.

Acum, trebuie să spun în paranteză că, nu atât dintr-o prudenţă excesivă, similară cu a călătorului din bancuri, care taxează bilet deşi are şi abonament, cât din raţiuni oarecum pragmatice, pentru că, în funcţie de ce filme sau transmisiuni (sportive) în direct se mai desfăşoară la aceeaşi oră (mai cu seamă când este weekend), nu ştiu dinainte dacă voi urmări (în paralel) înregistrarea pe televizorul mic sau pe cel mare, care sunt conectate la video recordere separate, ce nu pot fi proiectate pe celălalt ecran decât prin manevre tehnice nejustificat de complexe (cabluri mutate de colo-colo, mufe scoase şi introduse în alte orificii etc.), prefer să imprim partida pe ambele aparate, unul proprietate personală şi altul închiriat de la UPC în cadrul abonamentului. De data aceasta însă, deoarece se mai difuza şi un alt meci, tot de hochei şi pe acelaşi post, dar de la Campionatul Mondial, am zis să nu las în funcţiune toată noaptea cele două aparate, şi-aşa foarte solicitate, preferând să le împart sarcinile în mod echitabil, fiecare cu meciul lui.

Toate bune şi frumoase, după o noapte de somn revigorant m-am trezit bine dispus şi gata de “acţiune”, am pornit aparatul de la UPC, căruia îi revenise meciul din NHL, numai că, după nici două minute de redare a înregistrării… s-a stricat, definitiv şi ireparabil, de tot weekendul m-am certat cu reprezentanţii companiei să mi-l înlocuiască, dar asta e altă poveste. Celălalt, pe care se afla meciul oricum mult mai puţin important, şi pentru care mi-am pierdut brusc şi bruma de interes iniţială, era bine-mersi, dar, din păcate, înregistrarea se oprea înainte să înceapă cel din NHL.

În condiţii normale, soluţia alternativă şi elegantă ar fi reprezentat-o celebrul player oficial, despre care am tot scris şi pentru care am dat o grămăjoară de bani, numai că, aşa cum de asemenea am mai menţionat, atunci când un meci este transmis de către o televiziune de pe teritoriul României, nu-l poţi accesa online, nici în direct şi nici ca înregistrare, decât după 48 de ore de la încheiere; în cazul de faţă, cam duminică în zori. Partea încă şi mai proastă este că, până să treacă cele 48 de ore, se prea poate să aibă loc următorul meci din serie, sau măcar unul din cealaltă finală de Conferinţă, pe parcursul căruia sigur se găseşte vreunul dintre comentatori să anunţe şi scorul pe care nu vrei să-l auzi, dacă îţi propui să urmăreşti înregistrarea ca şi cum ar fi “live”. De data asta, soarta aparent fericită a făcut ca meciul al patrulea să nu se joace în weekend, numai că, dincolo de faptul că eu am intrat tardiv în posesia acestei informaţii (pe site era greu să o caut fără să dau cu ochii de rezultatul precedent), atunci când am aflat-o deja nu mai avea nicio relevanţă, deoarece…

Cum spuneam, în paralel cu playoffs-urile NHL, se desfăşoară Campionatul Mondial, transmis la noi de acelaşi post, Sport 1, care însă, neavând spaţiu de antenă decât peste noapte, difuzează partidele înregistrate. Întâmplarea (nefastă) face că în aceeaşi zi cu acel blestemat meci trei dintre Canadiens şi Rangers s-au desfăşurat cele patru sferturi de finală ale competiţiei, programate, din câte ştiam eu, la aceeaşi oră, dar transmise de Sport 1, sub egida “premieră”, grupate două câte două, în zile (mai precis nopţi) diferite: primele două, jucate aşadar joi, pe zi (CM s-a disputat în Belarus), au fost date seara, cum ar veni în preambulul meciului de NHL, transmis în direct, iar celelalte două vineri seara. Tocmai din cauza unuia dintre cele de joi, care mă interesa, n-am întregistrat eu partida de NHL pe ambele recordere. Bun.

Împăcat cu gândul că voi vedea pe playerul online, înregistrat, după alea 48 de ore, deci duminică dimineaţă, meciul pierdut, dar al cărui scor nu voiam să-l aflu încă, vineri seara m-am uitat la celelalte două sferturi de la CM. Deşi iniţial am fost extrem de prevăzător, dezactivând sonorul televizorului, ca să nu-i aud pe comentatori şi eventualele lor referiri, aproape inevitabile, deşi pe undeva oricum nejustificate decât, poate, vag, prin faptul că toate se aflau în portofoliul postului, la meciul/meciurile din NHL, la un moment dat am realizat că partidele de la Mondial se desfăşuraseră ÎNAINTEA celei pierdute de mine, astfel încât până la finalul lor nu se ştia rezultatul acesteia din urmă.

Din nefericire, până să-mi pun întrebarea dacă nu cumva, totuşi, dintr-o lipsă de profesionalism (ori numai de personal) a Sport 1, relatarea nu se făcea nici ea “în direct”, la ora desfăşurării meciurilor, ci fusese adăugată ulterior, din studio, nu doar că dădusem sonorul tare, dar, aproape instantaneu, auzisem şi următoarea remarcă, oricum imbecilă, a unuia dintre cei doi comentatori: “New York Rangers se află la un pas de finala NHL, conducând în seria jucată împotriva celor de la Montreal Canadiens cu… 2-1”! Adio, mister!

Culmea este că, dacă măcar papagalul n-ar fi formulat în acest fel, mai aveam încă timp să apăs fulgerător butonul “mute” al telecomenzii şi să nu aud fix scorul, dar, pe măsură ce vorbea, îmi ziceam că o continuare firească ar fi să menţioneze “vechiul” rezultat, de 2-0, cât era la ora desfăşurării meciului de la Mondial (şi, mai cu seamă, al comentariului, dacă Sport 1 ar fi fost un post serios), şi care de altfel corespundea mult mai bine ideii că Rangers sunt “la un pas” de finală. Deja la 2-1, pasul ăla al lor se dublase. Sigur, încă şi mai justificat ar fi fost să se exprime cum s-a exprimat dacă s-ar fi făcut 3-0, lucru de care mă temeam (din toate punctele de vedere), în timp ce, ca paralizat, îl ascultam cum trăncănește.

Probabil e superfluu să mai spun că, nemaiavând rost să aştept trecerea celor 48 de ore şi, la drept vorbind, nici să mai urmăresc meciul integral, m-am uitat la un rezumat pe player (la asta ai acces), prilej cu care am constatat cât de dramatic fusese, cu canadienii luând conducerea cu vreo trei minute înainte de final (după ce Rangers deschisese scorul în prima repriză), pentru a fi egalaţi cu numai şapte secunde până la prelungirile unde aveau să marcheze rapid “golul de aur”. În plus, meciul a fost dat în reluare, într-un timp ce altfel ar fi fost “util”, de Sport 1, sâmbătă seara, aşadar nu doar înaintea celui de-al patrulea, dar și mai devreme decât l-aș fi putut vedea pe player. M-am uitat, deşi fără nicio tragere de inimă.

În încheiere, mai vreau să fac doar vreo două precizări, la fel de edificatoare. Azi-noapte, s-a desfăşurat meciul 4, pe care, ca să nu mai risc (aproape) nimic, l-am urmărit în direct, trezit cu mari eforturi (și două ceasuri deșteptătoare) la 3 dimineaţa, cu spaima permanentă că… s-ar putea întrerupe curentul, aşa cum se întâmplă nefiresc de frecvent în cartier, caz în care nu mai avea nicio importanţă pe câte aparate NU îl văd sau înregistrez. Nu s-a întrerupt, în schimb canadienii au luat (din nou) bătaie, aşa cum se întâmplă de obicei când sunt pe recepţie, încât mă şi întreb, într-o profundă dilemă, ce e mai important pentru mine: să urmăresc (înfrigurat) spectacolele sportive, din orice disciplină, cu riscul ca mai mereu favoriţii mei să piardă, sau să mă lipsesc de ele, având în schimb şanse infinit mai mari să mă bucur de nişte rezultate pozitive (aflate din buletinele de ştiri)? Că şi de unele şi de celelalte arareori am parte.

sâmbătă, 24 mai 2014

"HOUSE OF SLEEP"

joi, 22 mai 2014

SURORILE ADIDAS

Dacă memoria nu-mi joacă (iar) vreo festă, s-a întâmplat chiar la ultimul turneu aproape întreg al Simonei Halep, de la Madrid, unde a ajuns în finală, cel dinaintea următorului, de la Roma, pe care, conform unui obicei prost deja împământenit, mai cu seamă după câte un rezultat remarcabil, l-a părăsit din primele tururi, accidentată, sau doar dându-se lovită, probabil fiindcă aflase că oricum urcă un loc în clasamentul WTA şi fără să joace, când preţ de câteva secunde bune, dacă nu chiar un minut întreg sau poate două-trei, o tot priveam, de câte ori apărea în cadru, fără să mă dumiresc ce e schimbat (în rău) la ea, până când am realizat: sponsorul. Din motive (financiare) necunoscute, dar pesemne întemeiate, a trecut de la un producător (şi) de echipament sportiv, al cărui nume n-are rost să-l pomenesc, de vreme ce nici el nu mă pomeneşte pe vreun stat de plată, la Adidas, care – că aici voiam s-ajung – mi se pare că practică cea mai agresivă şi mai stupidă formă de ANTI-reclamă la nivel global pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată.

Dincolo de paleta coloristică săracă, prăfuită şi dezgustătoare, în care un albastru, altminteri plăcut în sine dacă ar fi imprimat pe un alt material, e somat, zadarnic, să se asorteze cu un soi de portocaliu greţos, mi se pare absurd ca toate jucătoarele aflate sub oblăduirea firmei, printre care frumoasa Ana Ivanovici şi mai degrabă ambițioasa noastră Sorana Cîrstea, să fie, la rândul lor, silite să se îmbrace la fel, ca nişte surori Kessler cam strâmtorate, care parcă îşi împrumută garderoba una alteia din raţiuni de economie, în funcţie de care dintre ele are meci la o anumită oră, fiindcă am îndoieli serioase că opţiunea pentru fix acelaşi model ciudat de rochiţă-tricou albastră cu ample volănaşe în dreptul sânilor (care, în felul ăsta, filmaţi din anumite nenumărate unghiuri, par şi ei gigantici, dar – cine ştie? – poate că în urma cercetărilor asidue ale experţilor Adidas s-a demonstrat că prin decolteul acela se răcoresc mai eficient), şi pantalonaşi, sau, după caz, fustiţă de nuanţa amintită mai sus printre puseuri de vomă, le aparţine fetelor, care prin natura lor îşi doresc, şi – cam spre deosebire de bărbaţi, pe care, din motive care mi-au scăpat dintotdeauna, societatea scrobită îi vrea standardizaţi, îmbrăcaţi toţi la costum (negru), cravată (de preferat fără buline) şi cămaşă (în principiu albă) – au tot dreptul să se dichisească fiecare cum vrea, inclusiv spre confortul telespectatorilor, când vine vorba de transmisiuni sportive, fiindcă acum, deşi am depăşit de multă vreme era televizoarelor alb-negru, când mai importantă era direcţia din care ataca un jucător sau o echipă, mi se întâmplă adesea să nu ştiu care e una şi care e alta dacă se nimereşte ca două din “gemenele” Adidas să joacă între ele.

Tot ce înţeleg eu ca eventual cumpărător de rând este că ditamai firma nu e în stare să fabrice decât un singur model de tricou şi unul de fustă, vopsite în doar două culori nepotrivite, cu care îşi propune să cucerească o piaţă ce se vrea, dimpotrivă, cât mai diversificată. Pe mine m-au pierdut de client (fără a se înţelege, profund eronat, că până acum îmi cumpăram fustele şi rochiile de-acolo!), aşa cum de altfel m-au pierdut şi toţi ceilalţi producători, la fel de renumiţi, care-şi îmbracă jucătorii şi jucătoarele în echipamente poate mai frumos asortate şi mai variate, dar pe care se vede transpiraţia încă din primul minut de joc, semn că materialele sunt de proastă calitate, fie sufocând de-a dreptul corpul, fie îmbibându-se prea iute şi mult prea vizibil de sudoare.

luni, 19 mai 2014

PATRU DINTR-O PRIVIRE

Deocamdată n-am studiat într-atât de profund chestiunea ca să-mi dau seama dacă între echipa de fotbal Arsenal Londra şi cea de hochei Montreal Canadiens mai există şi alte elemente comune în afară de faptul că sunt favoritele mele în cele două discipline sportive, aşa încât până la proba contrarie am să presupun că fix din acest motiv sâmbătă, în meciurile desfăşurate, cam la aceeaşi oră, pe terenurile oarecum proprii (în sensul că Arsenal juca la Londra, dar nu pe Emirates, ci pe Wembley), cu Hull City în finala Cupei Angliei, respectiv New York Rangers în cea a Conferinţei de Est din NHL, după mai puţin de zece minute de joc erau conduse cu acelaşi scor, 2-0, în urma unor gafe monumental de caraghioase în defensivă. Până la un punct, chiar şi cursele lor de recuperare au fost similare, la un moment dat ambele tabele de marcaj indicând 1-2, doar că, într-un final… împărţit, “tunarii” au câştigat cu 3-2 după prelungiri, în timp ce “Habs” au pierdut lamentabil cu 2-7! Din fericire, canadienii mai au cel puţin trei meciuri – dintre care unul (tot) acasă şi două pe terenul unui adversar care evoluează mai dezinvolt în deplasare – în care să revină.

În privința lui Arsenal, vestea proastă e că, grație, sau mai bine spus (și) din cauza acestui triumf – altminteri nu doar meritat şi, în felul lui, după atâta secetă, remarcabil, dar pe care, ca niciodată, chiar şi după debutul catastrofal de partidă, încă îl mai speram, aşa că am rămas lipit de televizor… până când londonezii au preluat conducerea, moment din care n-am mai suportat tensiunea şi m-am concentrat pentru următoarele zece minute asupra meciului de hochei în care scorul luase deja proporţii pe deplin liniştitoare împotriva favoriţilor mei – se pare că Wenger îşi va prelungi într-adevăr contractul, ceea ce înseamnă că peste alţi nouă-zece ani e posibil să mai obţină o cupă, eventual a Ligii. Fiindcă despre evoluţia echipei, altfel ambiţioasă şi demonstrând cel puţin caracter, nu cred că e de spus altceva decât că, în condiţiile în care apărarea a fost la fel de penibilă ca întotdeauna, cu o vraişte panicoasă de nedescris la fiecare acţiune cât de cât ofensivă a adversarilor, salvatorul echipei, autorul golului care a dus meciul în prelungiri, a fost… fundaşul Koscielny!

Per total, bilanţul extraordinar de încărcatei (în evenimente sportive desfăşurate la aceeaşi oră) zile de sâmbătă, în care la un moment dat mă uitam, pe rând, într-o succesiune efectiv ameţitoare, sau de-a dreptul simultan, la patru ecrane, dintre care două televizoare, un laptop şi un smartphone, cu diagonale pornind (descrescător) de la peste 80 de centimetri şi ajungând la mai puţin de 13, a fost echilibrat: în afara victoriei lui Arsenal, pe care mi-o doream cel mai mult, şi a înfrângerii… cu drept de recurs a lui Montreal Canadiens, Ana Ivanovici a fost din păcate eliminată în semifinalele turneului de tenis de la Roma de adversarul (că “adversara” nu pot să-i spun) ei Serena Williams, în schimb Atletico Madrid a câştigat campionatul Spaniei şi, ceea ce e încă şi mai îmbucurător pentru mine, în detrimentul Barcelonei, cu care a remizat pe Camp Nou, (tot) după ce catalanii au condus, de data asta cu un singur gol. Categoric, la “bafta” mea în domeniu, se putea şi mai rău, aşa cum s-a demonstrat de altfel duminică, atunci când Djokovici l-a învins (iarăşi!) în finala turneului masculin de la Roma pe Nadal, care, la rândul lui, îl învinsese (iarăşi!!!) pe Murray, exact aşa cum scriam cândva că (mi) se tot întâmplă.

vineri, 16 mai 2014

O POVESTE CU FINALĂ FERICITĂ

Lucrurile stau în felul următor: chiar şi când eram cu adevărat tânăr, dacă se întâmpla să pierd câte o noapte întreagă, de obicei la un joc de whist sau, mai rar, şi mai spre maturitate, de bridge, îmi reveneam complet nu după una, ci abia după alte două nopţi de somn normal, deci cam a treia zi, în primul rând fiindcă nu pot să dorm pe lumină, aşa încât în ziua de după noaptea albă eram un soi de zombi sau de vampir, nici pe deplin adormit, dar nici cu totul treaz.

E deci oarecum de la sine înţeles că acum, când am ajuns şi eu la o etate, ravagiile sunt aproape la fel de mari chiar şi dacă pierd numai două sau trei ore în plus (respeciv în minus de somn) din cauza vreunui meci de fotbal din cupele europene cu prelungiri care se termină după miezul nopţii. De aceea, trebuie să recunosc că, atunci când vine vorba de playoffs-urile NHL, desfăşurate la orele mici ale dimineţii conform fusului nostru orar, trişez niţel, în sensul că, de pildă, până acum n-am rezistat să văd în direct decât vreo două partide, dintre care una transmisă oricum la televizor de Sport 1, ceea ce înseamnă că, raportat la cât am cheltuit pe playerul ăla cu care l-am înnebunit în ultimele postări pe bietul meu cititor fidel, în timp ce aceia dintre voi care au deschis calculatoarele mai târziu şi mor de curiozitate pot citi aici sau aici, ar însemna că de cei 24,99 dolari aş fi putut să văd partida şi la faţa locului, dintr-o zonă bună a patinoarului. (Pe dracu!; tocmai am verificat, şi cele mai proaste bilete costă binişor peste suta de dolari, iar unul decent peste trei sute!!! De drum nici nu mai vorbesc.). Pe celelalte le-am pus la înregistrat şi m-am uitat la ele peste zi, eventual în paralel cu câte ceva. Din fericire, şi playerul oficial are această facilitate, existând chiar opţiunea de a dezactiva afişarea scorului. Partea proastă e că ea intră în funcţiune doar după ce te autentifici pe site, până atunci rezultatele fiind scrise cu cifre de-o şchioapă pretutindeni, încât trebuie să fii foarte abil să nu le vezi, operând logarea aproape cu ochii închişi. În plus, aşa cum se întâmplă la orice player, gen VLC sau WMP, “contorul” care îţi arată la ce minut al înregistrării te afli, dar şi cât durează ea, rămâne permanent activ.

Asta m-a făcut la un moment dat să trec prin mari emoţii, deoarece meciul se afla în ultima repriză, echipa mea favorită, Montreal Canadiens, conducea cu două goluri în faţa lui Boston Bruins, dar conform contorului mai existau mult mai multe minute de înregistrare decât cele de joc în timp regulamentar. Coroborat cu amănuntul că şi în meciurile precedente ale seriei (playoffs-urile se joacă pe sistemul “cel mai bun din şapte meciuri, primul la patru”, iar dacă la finalul fiecărui meci scorul este egal, urmează reprize întregi de prelungiri, a câte douăzeci de minute, până se marchează un “gol de aur”, aşa că uneori se mai poate juca practic încă un meci întreg) avuseseră loc răsturnări de scor spectaculoase în defavoarea alor mei, care, de pildă, într-unul din ele pierduseră cu 3-5, deşi cu mai puţin de zece minute înainte de final conduceau cu 3-1, mi-a fost clar că şi de data asta dăduseră cu mucii în fasole şi fuseseră egalaţi. Colac peste pupăză, într-adevăr adversarii au redus din handicap, întărindu-mi convingerea că se intrase în prelungiri, prilej cu care i-am şi beştelit un pic pe americani, care n-au fost destul de isteţi cât să scoată şi contorizarea aia care îţi poate strica tot cheful (ulterior am inventat o metodă de a o masca printr-o hârtiuţă pusă în dreptul ei pe monitorul PC-ului sau laptopului, dar vă daţi seama că e fix ca legendarul şurub legat cu aţă românesc!). Ca să n-o mai lungesc, până la urmă s-a dovedit că totul fusese o alarmă falsă, meciul terminându-se fără prelungiri, prin victoria canadienilor, doar că “înregistrarea” continua încă vreo oră sub forma unui ecran negru. Să mori de râs, nu alta, iar eu mai întâi de inimă!

În schimb, la meciul şapte, decisiv, al aceleiaşi serii, desfăşurat chiar miercuri noapte, şi pentru care nu m-am trezit inclusiv din superstiţie, ştiut fiind (de mine şi apropiaţi) că lucrurile tind să iasă mai bine atunci când nu mă implic direct (sigur, vorbesc despre rezultatele sportive, dar din păcate principiul se aplică şi în alte domenii), urmărindu-l ieri dimineaţă, la prima oră după trezire, am trişat din nou, cumva în sens invers, nu doar uitându-mă cât de repede se termină înregistrarea, ci sărind pur şi simplu până la final, pentru a vedea deznodământul, fiindcă nu mai rezistam tensiunii după ce Montreal luase conducerea cu 2-1, însă Boston domina copios (nu ştiu de ce, dar fac faţă stresului mult mai bine atunci când ai mei sunt conduşi!). După ce m-am liniştit, văzând că lucrurile s-au terminat cu bine, m-am uitat şi la restul meciului, dar tot era să fac vreo două infarcturi la o bară şi o altă mare ratare a lui Bruins!

Una peste alta, nu regret că am dat banii pe player, fiindcă de-acum a devenit sigur faptul că-mi voi păstra interesul până la sfârşitul competiţiei, odată ce în Conferinţa de Est am scăpat de finala de coşmar, din punctul meu de vedere, dintre Boston Bruins şi Pittsburgh Penguins (cele mai detestabile echipe din Ligă) având una aproape de vis, nesperată, între marii mei favoriţi, Montreal Canadiens, şi o echipă aproximativ simpatică, sau cel puţin neutră-pozitiv, un soi de a zecea roată la trailer (după cele, mai nou, şapte echipe canadiene, Philadelphia Flayers şi, puţin, Washington Capitals, pe care le susțin, desigur într-o ierarhie bine stabilită) New York Rangers. Deşi evident că voi ţine pătimaş cu canadienii, voi avea oricum nişte favoriţi în finala mare, chiar şi dacă – Doamne fereşte! – ar ajunge acolo adversarii lor, fiindcă în cealaltă Conferinţă finala nu poate fi decât o alta de coşmar, între Chicago Blackhawks (alţi insuportabili) şi Los Angeles Kings (de principiu, nu prea înghit echipele de hochei din… Florida şi California) sau Anaheim Ducks, o echipă care nu-mi spune nimic. Go Habs Go!

miercuri, 14 mai 2014

UN FEL DE AUTODENUNŢ

Pentru că tot a venit ieri vorba, chiar dacă oarecum în alt context şi nici măcar în aceeaşi ordine de idei, despre pirateria de pe internet, am să dezvolt puţin subiectul, dintr-o perspectivă uşor risca(n)tă, pornind de la un articol mai vechi citit de mine, în care se relata cum un tânăr fusese arestat şi urma să i se intenteze ditamai procesul, din care se putea alege cu ani grei de puşcărie, pentru că descărcase, chipurile “ilegal”, nu ştiu ce (filme, muzică, jocuri…) de pe nişte site-uri “neautorizate”, care cică nu aveau dreptul să pună la dispoziţie (gratis) ceea ce puneau. Bun.

Acum, sincer, nu ştiu (deşi probabil că ar fi trebuit) ce prevede legislaţia noastră sau de aiurea în materie, însă, dincolo de faptul că, la o adică, n-ar fi nici pe departe cele dintâi legi aberante din istoria omenirii, şi fără să pretind că pot fi pe deplin obiectiv, de vreme ce, de-a lungul timpului, oi mai fi căzut şi eu în păcat, mi se pare cel puţin stupid, dacă nu de-a dreptul criminal, ca într-o astfel de situaţie să aibă de pătimit (doar) “beneficiarul”, chiar şi dacă am porni de la premisa – după mine, oricum falsă – că a greşit (repet, nu în raport cu nişte legi… perfectibile, ci cu bunul simţ). Argumentele sunt numeroase.

Mai întâi şi-ntâi de toate, trebuie observat că absolut nimic din ceea ce “consumă” un individ (de) pe internet nu este gratis. Indiferent dacă doar deschide paginile unui blog, stă de vorbă pe Messenger, accesează Facebook-ul sau… descarcă, ori numai se uită online la un film, el a plătit, fiindcă are abonament (sau o cartelă de net mobil) la un operator care îi furnizează serviciul respectiv. (Sigur, există şi cazuri de “furt de semnal”, dar nu despre asta e vorba acum).

Practic, e ca la televiziunea prin cablu: clientul achiziţionează un pachet de programe, la care se poate uita cât pofteşte, atenţie!, FĂRĂ A FI ÎN VREUN FEL RĂSPUNZĂTOR DE CONŢINUTUL LOR. Ar fi absurd ca un telespectator să fie tras la răspundere pentru că, de exemplu, Antena 1 sau ProTV transmite o emisiune pornografică la ora 10 dimineaţa, sau difuzează un meci ori un film pentru care n-a obţinut drepturile, ci l-a captat ilegal de pe vreun satelit! Similitudinea se păstrează şi în cazul programelor PPV, de genul HBO, pentru care trebuie să plăteşti separat, dar ca simplu telespectator nu ai nicio vină dacă, să zicem, la un moment dat, pentru cinci minute, două ore sau trei săptămâni, din indiferent ce motive, incluzând şi eventualele defecţiuni tehnice, dar şi propriile acţiuni de promovare, vreunul dintre ele este transmis (pe cablu sau prin satelit) la liber, necodat. Că doar n-o să-mi închid televizorul, autodenunţându-mă că am apucat să văd câte ceva dintr-un program despre care bănuiam eu că n-aş fi avut dreptul s-o fac, fiindcă nu m-am abonat.

Exact la fel se întâmplă şi cu site-urile (aşa-zise) “pirat”, despre care n-am de unde să ştiu eu, ca om fără pregătire tehnică şi afon în materie de “drepturi” de orice fel, care doar dau un clic (sau mai multe), ce hram poartă, şi în ce condiţii pun la dispoziţia publicului conţinutul accesat. Poate că filmul sau albumul muzical pe care îl urmăresc, ascult sau chiar descarc, a fost cumpărat, cu “drepturi exclusive” pe termen nelimitat şi sume fabuloase de bani, de către administratorii site-ului, care s-au hotărât să facă un gest de mărinimie şi să-l ofere în mod “gratuit” întregii lumi.

Şi, bine, să spunem că tocmai gratuitatea asta ar trebui să-mi dea de gândit, mai ales dacă întâmplător sunt la curent – aşa, din cultura mea generală, pentru că altminteri mă îndoiesc să existe vreo “obligaţie legală” în acest sens – cu faptul că e vorba despre un film sau un album nou-nouţ. Asta înseamnă că dacă un site oarecare îmi cere o taxă, eventual modică, pentru accesarea conţinutului, sunt ferit de sancţiuni? Sau şi aici tot eu trebuie să apreciez dacă nu cumva e prea ieftin? Fiindcă oricum tot nu pot fi sigur că banii se duc unde trebuie şi mi-i cere cine are dreptul.

Un exemplu foarte bun este chiar cel dat ieri de mine, cu playerul de pe site-ul “oficial” al NHL, la care m-am abonat, absolut legal; sau, cel puţin, aşa sper! Iniţial eu am dat clic pe un meci pe care voiam să-l văd şi mi-a apărut un afiş prin care eram informat că trebuie să plătesc cei 24,99 dolari pentru tot restul sezonului. După o serie de operaţiuni mai mult sau mai puţin complicate, banii mi-au fost traşi din card, am putut să mă autentific şi meciul a pornit.

Toate bune şi frumoase numai că… de unde naiba să ştiu eu că site-ul nu este de fapt o clonă a celui original, iar banii se duc cine ştie unde, numai unde trebuie nu? Adicătelea, mâine-poimâine mă pot trezi cu Poliţia (sau de-a dreptul FBI-ul!) la uşă, luându-mă pe sus pentru (complicitate la) fraudă? Pe mine, care, în cazul ăsta, sunt şi cu banii luaţi şi… aşa mai departe? Faptul că e vorba de aproape 25 de dolari ar trebui să mă liniştească, sau dimpotrivă? Sunt câţi trebuie sau cam puţini? Dacă erau 100 era mai bine? (Sigur, nu i-aş fi dat…) Dar dacă erau numai 10? Sau doar 5? Că, la urma urmelor, grosul sezonului, cu sutele lui de meciuri, a trecut şi au mai rămas doar câteva, chiar dacă esenţiale. Şi dacă era o promoţie, cu 0 dolari, poate pentru popularizarea sportului nord-american în Europa? Trebuia neapărat s-o refuz, nu? Şi-aşa de câte ori intru pe site, ştiindu-mă păţit, mă aştept să văd o reducere semnificativă, tocmai pentru că acum au rămas şi mai puţine meciuri!

Pe scurt, că şi-aşa m-am lungit din cale-afară şi tind să devin redundant (dacă n-am şi făcut-o deja), ce nu reiese nici din textul meu, dar, ceea ce e cu mult mai grav, nici din articolul de la care am plecat, şi teamă mi-e că – de-a dreptul tragic – nici din acţiunea judiciară propriu-zisă pomenită acolo, este responsabilitatea celor care deţin şi/sau administrează site-urile respective, cei care, într-un fel sau altul, probabil prin mijloace nu tocmai curate, au intrat în posesia conţinutului pe care nu au dreptul (nici) să-l difuzeze. Ei sunt dacă nu singurii (deşi eu cam aşa aş zice), în orice caz principalii vinovaţi pentru întreaga poveste, cuprinzând pagubele financiare sau de imagine ale artiştilor, caselor de producţie şi aşa mai departe.

Mi se pare greu de explicat, altfel decât printr-o atitudine premeditată a autorităţilor (de pretutindeni), cum poate fi dibuit un amărât de puşti care se bucură de un produs mai mult sau mai puţin cultural pe care altfel nu şi-l permite, DEScărcat cu ajutorul unui calculator, dar nu sunt găsiţi (sau măcar căutaţi?) deţinătorii ditamai site-urilor doldora de produse dobândite ilicit, pe care le-au ÎNcărcat, foarte probabil printr-o reţea întreagă (nu doar de calculatoare).


P.S. Că tot am pomenit, fie şi în treacăt, de America, nu ştiu dacă în realitate o fi chiar aşa, dar cel puţin din filme (inclusiv alea piratate!) reiese că acolo nici măcar în materie de droguri nu sunt pedepsiţi consumatorii, ci numai dealerii. Cum s-ar zice: I rest my case!

marți, 13 mai 2014

PIRATERIA, OBLIGATORIE ÎN ROMÂNIA

N-am să merg (nici de data asta) atât de departe încât să spun că n-o să înţeleg niciodată, deoarece poate o să-mi explice cândva cineva, şi chiar aş face un apel în acest sens şi pe această cale, însă cel puţin deocamdată n-am reuşit, deşi am depuns eforturi, ce rost are ca un post de televiziune, cum e Dolce Sport, să ia pauze în, practic, mijlocul transmisiunilor, de pildă între seturile de tenis, care de multe ori se succed aproape la fel de rapid ca ghemurile obişnuite, ori – aşa cum s-a întâmplat la recenta finală de la Madrid jucată de Simona Halep – înainte de festivitatea de premiere, ca să nu mai spun PESTE conferințele de presă de după cursele din F1, pentru a difuza nu reclame, cum ar veni comerciale, pe bani, ci clipuri de promovare a viitoarelor emisiuni. Fireşte că de cele mai multe ori revenirea în direct întârzie, aşa că se mai ciupeşte puţintel şi din meci sau din evenimentele conexe, cum ar fi interesantele indicaţii ale antrenorilor (atunci când nu sunt făcute în sârbă ori cehă) sau, în cazul finalei amintite, pregătirile pentru eveniment. Pe cuvânt că aş înţelege mai uşor, şi nici nu m-aş enerva în asemenea hal, dacă întreruperile, fie şi cu prelungiri, ar fi cauzate de publicitate, din care – aşa cum scriam şi cu alt prilej, referindu-mă însă la Digi Sport – postul/posturile să strângă fonduri pentru a cumpăra drepturi de difuzare a cât mai multor competiţii (la care eventual să-şi trimită şi comentatorii, ca să nu-mi relateze din faţa unor monitoare) sau pur şi simplu să nu-mi scumpească abonamentul. “Promo”-urile, în schimb, pe lângă că pot fi date în oricare alte momente, n-au niciun sens, nici măcar să atragă noi clienţi, de vreme ce oricum le văd (vrând-nevrând) doar cei care sunt deja abonaţi.

Pe de altă parte, vorbind tot despre Dolce în primul rând, dar uneori se mai întâmplă şi la Digi, chiar nu cred că mă va face vreodată cineva să înţeleg un alt fenomen, şi anume, cum este posibil ca atunci când ai la dispoziţie nu mai puţin de patru canale, din care pe două, în cea mai mare parte a timpului, sunt rulate la nesfârşit clipuleţe cretine sau simple “cartoane” cu programul (din weekend), să întârzii o transmisiune în direct foarte importantă (pe care ai… promovat-o intens cu săptămâni înainte!), pentru că nu s-a terminat cea dinainte, dar te-ai încăpăţânat să le înghesui pe amândouă pe acelaşi canal. Aşa s-a întâmplat sâmbătă, când calificările pentru cursa de Formula 1 de la Barcelona au început cu un sfert de oră mai târziu (“bafta” a fost că sesiunea s-a întrerupt câteva minute din cauza unui incident spectaculos, pe care fireşte că Dolce l-a ratat, iar eu a trebuit să-l văd pe un feed pirat), fiindcă meciul de tenis al Simonei Halep se prelungise mai mult decât prevăzuseră cei din regie. O fi oare atât de greu să începi să transmiţi un eveniment sportiv pe un alt canal, pe care la ora respectivă practic nu ai programat nimic, şi, eventual, mai târziu să comuţi pe cel “principal”? Ai zice că nu e nimeni de-acolo suficient de bine pregătit profesional şi inteligent cu capul ca să apese nişte butoane (fiind vorba de Dolce, poate trebuie să dea la ceva pedale sau să învârtă nişte manivele, dar chiar şi-aşa). Culmea e că până şi cei de la Eurosport, despre care chiar n-am avut întotdeauna cuvinte de laudă, sunt în stare să efectueze operaţiuni atât de mărunte, astfel încât o partidă de snooker începută pe 2 se (co)mută instantaneu pe 1 (câteva zeci de secunde pot rula chiar în paralel), când trebuie să intre un meci de Bundesliga.

Cât despre faptul că Dolce, de data asta în perfect contrast (negativ) cu Digi, deşi pretinde că are “drepturi exclusive” pentru multe dintre turneele de tenis feminin, difuzează, în primele faze, doar câte un meci sau două pe zi, intrând în emisie la ora 18.00, 19.00 sau și mai târziu (arareori, dacă e vorba de Halep, poate face o excepţie), chiar dacă se joacă de la 12.00, iar între timp nu doar că a pierdut poate cele mai interesante întâlniri, dar concurenţa, recte Digi, care are drepturi la fel de exclusive pentru turneul similar masculin, desfăşurat în paralel, a transmis deja trei-patru partide, şi le dă şi pe cele de seară, întinse uneori până după miezul nopţii, comutând de pe o arenă pe alta în funcţie de jucătorii mai importanţi, am scris încă de când m-am abonat. Mi-am exprimat atunci presupunerea că o fi o chestiune (oarecum legitimă) de bani, sau mai precis de economie/zgârcenie, achiziţionându-se de fapt un pachet redus, cu doar un anumit număr de meciuri incluse, dar încep să mă întreb dacă nu e mai degrabă una de simplă stupiditate. De altfel, aşa se întâmplă şi cu Formula 1, unde în continuare antrenamentele libere nu sunt transmise, în schimb am avut surpriza, altminteri plăcută, de a vedea că s-au luat (presupun că tot pe nişte bani în plus) drepturile pentru competiţiile-suport, GP2 şi GP3, totuşi mai puţin interesante (iar cea din urmă transmisă şi de Eurosport), care din câte ştiu eu fac parte din acelaşi pachet.

Ca om (cinstit) care nu mai departe de sfârșitul lunii trecute am investit (alţi) 24,99 dolari, convertiţi în 81,21 lei duşi de pe card, într-un abonament la playerul video (live) de pe site-ul oficial al NHL, pentru a vedea meciurile din faza eliminatorie, fiindcă întâmplător (doar) două dintre favoritele mele, Montreal Canadiens şi Philadelphia Flyers, s-au calificat (ultima a fost deja eliminată!), partea cea mai proastă, din acest punct de vedere, mi se pare aceea că, odată ce un post de televiziune de pe teritoriul ţării are drepturi exclusive pentru o competiţie, nu-ţi mai poţi face astfel de abonamente (deci legale!) la diferitele entităţi (posturi TV, site-uri specializate etc.) din afara graniţelor. Americanii fiind o idee mai evoluaţi, cel puţin din punct de vedere tehnologic, decât alţii, în cazul NHL există o evidenţă clară, astfel încât restricţiile sunt punctuale, vizând numai meciurile transmise la noi de Sport1 (post pe care din fericire îl prind şi-l prindeam pe UPC încă înainte de a fi preluat şi de RCS), care a cumpărat într-adevăr numai un număr limitat de partide. Pe toate celelalte le pot vedea, aşadar, pe player. Când am încercat însă o manevră similară cu meciurile de tenis şi cu antrenamentele de F1, am fost înştiinţat politicos de administratorii site-urilor care le transmit în alte ţări că în calitatea mea de rezident în amărâta Românie nu mă pot abona, deoarece competiţiile sunt difuzate “în exclusivitate” de un furnizor local de televiziune, la care mă îndemnau să mă abonez. Ce nu ştiu ei este că eu sunt deja abonat (şi) la respectivul furnizor local de mare rahat, dar tot nu pot vedea ce mă interesează, pentru că, de pildă, în timp ce la Madrid sau Roma se desfăşoară, în direct şi, evident, în premieră, un meci de tenis de mare interes, Dolce Sport (2, că pe 1 se analizează şansele Concordiei Chiajna de a rămâne în prima ligă de fotbal, iar pe 3 şi 4 e afişat programul emisiunilor viitoare) îl dă în reluare, pentru a treia oară, pe cel transmis în direct cu o zi în urmă (care poate fi, sau nu, al Simonei Halep, mai ales că pentru Sorana Cârstea şi celelalte românce oricum nu se fac excepţii precum cea amintită mai sus). Aşa că singura alternativă o constituie tot feed-urile pirat.

vineri, 9 mai 2014

MUZICĂ PROASTĂ, BĂRBAŢI FĂRĂ… DE-ALEA ŞI FEMEI CU BARBĂ

Nu cred să fi ajuns (deja/chiar) ca ziariştii aceia (bătrâni/versaţi/blazaţi) care la evenimentele cu repetare anuală, cum ar fi manifestările de 1 Mai, nu se mai obosesc să scrie câte o relatare nouă, ci caută în arhive după vreuna scrisă mai demult, o ajustează puţin (în funcţie de starea vremii, de pildă, sau de numărul mai mare sau mai mic de participanţi) şi o publică de bună, dar chiar nu pot spune altceva (nici) despre Eurovision 2014 şi participarea noastră decât că, la fel ca-n 2010, 2011, 2012..., deşi avem una dintre cele mai slabe melodii cu care ne-am prezentat vreodată, calificarea în finală este pe deplin meritată şi există chiar şanse mari de a obţine un loc fruntaş, deoarece, fără urmă de îndoială, şi fără formulări eufemistice şi relativiste de genul “una dintre”, ediţia de anul acesta este de departe cea mai proastă din ultimii foarte mulţi ani.

După ce urmărisem prima semifinală, unde, cu excepţia a cel mult trei sau patru piese, nici măcar decente, dar aproape suportabile, printre care şi cea chiar bunicică a Suediei, care probabil că va şi câştiga (n-am ascultat încă piesele ţărilor calificate din oficiu), mă şi gândeam ce ghinion pe capul nostru să nimerim în cea de-a doua, care nu putea să fie decât mult mai bună. Da’ de unde! În afară poate de piesa Sloveniei şi încă vreo două care până la urmă nici nu s-au calificat (!), cea interpretată de Paula Seling & Nu-ştiu-cine a fost cea mai reuşită! Unde mai pui că, în noianul de soliste de peste patruzeci şi cinci de ani, sau care cel puţin arată aşa, şi nici nu lasă de bănuit că în tinereţe ar fi fost cine ştie ce splendori, compatrioata noastră, chiar şi cu cele patru-cinci kilograme în plus faţă de precedenta ediţie la care a participat şi încă de vreo două ori pe-atât faţă de greutatea ideală, n-are nicio concurenţă pentru un eventual titlu (neoficial) de “Miss”. Iar dacă talentul componistic (atâta cât e) şi calităţile vocale (încă şi mai îndoielnice) l-ar fi blagoslovit pe un tip cu vreo douăzeci de centimetri mai înalt şi cu o faţă mai acătării, am fi avut chiar un cuplu potrivit, cu o prezenţă scenică agreabilă şi oricum profesionistă, care, aşa cum spuneam, poate să facă o… figură frumoasă (mai mult a Paulei).

În încheiere şi cam în altă ordine de idei, aş vrea să-mi exprim profunda nedumerire soră cu perplexitatea în legătură cu atracţia irezistibilă pe care o exercită acest festival pentru persoanele de sex incert sau care nu par să se fi hotărât încă asupra celui propriu. Începând cu reprezentanta Israelului din urmă cu mai bine de cincisprezece ani, celebra sau celebrul Dana International, care m-a făcut să privesc de-atunci cu alţi ochi şi mult mai circumspect ceea ce la prima vedere pare a fi o femeie frumoasă, continuând cu sopranul nostru emasculat de anul trecut şi cu Naomi de la preselecţia de anul acesta, dar şi cu bărbătoasele reprezentante din semifinale ale Portugaliei şi, din nou (?!), Israelului şi, cumva, culminând cu femeia cu barbă care va reprezenta chiar şi în finală Austria, toate dihăniile de genul ăsta (oarecum neutru) şi-au dat întâlnire pe relativ micile scene ale Eurovisionului într-o proporţie covârşitor mai semnificativă decât pe marea scenă a vieţii. O exista oare vreo explicaţie ştiinţifică?

miercuri, 7 mai 2014

ÎN PROVINCIE

Nu chiar în direct, pentru că pur şi simplu am uitat cu desăvârşire de ea, deşi cu vreo două săptămâni înainte, când m-am interesat şi am aflat momentul la care urma să se transmită, îmi propusesem în mod expres să n-o fac, doar că… am uitat până şi să-mi notez undeva să nu uit sau să-mi setez calendarul telefonului mobil să-mi amintească (fără el aş fi ca şi mort, la ce hal de memorie am!), ci într-o înregistrare integrală găsită pe pagina de internet a TVR şi pe care am urmărit-o, în paralel cu o partidă de snooker şi un meci de fotbal (pentru cei care au deschis blogul mai târziu, fac precizarea că în dormitorul meu există două televizoare şi un laptop) aproximativ de la cap la cap, sărind numai (din cinci în cinci minute câte un sfert de oră) atunci când vorbitorii deveneau insuportabili şi (mai ales) discursurile lor interminabile, am văzut Gala Premiilor UNITER (şi) de anul acesta, găzduită de Palatul Culturii din Târgu Mureş.

Bun, admit că sunt poate puţin prea mândru de fi bucureştean get-beget, cu ramuri ale arborelui genealogic atestate documentar pe aceste meleaguri de mai bine de un secol (mai adânc de certificatul de naştere al bunică-mii n-am avut ocazia şi curiozitatea să sap) şi că sufăr de un oarece patriotism local exacerbat, în schimb nu sunt câtuşi de puţin xenofob şi chiar nu am nimic cu conlocuitorii noştri de alte etnii, pe care soarta (crudă) ni i-a adus alături, însă nu pot să nu observ, cu multă stupoare şi chiar un pic de revoltă, cum pentru al nu ştiu câtelea an la rând marile realizări teatrale par să aparţină instituţiilor de profil din provincie, în special de prin părţile Transilvaniei în care românii sunt minoritari. Ca un exemplu elocvent aproape nostim, dacă n-ar fi mai degrabă trist, cei trei nominalizaţi pentru regie, dar şi pentru cel mai bun spectacol, sunt doi artişti (de care personal n-am auzit, dar asta poate să fie ruşinos pentru mine) având nume cu rezonanţe eminamente maghiare şi Silviu Purcărete pentru o piesă montată… la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

Ce-i drept, chiar și eu însumi m-am declarat (pe blog) în multe rânduri profund dezamăgit de reprezentaţiile de pe scenele din urbea natală, însă măcar pentru interpretare cred că se puteau găsi mai multe nominalizări, fiindcă, dacă am reţinut eu bine, în afară de Rodica Negrea de la Teatrul Mic, n-au mai fost decât vreo două, de la… Teatrul Evreiesc de Stat! [Fireşte, nu mă refer aici la puzderia de “premii speciale” (sau) “pentru întreaga activitate”, deşi parcă şi alea s-au cam dus spre gazdele evenimentului.] În plus, bazându-mă şi pe multe exemple despre care chiar mi-am propus să scriu la un moment dat, parcă nu-mi vine să cred că toţi regizorii şi actorii ăştia de maximă valoare din provincie se mulţumesc să rămână cuminţei în teatrele lor mititele şi nu le iau cu asalt pe cele oricum mai prestigioase (dacă nu şi mai… bănoase) din Capitală, unde, nu-i aşa?, n-ar avea nicio problemă să-şi găsească loc dacă sunt chiar aşa grozavi. Zău că m-aş duce să-i văd, dar nu la câte o unică reprezentaţie din cadrul vreunui festival de teatru la care n-ai loc (la propriu, că nu găseşti bilete) de snobi şi pişcotari cu invitații.

E adevărat că genul acesta de politică a “varietăţii” în acordarea premiilor, către diverse categorii de artişti sau chiar pe criterii etno-culturale se practică şi la case (mult) mai mari, dovadă anii în care (mai toate) Oscarurile au mers la actori/actriţe de culoare sau la cineaşti şi pelicule venite dintr-o anumită ţară (cum ar fi Franţa, cu “Artistul” şi al lui/lor Jean Dujardin), dar parcă UNITER-ul prea o ţine ca gaia-maţu’ cu ocolirea teatrelor din Bucureşti.

În altă ordine de idei, şi cam în încheiere, revenind la Gala propriu-zisă, am remarcat (alte) două lucruri teribil de deranjante. Mai întâi – aşa cum am mai amintit în treacăt şi oarecum subtil la început – lungimea discursurilor, dar şi faptul că, spre deosebire de cam orice manifestaţie similară de prin alte părţi, eternul amfitrion, respectiv Ion Caramitru, făcea câte o amplă prezentare a… celui care urma să acorde premiul şi care la rândul lui vorbea minute în şir, pentru ca, atunci când în sfârşit anunţa câştigătorul, acesta din urmă să mai vorbească şi el cât socotea de cuviinţă, de obicei mult, dar oricum mai puţin decât cel care în principiu fusese chemat doar să desfacă plicul.

Al doilea lucru supărător a fost la momentul comemorativ ţinut în onoarea artiştilor recent trecuţi în nefiinţă. Nu am nicio îndoială că sursa de inspiraţie a unui astfel de punct din program a constituit-o Academia Americană de Film, care a avut această iniţiativă lăudabilă în urmă cu mulţi ani, doar că – aşa cum se întâmplă mai mereu la noi, în orice domeniu, când ideile bune sunt fie copiate incomplet, fie de-a dreptul denaturate – ce n-au reţinut organizatorii Galei UNITER este că atunci când, la Premiile Oscar, pe ecran defilează numele şi imaginile celor decedaţi, ele sunt însoţite şi de câte o mică precizare prin care (tele)spectatorii să fie informaţi cu ce s-au ocupat şi cei nu tocmai celebri: au fost actori, regizori, scenarişti, scenografi, luminişti, maşinişti… Altminteri, se poate întâmpla ca acum, când, cel puţin pentru mine, mai bine de 95% dintre ei erau (şi au rămas) complet necunoscuţi, probabil tot fiindcă activaseră la teatre de prin diferite colţuri ale ţării. Dacă mare parte din public oricum n-a auzit niciodată de ei pe când erau în viaţă, ar fi putut să afle cine au fost măcar odată cu dispariţia lor.

marți, 6 mai 2014

FĂRĂ PREMEDITARE (2)

Să tot fie vreo douăzeci de ani de când am de-a face cu băncile din România, timp în care, într-o măsură mai mare sau mai mică, am fost clientul a cel puţin şase sau şapte dintre ele, şi încă n-am reuşit să înţeleg cum funcţionează politica “împuternicitului”.

Nu mai departe de ieri, de pildă, la o alta decât cea despre care scriam cândva că-i permite acestuia să facă toate operaţiunile ca şi titularul, mai puţin să se treacă pe sine din nou ca împuternicit în cazul în care prelungeşte un depozit – ceea ce înseamnă că nu şi-ar putea pune în practică intenţiile criminale, prezumate de bancă, decât la prima scadenţă, când poate să scoată şi să fugă nestingherit cu toţi banii, pentru că mai târziu nu i se mai dă ocazia – am aflat cu stupoare că în calitate de împuternicit “cu drepturi depline” am, de asemenea, exact aceleaşi privilegii ca şi titularul, doar că nu pot să obţin o banală stare financiară, pentru a verifica soldul actualizat. Probabil ca să nu fiu tentat s-o şterg cu lovelele dacă aflu că s-a strâns o dobândă frumuşică, sau, dimpotrivă, că titularul a început să facă retrageri masive şi risc să nu mai am din ce să mă înfrupt mai târziu.

Ei bine, trebuie să spun că de data asta am reuşit s-o conving pe cucoana de la ghişeu să mi-o dea, printr-o metodă iscusită: i-am spus că în caz contrar mă apuc să lichidez, pur şi simplu, contul şi toate depozitele – operaţiune la care statutul de împuternicit îmi dă tot dreptul – ocazie cu care voi afla, bineînțeles, şi câţi bani sunt acolo. După care, la o adică, dacă am chef, îi depun la loc, doar că, desigur, la altă instituţie financiară, unde poate că regulile au mai multă logică.

vineri, 2 mai 2014

"LITTLE ANGEL"