Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 22 mai 2014

SURORILE ADIDAS

Dacă memoria nu-mi joacă (iar) vreo festă, s-a întâmplat chiar la ultimul turneu aproape întreg al Simonei Halep, de la Madrid, unde a ajuns în finală, cel dinaintea următorului, de la Roma, pe care, conform unui obicei prost deja împământenit, mai cu seamă după câte un rezultat remarcabil, l-a părăsit din primele tururi, accidentată, sau doar dându-se lovită, probabil fiindcă aflase că oricum urcă un loc în clasamentul WTA şi fără să joace, când preţ de câteva secunde bune, dacă nu chiar un minut întreg sau poate două-trei, o tot priveam, de câte ori apărea în cadru, fără să mă dumiresc ce e schimbat (în rău) la ea, până când am realizat: sponsorul. Din motive (financiare) necunoscute, dar pesemne întemeiate, a trecut de la un producător (şi) de echipament sportiv, al cărui nume n-are rost să-l pomenesc, de vreme ce nici el nu mă pomeneşte pe vreun stat de plată, la Adidas, care – că aici voiam s-ajung – mi se pare că practică cea mai agresivă şi mai stupidă formă de ANTI-reclamă la nivel global pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată.

Dincolo de paleta coloristică săracă, prăfuită şi dezgustătoare, în care un albastru, altminteri plăcut în sine dacă ar fi imprimat pe un alt material, e somat, zadarnic, să se asorteze cu un soi de portocaliu greţos, mi se pare absurd ca toate jucătoarele aflate sub oblăduirea firmei, printre care frumoasa Ana Ivanovici şi mai degrabă ambițioasa noastră Sorana Cîrstea, să fie, la rândul lor, silite să se îmbrace la fel, ca nişte surori Kessler cam strâmtorate, care parcă îşi împrumută garderoba una alteia din raţiuni de economie, în funcţie de care dintre ele are meci la o anumită oră, fiindcă am îndoieli serioase că opţiunea pentru fix acelaşi model ciudat de rochiţă-tricou albastră cu ample volănaşe în dreptul sânilor (care, în felul ăsta, filmaţi din anumite nenumărate unghiuri, par şi ei gigantici, dar – cine ştie? – poate că în urma cercetărilor asidue ale experţilor Adidas s-a demonstrat că prin decolteul acela se răcoresc mai eficient), şi pantalonaşi, sau, după caz, fustiţă de nuanţa amintită mai sus printre puseuri de vomă, le aparţine fetelor, care prin natura lor îşi doresc, şi – cam spre deosebire de bărbaţi, pe care, din motive care mi-au scăpat dintotdeauna, societatea scrobită îi vrea standardizaţi, îmbrăcaţi toţi la costum (negru), cravată (de preferat fără buline) şi cămaşă (în principiu albă) – au tot dreptul să se dichisească fiecare cum vrea, inclusiv spre confortul telespectatorilor, când vine vorba de transmisiuni sportive, fiindcă acum, deşi am depăşit de multă vreme era televizoarelor alb-negru, când mai importantă era direcţia din care ataca un jucător sau o echipă, mi se întâmplă adesea să nu ştiu care e una şi care e alta dacă se nimereşte ca două din “gemenele” Adidas să joacă între ele.

Tot ce înţeleg eu ca eventual cumpărător de rând este că ditamai firma nu e în stare să fabrice decât un singur model de tricou şi unul de fustă, vopsite în doar două culori nepotrivite, cu care îşi propune să cucerească o piaţă ce se vrea, dimpotrivă, cât mai diversificată. Pe mine m-au pierdut de client (fără a se înţelege, profund eronat, că până acum îmi cumpăram fustele şi rochiile de-acolo!), aşa cum de altfel m-au pierdut şi toţi ceilalţi producători, la fel de renumiţi, care-şi îmbracă jucătorii şi jucătoarele în echipamente poate mai frumos asortate şi mai variate, dar pe care se vede transpiraţia încă din primul minut de joc, semn că materialele sunt de proastă calitate, fie sufocând de-a dreptul corpul, fie îmbibându-se prea iute şi mult prea vizibil de sudoare.

Niciun comentariu: