Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 28 martie 2017

(TOT) DESPRE NEMŢI

Fuseseră parcurse numai vreo patru sau cinci tururi din Marele Premiu de Formula 1 al Australiei, desfăşurat duminică dimineaţa, când m-am lămurit cum stă treaba şi cu schimbările “revoluţionare” de regulament şi monoposturi de anul acesta – menite, chipurile, să sporească spectaculozitatea competiţiei, aflată de multă vreme în suferinţă –, şi m-am apucat să-mi văd de-ale mele, aruncând doar priviri fugitive spre televizor, unde continua să nu se petreacă nimic important, ecarturile dintre maşini rămânând la fel de constante precum cele dintre garniturile de metrou londonez la orele de vârf (dar o idee mai mici), numai că, spre stupefacţia mea – care, pesemne, poate unde am şi o vârstă, urmăresc asemenea curse de mai mulţi ani decât marii strategi de la Mercedes, astfel încât am anticipat deja înfrângerea liderului autoritar de până atunci, Lewis Hamilton – britanicul a fost chemat (prematur) la boxe în turul douăzeci pentru schimbul unor pneuri care se dovedise în antrenamente că rezistă cu cel puţin şapte-opt mai mult, şi a revenit pe pistă – aşa cum era de aşteptat pentru oricine în afara aceloraşi mari strategi de la Mercedes – în plin trafic, unde a rămas practic blocat, în timp ce Sebastian Vettel, ajuns astfel în frunte, şi-a continuat marşul de-acum triumfal către o victorie mult mai puţin meritată decât păreau să o socotească, de pildă, absurd de entuziaştii (pentru cine a înţeles ce s-a petrecut de fapt) comentatori de la Digi Sport.

Într-o cursă în care nu-mi amintesc să fi existat, cel puţin la vârf, vreo depăşire adevărată, pe pistă, între monoposturi angrenate în lupta pentru acelaşi loc, amintita manevră a reprezentat, ce-i drept, întreaga brumă de sare şi piper, însă eu am început să mă întreb, mai în glumă, mai în serios, dacă nu cumva disperarea cu care, anul trecut, cei de la Mercedes l-au sprijinit (în detrimentul aceluiaşi Hamilton) pe (mai mult sau mai puţin) germanul Rosberg în tentativa (până la urmă încununată de succes) de a deveni campion mondial avea mai degrabă de-a face strict cu naţionalitatea lui, decât cu apartenenţa la echipă, de vreme ce şi acum se arată dispuşi să se împuşte cu seninătate în picior doar ca să câştige un alt neamţ, Vettel, aflat (deocamdată) la Ferrari. Întrebare pe care poate ar fi cazul să înceapă să şi-o pună, mai mult în serios decât în glumă, şi Hamilton.

luni, 27 martie 2017

DAUM ŞI MUTĂLĂII

Cu toată simpatia faţă de altminteri surprinzător de charismaticul (pentru un neamţ) Christoph Daum, printre ai cărui puţini susţinători m-am numărat la preluarea mandatului de antrenor al naţionalei de fotbal, nu atât datorită faimei sale, complet necunoscută mie, cât în general pentru ideea de antrenor străin care să aducă un suflu (absolut nou!) de (adevărat) profesionalism şi să impună o brumă de respect printre sportivii care tocmai ce s-a demonstrat că, de la o (lungă) vreme, pe meleagurile mioritice se nasc mai degrabă cu o nepotolită sete de băuturi spirtoase, decât cu vreuna, oricât de mică, de performanţă, vina pentru evoluţia jalnică de aseară a tricolorilor nu poate fi aruncată doar pe umerii lor piperniciţi (cel puţin în raport cu ai vânjoşilor danezi), mai ales că, de bine, de rău, spre deosebire de (pen)ultimii ani, există printre ei ceva mai mulţi care şi-au dobândit statutul de titular sau, măcar, de “rezervă introdusă pe parcursul jocului” la echipe relativ decente din străinătate, în timp ce ieri păreau adunaţi cu forţa de pe maidan într-o selecţionată judeţeană de juniori U15 şi obligaţi să dea piept, la primul lor meci împreună, cu o naţională de seniori.

Fireşte însă că de aici şi până la a-l face pe bietul Daum responsabil pentru permanentul declin (ca să nu spun prăbuşire) al fotbalului românesc din ultimele vreo două decenii şi împiedicarea împlinirii profesionale a unor tineri antrenori de perspectivă, numai buni pentru naţională, gen Gică Hagi (care – pentru cei ce şi-au deschis televizoarele cu cincisprezece ani mai târziu – şi-a cam ratat deja şansa când cu Slovenia), aşa cum îi auzeam pe nişte comentatori de la TVR, în frunte cu Ovidiu Ioaniţoaia şi mutălăul ăla care a relatat meciul chiar mai prost decât au jucat băieţii, e o cale lungă. Asta ca să nu mai spun că de un cetăţean cu oarecare bun-simţ şi onoare ca Daum s-ar putea să scăpăm mai curând decât ne-am aştepta (şi poate decât ar fi cazul), dar de mutălăi de-ăştia care ne otrăvesc transmisiunile (pe banii noştri publici) de ani de zile nici pomeneală!

marți, 7 martie 2017

UN CAZ TRIST

După o zi întreagă de binemeritată pauză, în care abia mi-am revenit cât de cât din scârbă, nu pot, totuşi, să nu consemnez fapul că duminică seara s-a reînnodat şirul pieselor mizerabile pe care le tot trimitem, realmente într-o prostie, cu o nesecată voluptate masochistă, în faza internaţională a concursului Eurovision să ne facem de râs, şir întrerupt în mod cu adevărat miraculos anul trecut, când, însă, din cauza eternului blestem abătut asupra României, TVR a fost descalificată, iar “Moment of Silence” (pentru care, în paranteză fie spus, cu două luni mult prea târziu, adică inclusiv după încheierea competiţiei, prin luna iulie, s-a realizat clipul acela de reală promovare, a cărui absenţă o deplânsesem îndelung în timp încă util) nu ne-a putut reprezenta, deşi exista o mare şansă dacă nu chiar să câştige, pentru că ar fi avut, ca niciodată, o concurenţă acerbă, cu siguranţă să se apropie de egalarea celor mai bune performanţe obţinute de-a lungul timpului, alături de “Tornero” sau “Let Me Try”.

Acum, chiar mai prost decât “Yodel It” – interpretată de altminteri fermecătoarea (cât mai e puştoaică) Ilinca şi oricum cam penibilul Alex Florea (care însă mai are timp să-şi revizuiască măcar ţinuta de scenă) – mi s-a părut un cetăţean (din TVR) care povestea cu mult entuziasm, imediat după încheierea finalei naţionale, la simulacrul de conferinţă de presă (văzută de mine abia ieri, în reluare), cum a auzit el, cu urechile lui muzicale de ceva tehnician, oameni obişnuiţi fredonând piesa în sală şi pe stradă. Ei bine, tare aş fi vrut ca vreunul dintre cei doi jurnalişti şi o bloggeriţă prezenţi să-i ceară politicos individului să fredoneze şi el oricare parte a capodoperei, de la strofele recitative, în stil rap, la refrenul jodel, chipurile “catchy” (vorba Paulei Seling, parcă; atenţie la pronunţie, că altfel prea se potriveşte!), dar de nereprodus de către cineva fără studii muzicale aprofundate.

Pe de altă parte, merită remarcată sinceritatea compozitorului, Mihai Alexandru, care a recunoscut că piesa e de fapt una refuzată la export şi revalorificată pe piaţa internă, aşa cum se întâmpla cu produsele de larg consum pe vremea lui Ceauşescu, pentru că iniţial trebuia să reprezinte – întrucâtva (mai) logic – Elveţia, numai că responsabilii de-acolo au spus în cele din urmă pas, preferând o alta (nu cu mult mai grozavă, dacă mă întrebaţi pe mine), ceea ce cam pune capăt şi speranţelor acelora care se amăgeau că la Kiev vom căpăta grămezi de voturi din ţările unde jodelul are tradiţie.

Tot în spiritul sincerităţii depline însă, ar fi trebuit ca domnul Mihai Alexandru – altminteri un compozitor inspirat (când vrea), cu înclinaţii spre rock, fost membru al trupei Iris şi jumătatea mai talentată a Nicolei – să ne spună cam câte piese din finala de duminică (asta ca să nu mai socotim semifinala şi chiar preselecţiile) i-au plăcut infinit mai mult decât propria creaţie. Pentru că, din păcate, domnia sa oferă cel mai trist exemplu de compromis (comercial) jegos în muzică.

După ce ani de zile s-a străduit, fără succesul scontat şi, ce-i drept, pe care l-ar fi meritat, să obţină premii şi distincţii pe la concursurile (inter)naţionale, gen Mamaia şi Cerbul de Aur, başca Selecţiile Naţionale Eurovision, cu piese de valoare, de la un moment nu doar dat, ci şi foarte bine marcat, şi-a zis că ar fi timpul să-şi vadă strict de interesele materiale, şi a început să livreze doar ceea ce ştia că e pe gustul publicului: porcării. Fapt pentru care nu m-ar mira câtuşi de puţin ca următoarea lui “creaţie”, înscrisă, eventual, în preselecţia Eurovision 2018, să fie o foarte autentică manea, ambalată într-un “aranjament orchestral modern” (vorba lui Romcescu, parcă). Şi-am tras apa!

În încheiere, având în vedere concordanţa cam stranie, prea rar întâlnită, în special la o piesă atât de proastă, dintre gusturile “juriului de specialitate” şi ale publicului, mă întreb, mai mult în glumă, fireşte, decât în serios, dacă nu cumva TVR a făcut eforturi financiare exagerate pentru asigurarea celor peste zece mii de voturi (telefonice) cu care a câştigat… “Fixcinetrebuia”, când ar fi fost suficiente numai vreo şase mii. Sper ca responsabilii pentru această risipă din bani publici să fie traşi (odată cu apa) la răspundere!