Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 31 mai 2012

STÂRPIŢI DE MICI

Sigur, din fericire la vârsta mea nu mă mai priveşte în niciun fel, dar una dintre cele mai mari aberaţii postrevoluţionare în materie de învăţământ mi se pare prevederea prin care pentru a accede într-o treaptă superioară de studii, cum ar fi liceul după gimnaziu sau facultatea după liceu, ponderea cea mai importantă n-o mai are nota de la examenul propriu-zis, ci media pe ultimii nu ştiu câţi ani. Aşadar, dacă unui elev îi vine mintea românului de pe urmă şi se apucă de învăţat cu numai un an sau doi înainte de admitere, practic n-are nicio şansă de a mai recupera timpul pierdut, indiferent câte meditaţii ar face şi cât de genial s-ar dovedi. Cu alte cuvinte, dacă, de pildă, prin clasa a şasea a fost şi el mai zburdalnic şi a încasat nişte note mai mici, e deja condamnat să intre la un liceu mediocru, chiar dacă într-a şaptea şi a opta ia numai zece pe linie, câştigă olimpiade şi rezolvă cuadratura cercului.


Slavă Domnului că mi-am făcut studiile aproape la timp, fiindcă pe sistemul ăsta nu mai pupam în veci facultate cu media mea de la chimie dintr-a zecea!

miercuri, 30 mai 2012

IMAGINAŢIE

Din ciclul “Ce-ţi doresc eu ţie, tristă Românie”, azi îi doresc să scape de clipurile de aşa-zisă promovare de pe Eurosport. Nici nu mai contează cât au costat sau pentru ce perioadă sunt contractate, important e ca difuzarea lor să înceteze cât mai curând! Şi asta nu din cauză că mi s-a acrit mie de ele văzându-le în toate pauzele publicitare ale transmisiunilor de tenis, snooker sau înot, ci pentru că sunt banale, terne, cenuşii (sau mai degrabă gălbui), cu eternele şi deloc fascinantele imagini cu căpiţe de fân, copii în costume populare interpretând colinde, roata olarului, pereţi de biserică, râuri limpezi şi câmpii mănoase. Asta în condiţiile în care – şi aici e-aici! – aproape cu aceeaşi frecvenţă, alternativ, sunt difuzate reclame de-ţi vine să te şi apuci să-ţi faci bagajele la tot felul de alte ţări, ca India, Croaţia sau (chiar) Azerbaidjan. Inevitabilele comparaţii sunt pur şi simplu nimicitoare! Mai bine i-am lăsa naibii pe străini să-şi imagineze ce vor ei despre România. Sunt convins că rezultatul nu poate fi mai rău!

marți, 29 mai 2012

CODUL CODURILOR

Nu ştiu ce aniversare importantă a meteorologilor de pretutindeni o fi fost vineri, dar am convingerea că mai spre seară ai noştri petreceau de zor, cu averse de băuturi alcoolice însemnate cantitativ, fiindcă altminteri nu-mi explic halul în care mai mult n-au anunţat potopul din Bucureşti soldat cu inundaţii de proporţii şi paralizarea câtorva linii de tramvai şi troleibuz.


Pentru că întâmplător în jurul orei 19.00 tocmai mă îndreptam spre casă, iar cerul de deasupra mea (la-la-la) arăta ca-n filmele de catastrofă înainte să înceapă sfârşitul lumii, când am ajuns m-am uitat de curiozitate pe pagina de internet a ANM să văd dacă e acolo vreun anunţ important pentru Capitală, de tip “nowcasting”. Nu era, aşa că m-am liniştit, spunându-mi că oi fi eu speriat de ploaie ca de bombe, numai că pe la 19.30 a început prăpădul. Pe site, în continuare nimic… până pe la 19.40, când subit a apărut într-adevăr o avertizare imediată care se referea doar la estul Bucureştiului, era valabilă până la ora 21.00 şi prognoza cantităţi de… 10 l/mp, care cred că deja se acumulaseră după primele cinci minute. Şi mai fascinant este însă că ora postării era… 19.00! Minciună sfruntată! Ei bine, după încă vreo oră, când cel puţin la mine în cartier ploaia se potolise, a mai apărut un anunţ, care teoretic îl completa pe primul, prelungind avertizarea până la ora 21.15, extinzând-o pe tot Municipiul Bucureşti şi vorbind despre 20-25 l/mp, dar care anunţ n-a rămas acolo decât vreo cinci minute, dispărând la fel de subit şi misterios cum apăruse. În locul lui a mai dăinuit o vreme cel iniţial, antedatat. De unde şi concluzia mea că meteorologii de serviciu erau la orele alea beţi criţă.


O altă concluzie de-a mea este că oamenii ăia de la ANM, în afară să se uite pe tot felul de aparate sofisticate cu ajutorul cărora vestesc (de multe ori corect, de ce să nu recunoaştem!) fenomene periculoase ce urmează să aibă loc abia peste o zi sau două, ar face bine să mai scoată din când în când capetele pe fereastră să vadă dacă nu cumva vreunul demn de cod galben, portocaliu sau – Doamne fereşte! – roşu deja a început.

luni, 28 mai 2012

K.O.

Mai mult pentru că tot eram treaz la ora aceea din cauza Eurovisionului, am stat sâmbătă noapte (sau duminică dimineaţă) să urmăresc în direct şi meciul lui Lucian Bute cu Carl Froch, în care românul a fost învins fără drept de apel, ca să nu spun bătut măr.


Ca tot românul nespecialist, dar oarecum pasionat (mai degrabă de sport în general, decât de box în particular), mi-am format şi eu o părere despre cauzele dezastrului, concluzia fiind, în linii mari, că Bute este într-adevăr un mare campion, dar nu chiar atât de mare pe cât ne-am fi dorit noi să fie şi cu siguranţă nici pe departe atât de mare pe cât îşi închipuia el până acum două zile că este. Detaliile despre tactica şi/sau strategia cu care a abordat meciul mi se par oarecum secundare. În schimb, dacă ar avea măcar stofa unui campion atât de mare pe cât se visează, o asemenea înfrângere soră cu umilinţa ar putea să fie cel mai bun lucru care i se putea întâmpla la momentul acesta al carierei, cât încă nu e prea târziu. Ar avea multe de învăţat din ea.


Ce m-a scos însă din sărite cel mai tare zilele astea au fost comentariile de adolescent frustrat venite din partea unui cunoscut realizator de emisiuni nocturne de la Antena 3, care găsea ca singure explicaţii probabile pentru înfrângere un “aranjament”, o cedare deliberată a meciului (în urma uneltirilor celor din jurul lui Bute) sau faptul că boxerul român ar fi fost… drogat! Adică tradiţionalele “cauze” identificate de suporterul român semidoct atunci când nu e în stare să-şi păstreze un minimum de luciditate şi obiectivitate, cât să înţeleagă că uneori, fie şi doar conjunctural, se poate întâmpla ca adversarul idolului său să fie pur şi simplu mai bun!

sâmbătă, 26 mai 2012

EUROVISION 2012

Şi totuşi există două piese pentru care până şi jalnica ediţie din acest an a concursului Eurovision a meritat cu prisosinţă organizată: cele ale Islandei şi Suediei. Oricât de bizare ar fi gusturile ascultătorilor de pe bătrânul continent şi indiferent de aranjamentele de culise, mi se pare de neconceput să nu câştige una dintre ele. Iată-le, în ordinea preferinţelor mele:


P.S. La halul în care se prezintă mai toţi ceilalţi, România are şansa unui loc la mijlocul clasamentului, nu la coada lui cum aş fi fost înclinat să cred aprioric.

P.S. 2 Lăudabile eforturile câtorva dintre cei “mari”, cum ar fi Spania, Italia şi în special Marea Britanie, cu o piesa chiar OK interpretată de Engelbert Humperdinck. Din păcate pentru ei, cred că şi-au ales greşit anul în care să încerce să mai câştige în sfârşit după multă vreme.

vineri, 25 mai 2012

"WHITE TRASH MILLIONAIRE"

joi, 24 mai 2012

DE CE NU E PREŞEDINTELE PARLAMENT (DEŞI AR VREA)

Ca multe alte întâmplări, dintre care unele au avut loc şi cu ani în urmă, parc-ar fi fost ieri, dar de fapt cred că era tocmai hăt săptămâna trecută cam pe vremea asta, doar că mai pe seară, când am auzit-o pe moderatoarea aceea întotdeauna excesiv de entuziastă, ca să nu spun de-a dreptul isterică, de la Antena 3, zbierând că uninominalul “pur” pentru alegerile parlamentare ar fi foarte corect, deoarece este normal să câştige candidatul de pe primul loc, “ăla pe care l-am votat, domnule!”, nu (şi) cei de pe locurile doi sau trei, cum se întâmplă într-un sistem (cât de cât) proporţional. Ei bine, ce scapă logicii duduii este că şi candidaţii ăia demni de dispreţ de pe locurile doi sau trei au fost votaţi de nişte cetăţeni, uneori aproape la fel de numeroşi ca şi ai primului, pe care l-a votat dumneaei, dacă avem o potrivire de genul 33,5% locul I; 33,3% locul II; 33,2% locul III, caz în care de fapt peste 66% dintre votanţi rămân cu buzele umflate. Şi nici măcar nu e exemplul cel mai nefericit!


Pe de altă parte, mai alaltăieri l-am auzit şi pe vajnicul monarhist al lui peşte prăjit, Crin Antonescu, făcând o comparaţie cu alegerile prezidenţiale, unde se poate întâmpla de asemenea ca 49,9% din alegători să fluiere a pagubă (ca în 2009). Aşa o fi, numai că de-aia, spre deosebire de preşedinte (ca să nu mai vorbim de primari, cealată comparaţie, şi mai idioată, făcută de domnul Antonescu), Parlamentul este “organul reprezentativ suprem”: ca să fie REPREZENTAŢI cât mai bine toţi cetăţenii ţării, adică şi ăia care nu votează cu câştigătorii. (Şi de-aia e naşpa republica semi-prezidenţială ca formă de guvernământ, dar asta-i deja altă discuţie!).


În concluzie, sistemul adoptat de USL este nu doar – cum îl cataloga cu o sinceritate de paradă acelaşi Crin Antonescu – “brutal”, ci de-a dreptul criminal.

miercuri, 23 mai 2012

PE ÎNTUNERIC

În ciuda faptului că, de câţiva ani încoace, ne prezentăm la Eurovision cu piese din ce în ce mai proaste, reuşim să ne calificăm în finală parcă din ce în ce mai meritat, involuţia celorlalţi fiind încă şi mai spectaculoasă. Aseară, de pildă, într-o companie execrabilă, din care n-am remarcat decât piesa bunicică a Islandei, căreia îi prevăd un loc fruntaş, fata drăguţă care a reprezentat Grecia şi vocea interesantă a solistei din Albania, care însă a venit fără cântec, preferând să facă nişte vocalize, Mandinga nu avea cum să rateze, chiar dacă a avut o interpretare mai proastă şi decât melodia.


Pe de altă parte, trebuie să recunosc că, în urma unei monstruoase conspiraţii a marilor companii ticăloşite, am urmărit mai bine de trei sferturi din spectacol în condiţii improprii, fiindcă Enel a avut grijă să-mi taie lumina (şi tăiată a rămas până azi-dimineaţă!), iar semnalul internetului mobil de la Digi e atât de anemic, încât a trebuit să stau în balcon, cu laptopul pe genunchi, încremenit într-o anumită poziţie foarte incomodă. În plus, transmisiunea online de la DolceTV continuă să fie de tot rahatul. Prin urmare, vreo două piese le-am pierdut, alte două le-am auzit cu întreruperi, iar la hărmălaia Austriei iniţial am crezut că mă confrunt din nou cu probleme tehnice, dar mă înşelam.




P.S. Dimineaţă, după ce superoferta Enel de reducere (cu forţa) a facturii la curent a expirat, am ascultat pe internet şi piesele ratate aseară, aşa că până la urmă am scris în cunoştinţă de cauză.

marți, 22 mai 2012

MĂ UIT PE GEAM, AFARĂ…

… Şi-mi amintesc cu nostalgie cum în urmă cu vreo două luni meteorologii ne avertizau că s-ar putea să avem un an secetos…

luni, 21 mai 2012

O VICTORIE

Cu toate că Chelsea îmi este cam cea mai antipatică echipă din Premier League, toţi englezii sunt favoriţii mei în competiţiile internaţionale, aşa că sâmbătă, în finala Ligii Campionilor, i-aş fi susţinut (pătimaş) pe londonezi şi dacă, prin absurd, întâlneau CFR Cluj sau Oţelul Galaţi, nu doar Bayern München, care, ca toţi nemţii, oricum e la coada “preferinţelor” mele.


Obiectiv vorbind, victoria nu a fost chiar pe deplin meritată, englezii apărându-se cu înverşunare în cea mai mare parte a timpului, lucru parţial de înţeles, fiindcă practic jucau în deplasare, pe propriul teren al bavarezilor, numai că elevii lui Di Matteo păreau să nu înţeleagă că nu va mai exista şi meciul retur ca să fie mulţumiţi şi cu un egal sau o înfrângere la limită. Şi chiar dacă antrenamentele din zilele premergătoare meciului s-or fi bazat exclusiv pe executarea loviturilor de la 11 metri, tot mi se pare o alegere (tactică?) bizară să te străduieşti doar să ajungi la ele, în condiţiile în care nici tradiţia şi statistica nu-ţi sunt deloc favorabile la capitolul ăsta (o ştiu din “proprie experienţă”, ca suporter al formaţiilor engleze, în frunte cu naţionala!). Asta ca să nu mai spun că, poate şi cu puţin noroc, s-a văzut că atunci când chiar şi-au pus în minte să înscrie, londonezii au făcut-o în cinci minute, la primul (şi singurul!) lor corner! De altfel, nu că ar mai avea nevoie – la banii pe care îi încasează –, dar băieţii ar putea să-şi cumpere şi câte un bilet de loterie zilele astea!


Tot ce sper e ca modelul acesta – iată! – de succes, cu un stil ultradefensiv, să nu fie adoptat de-acum înainte de şi mai multe echipe mari. Alea mici măcar n-au încotro…

vineri, 18 mai 2012

"I'M ALIVE"

joi, 17 mai 2012

PREVIZIBIL

Nimic important de consemnat astăzi, decât, poate (pentru mine), surprinzătoarea eliminare absolut previzibilă (tot pentru mine) a Canadei în sferturile de finală ale Campionatului Mondial de Hochei desfăşurat în Finlanda şi Suedia. E a treia ediţie consecutivă la care se întâmplă asta, numai că acum adversara nici măcar n-a fost Rusia, ca în precedentele două, ci mult mai modesta Slovacie, învingătoare cu 4-3. Pentru cei care se pricep (numai) la fotbal, asta e ca şi cum la ultimele trei ediţii de Champions League Barcelona ar fi părăsit competiţia din sferturi, ultima oară scoasă de Dinamo Minsk.


Mai nostim a fost că la 3-2 pentru canadieni cu mai puţin de zece minute înainte de finalul partidei (după ce slovacii au condus totuşi în prima repriză cu 2-0!), comentatorii elogiau formidabilul joc prestat de echipa nord-americană şi fabulosul lot alcătuit numai din jucători din NHL, netrecându-le nicio clipă prin minte că s-ar mai putea întâmpla ceva. Asta, desigur, pentru că nu ştiau ce ştiu eu, care stăteam ca pe ace şi aşteptam cu nerăbdare să se întâmple ce s-a întâmplat; nu ştiau ce fan înrăit al Canadei sunt şi ce păţesc echipele simpatizate de mine, chiar şi atunci când sunt mari favorite ale unei competiţii!

miercuri, 16 mai 2012

PENTRU DUŞMANI DE MOARTE

În urma unei nechibzuite insistenţe de câteva săptămâni, aseară am avut marea neşansă de a găsi în sfârşit bilete la o piesă de teatru pe care o recomand cu multă scârbă tuturor celor care simt nevoia unei evadări, fie şi doar pentru o seară, din universul vieţii lor tihnite şi lipsite de griji: “Oscar şi Tanti Roz” după (un fel de roman al lui) Eric-Emmanuel Schmitt, altminteri un autor mai inspirat, dovadă stând “Hotelul dintre lumi”, “Variaţiuni enigmatice” sau “Vizitatorul”.


Foarte pe scurt şi atotcuprinzător, este vorba despre peripeţiile din ultimele zile de viaţă ale unui copil de zece ani bolnav de cancer, iar întreaga acţiune, atâta câtă e, nu prea multă, se desfăşoară exclusiv în incinta unui spital. Nu cred că mai este necesar să adaug ceva, decât poate că regizoarea Chris Simion a reuşit să îmbine perfect deprimantul cu plictisitorul, într-un spectacol, care, totuşi, la drept vorbind, este prea plictisitor ca să mai apuce să fie şi cu adevărat deprimant şi la care – pentru că fusesem indus în eroare de o revistă de specialitate că ar dura numai o oră şi patruzeci şi cinci de minute – după două ore (fără să pun la socoteala obişnuita întârziere de minimum zece minute cu care începe orice spectacol la noi) am avut câteva atacuri de panică teribile, temându-mă că, la ritmul în care se desfăşura, ar putea dura lejer toată noaptea (de altfel, lucru curios numai pentru cine n-a fost acolo, moartea personajului principal a fost primită cu vii aplauze!). Ţin să precizez că accesul la uşa de evacuare din sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra se face trecând obligatoriu prin scenă, aşa că mi-a fost jenă de bieţii actori Oana Pellea şi Marius Manole care făceau şi ei (bine) ce puteau. În orice caz, dacă textul are şi nebănuite înţelesuri mai profunde eu chiar nu le-am descoperit.


În încheiere, vă doresc vizionare plăcută şi să nu rămâneţi cu sechele!




P.S. Am aflat ulterior, adică adineauri, că spectacolul are şi un pronunţat caracter umanitar, banii colectaţi fiind folosiţi într-adevăr pentru ajutorarea copiilor bolnavi de cancer. Acesta e un lucru minunat, însă îi sfătuiesc pe toţi cei interesaţi să doneze direct contravaloarea biletului, fără a-şi mai pierde două ore şi jumătate din viaţă într-unul dintre cele mai neplăcute moduri imaginabile pentru un om care nu este nici grav bolnav, nici răpit de terorişti sau extratereştri, nici condamnat la ocnă şi n-are nici carii.

marți, 15 mai 2012

MANDAT

E adevărat că nici nu mă pricep cine ştie ce la proceduri parlamentare şi subtile atribuţii prezidenţiale, dar până acum n-am mai auzit vreodată ca preşedintele României “să ceară mandat” în mod expres înainte să plece (sau nu!) la o reuniune internaţională cum e Consiliul European, la care de fapt încă nu s-a stabilit precis dacă se va duce premierul Ponta sau Traian Băsescu. În orice caz domnul senator PSD Dan Şova ne asigura, ieri, la o emisiune TV, că Băsescu nu-l va primi.


Cu adevărat caraghios a fost însă domnul Şova când, întrebat dacă Parlamentul trebuie să dea un vot în acest sens, a răspuns evaziv că nu, deoarece “e o chestiune formală”, fiind însă important că USL deţine (?) majoritatea. O fi pe bază de măsurare a intensităţii huiduielilor.

luni, 14 mai 2012

BILANŢUL DE LUNI

Aproape ca de obicei lunea, iată un bilanţ sportiv (personal) al sfârşitului de săptămână:


HOCHEI. Spre deosebire de ultimele două ediţii ale NHL, când am avut echipe favorite până în marea finală (unde fireşte că au pierdut!) anul acesta am scăpat de emoţii încă înainte de finalele de conferinţe, după ce săptămâna trecută Philadelphia Flyers a fost eliminată fără drept de apel, încă din meciul 5, pierdut (şi el) pe teren propriu în faţa lui New Jersey Devils, iar sâmbătă spre duminică Washington Capitals n-a putut rezista în dramaticul meci 7 desfăşurat la Madison Square Garden din New York cu Rangers, deşi ar fi meritat calificarea. Măcar de-acum pot să dorm şi eu noaptea!


FORMULA 1. Deja m-am şi plictisit să scriu despre imbecilitatea celor de la McLaren, unde am senzaţia că s-au făcut şi niscai schimbări, obişnuiţii (mecanici) incompetenţi de până acum fiind înlocuiţi cu nişte retardaţi sadea, care sâmbătă, în calificări, au reuşit nemaiauzita contraperformanţă de a-l lăsa pe Lewis Hamilton în pana prostului, fără benzină, deşi regulamentul prevede în mod expres că maşina trebuie să aibă suficientă ca să ajungă înapoi la standuri şi să mai rămână şi un litru pentru, cum ar veni, “controlul antidoping”. Prin urmare, pilotul a fost trimis (pe bună dreptate!) la coada grilei, reuşind la finalul cursei de ieri un şi-aşa miraculos loc opt, după ce a fost din nou sabotat la unul din schimburile de pneuri. Cum şi maşina e din ce în ce mai proastă (dovadă şi locul nouă ocupat de Button, după ce a plecat al zecelea, în calificări ratând Q3!), cred că ar fi o dovadă de maturitate şi înţelepciune din partea lui Hamilton să plece la sfârşitul anului unde o vedea cu ochii, cu atât mai mult cu cât până şi echipe ca Sauber, Williams sau Lotus, cu piloţi mai slabi, încep să obţină constant locuri pe podium sau chiar să câştige curse.


TENIS. Fără să-mi fi redobândit interesul de odinioară, am început să mă uit mai des. Ieri de pildă, m-am bucurat nu doar pentru că Federer a câştigat controversatul turneu pe zgură albastră de la Madrid, dovedind că e un adevărat campion, în stare probabil să câştige şi unul pe nisip, dacă i-ar da cuiva prin cap să organizeze aşa ceva, dar şi fiindcă pentru asta n-a trebuit să stau tot finalul de meci în baie, după ce, par egzamplu, mai întâi mânat de o necesitate, am intrat acolo şi m-am întors la un aproape decisiv 40-0 pe serviciul adversarului doar ca să asist în direct la trei aşi ai acestuia, elveţianul câştigând în cele din urmă ghemul abia când, enervat, m-am dus să fac şi-un duş.


Apropo de zgura albastră, cea mai idioată declaraţie mi s-a părut cea a lui Nadal, care, încă înainte să joace pe ea, o contesta vehement invocând drept argument “lipsa de respect faţă de istorie şi tradiţie”, reprezentate – vezi Doamne – de vechea zgură roşie. Aş fi putut înţelege dacă spunea că terenul e mai alunecos (aşa cum se pare c-a şi fost), că mingea sare strâmb, că îl dor ochii de atâta albastru, dar de istorie şi tradiţie în tenis să vină să vorbească atunci când s-o apuca să joace cu o rachetă din lemn de frasin ca acum un secol jumate, când n-o să se mai milogească de arbitri să-şi justifice deciziile cu ajutorul sistemelor video ultrasofisticate (care de foarte multe ori chiar le dau dreptate jucătorilor; Ilie Năstase ştie de ce!), sau măcar când o să renunţe la echipamentul ăla în toate culorile fistichii ale curcubeului, îmbrăcându-se în alb din cap până-n picioare. Altminteri, ca şi Djokovic, pare doar un mare fandosit. Sau poate îi încurcă transmisiunile televizate (pentru care s-a făcut, în primul rând, experimentul), şi au senzaţia că ar scoate aceiaşi bani din publicitate şi dacă ar rămâne cu cele câteva mii de spectatori de la fiecare meci.


FOTBAL. Spre ghinionul lui Manchester United, cu care, pe sistemul “răului mai mic”, ţineam în lupta pentru titlul din Premier League, m-am uitat şi eu la ultimele şapte-opt minute (din care cinci de prelungiri!), din Manchester City - QPR, cât să mă enerveze cumplit cele două goluri cu care “cetăţenii” au întors scorul şi soarta campionatului, câştigat la golaveraj. Un sănătos şi foarte aşteptat (măcar de mine) 2-0 sau 3-0 nu mi-ar fi stricat în halul ăsta seara de duminică. Bine că măcar Arsenal a terminat pe trei, deşi aici intervine discuţia cu mediocritatea cronică a tunarilor.


ALTELE. Bravo fetelor pentru rezultatele de la europenele de gimnastică, felicitări tânărului de numai 16 ani, Robert Vişoiu, pentru cele – aş spune, uluitoare! – din GP3 şi o menţiune specială pentru Horia Tecău ajuns în finala de dublu a aceluiaşi turneu de tenis de la Madrid.

vineri, 11 mai 2012

"KILLING ME KILLING YOU"

joi, 10 mai 2012

MINUTUL ŞI SCORUL

Cel puţin în jumătatea de oră în care am avut răbdare să-l ascult aproape cu atenţie pe noul (dacă ne încăpăţânăm să facem abstracţie de precedentul mandat, de pe vremea înfloritoarei perioade Guvernoiu, 1992-1996!) ministru al Finanţelor, Florin Georgescu, invitat aseară de Mihai Gâdea să tragă împreună cu ochiul la finala Europa League din studioul Sintezei Zilei ca să-şi ţină telespectatorii la curent cu evoluţia scorului, mi s-a părut că a bătut dacă nu neapărat câmpii, în orice caz apa în piuă, explicând pe îndelete ceea ce ştie oricine, şi anume că România, la fel ca mai toate statele lumii, consumă mai mult decât produce, având deficit bugetar. Printre rânduri, am mai înţeles cât de proastă a fost guvernarea liberală, în care am avut o creştere economică nesănătoasă, dar ce bine stăm totuşi în momentul acesta, cu o stabilitate la nivel macro de invidiat, rating de ţară bun şi aşa mai departe, după succesiunea de guverne Boc-Ungureanu.


În rest, principalul angajament pe care şi l-a luat domnul Georgescu în afară de mult trâmbiţata întregire a salariilor, este ca în următoarele şase luni… să se uite pe hârtii, pentru a vedea ce şi cum, semn că domnia sa a fost scos mai degrabă direct din baie decât de la Bancă pentru a fi (re)înscăunat la minister, unde ne-a asigurat că oricum n-are de gând să facă prea mulţi purici, asta fiind din punctul meu de vedere cea mai interesantă şi mai bună veste a serii.

miercuri, 9 mai 2012

UN SOI DE MECI, DINTR-UN SOI DE CAMPIONAT...

Că fetişcana aia abia majoră care transmitea de-acolo se jura că n-a mai văzut în viaţa ei incidente precum cele de la meciul “U” – CFR Cluj poate să nu fie chiar aşa relevant, dar nu-mi amintesc să fi văzut nici eu, care am de cel puţin două ori vârsta ei, şi, fără să mă fi pasionat până la a merge pe stadioane, am prins nici nu vreau să socotesc câte derby-uri adevărate, interbucureştene (inclusiv Rapid-Progresul!), nu caraghioslâcuri de-astea de provincie între două echipe de cinşpe bani bucata, cărora, după ce s-a întâmplat aseară, le doresc din tot sufletul dacă nu neapărat desfiinţarea sau măcar retrogradarea în al nu ştiu câtelea eşalon, cel puţin depunctarea drastică şi minimum minimorum pierderea jocului de către ambele. Iar pe Bornescu, portarul bătăuş de la “U”, logic ar fi să nu-l mai vedem vreodată pe stadioanele de fotbal, decât cel mult în calitate de spectator atent supravegheat.


Pe de altă parte, prestaţia arbitrului Alexandru Tudor a demonstrat încă o dată, cu vârf şi-ndesat, necesitatea delegării unor cavaleri ai fluierului străini la aşa-numitele “meciuri cu grad ridicat de risc”. Şi cum, la urma urmelor, aşa ceva se putea întâmpla foarte bine şi la un Petrolul – FC Braşov, eu aş propune să extindem sistemul la TOATE meciurile. După care, putem trece liniştiţi la următoarea fază a procesului de însănătoşire a fotbalului românesc, aducând chiar şi echipe străine! Spectacolul sportiv n-ar avea decât de câştigat!

marți, 8 mai 2012

UNINOMINAL

Până şi prieteni buni de-ai mei şi-au imaginat că mă declaram ferm împotriva sistemului de vot uninominal majoritar, într-un singur tur de scrutin, aşa-zis “pur” (ăla prin care ne putem pomeni cu vreun parlamentar ales cu 7% din sufragii dacă următorul clasat are 6,98!) numai din spirit de frondă, pentru că până la un moment dat, nu chiar foarte demult, când aveau un interes direct datorat procentelor mari din sondaje, Traian Băsescu şi pedeliştii se declarau cu mult entuziasm în favoare şi voiau să-l impună.


Ei bine, nici pomeneală! Mă declar tot atât de ferm împotriva lui şi acum, când cei care l-au îmbrăţişat cu la fel de mult entuziasm şi vor să-l impună din fix acelaşi interes direct datorat procentelor mari din sondaje sunt Antonescu-Ponta şi useliştii, care odinioară îl combăteau din răsputeri. Doar că mi-a mai crescut puţin scârba.

luni, 7 mai 2012

GUVERNUL PONTA III

Excelentă pledoaria făcută ieri de Traian Băsescu pentru reîntregirea salariilor: vor creşte consumul şi, implicit, încasările la buget din TVA, vor veni mai mulţi bani la fondul de sănătate şi cel de pensii… Adică exact aceleaşi argumente care demonstrau (şi) cu doi ani în urmă că tăierea lor, iniţiată şi practic pusă în aplicare de acelaşi Traian Băsescu, a fost o imbecilitate desăvârşită şi o catastrofă economică! Iată un om care nu se sfieşte să recunoască faptul că a învaţat noţiuni elementare de aritmetică, precum adunarea şi scăderea, la frageda vârstă de 60 de ani! Într-un an-doi să nu ne mirăm dacă o să înveţe pe de rost şi tabla înmulţirii!


Nu ştiu ce se întâmplă (cu mine?!), dar, pe lângă cele de mai sus, tot ieri a trebuit să-i mai dau o dată dreptate celui dintâi cumpărător din hipermarketurile ţării, atunci când a declarat solemn, cu mâna pe doza de bere, că o eventuală cădere a Guvernului Ponta la votul de învestitură din Parlament i se pare un dezastru, deoarece s-ar prelungi criza politică. De altfel, cam ăsta e unul din cele doar două motive pentru care şi eu, în măsura în care mă mai interesează aşa ceva, mi-aş dori ca noul guvern să treacă, în ciuda nenumăratelor bâlbâieli din ultimele doar câteva zile, de când a fost anunţat, a programului de guvernare precar şi pe alocuri îngrijorător, a mândriei cu care premierul (şi-)a reafirmat, nu mai departe de aseară, orientarea DE STÂNGA şi a faptului că, iată, riscă să intre în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai remaniat guvern încă neînvestit, cu deja doi foşti viitori miniştri schimbaţi şi un al treilea păstrat mai degrabă din încăpăţânare.


Celălalt motiv ar fi că mi se pare totuşi preferabil să avem până la alegeri un guvern format de o coaliţie cu şanse mari de a rămâne la putere şi după ele, fiindcă va fi poate mai puţin tentat să arunce în stânga (mai mult) şi în dreapta (mai puţin) cu pomeni electorale de toate soiurile, pe principiul “după noi potopul”, cum sigur ar fi făcut-o un guvern al fostei (?) majorităţi portocalii. Şi spun “fostei (?)”, pentru că deocamdată, cel puţin până după votul de azi, USL a demonstrat că are doar o anti-majoritate conjuncturală, cea care a debarcat Guvernul Ungureanu.

vineri, 4 mai 2012

"LAST GOODBYE"

joi, 3 mai 2012

CA LA NOI

Pe lista mea de o sută de priorităţi, alegerile prezidenţiale din Franţa ar ocupa cam locul o sută opt, aşa că n-aş putea să explic foarte convingător ce m-a apucat aseară de m-am uitat mai bine de o oră la confruntarea televizată dintre Sarkozy şi Hollande (despre care am auzit abia duminica trecută, după primul tur, şi doar în urma unei căutări suplimentare pe Google m-am dumirit, că, în ciuda primei mele senzaţii auditive, NU e o femeie), decât poate prin faptul că voiam să verific dacă părerea mea din urmă cu vreo zece ani, când întâmplător am mai urmărit o dezbatere politică între francezi, şi anume că seamănă ca două picături de apă cu cele de la noi, este în continuare corectă. Ei bine, este. Nu doar că şi candidaţilor lor le-au trebuit mai puţin de zece minute ca să ajungă să se certe şi să vorbească unul peste altul şi încă vreo cinci să se şi insulte, dar de pildă au fix aceleaşi abilităţi ca şi ai noştri să analizeze cifre identice şi să le interpreteze complet diferit, ca în cazul numărului (lor) de şomeri apăruţi în ultimii ani, pe care unul îl lua în valoare absolută, iar celălalt îl raporta la cifrele similare din alte ţări europene.

Singura mea surpriză uriaşă a fost să constat că oricât de proastă (primă) impresie îmi făcusem despre Sarkozy, pe care mi l-am închipuit mereu drept un soi de Băsescu doar o idee mai şarmant şi mai manierat, l-am găsit acum cu mult mai lucid, mai raţional şi mai articulat în argumentare decât contracandidatul său socialist! Probabil că dacă aş fi avut drept de vot aş fi stat acasă, cum am de gând să fac şi la alegerile noastre. Sigur, esenţiala diferenţă e că respectiva (a)casă ar fi fost în Paris!

miercuri, 2 mai 2012

LISTA ŞI BUFONUL

Dincolo de unele nume, odioase pentru mine, din noul eventual Guvern Ponta, gen Ioan Rus, Dan Nica sau Florin Georgescu (despre care de vreo 15 ani încoace încerc să înţeleg de ce-i merge vestea de aşa mare specialist după ce a fost tot ministru al Finanţelor în Guvernul Văcăroiu!) şi de ceea ce mi s-a părut doar o bâlbâială a premierului desemnat, pricinuită de inerentele emoţii ale momentului solemn, atunci când i-a încurcat la enunţarea listei pe Andrei Marga şi Titus Corlăţean, aşezându-l pe unul la Externe în loc de Educaţie, iar pe celălalt la Justiţie în loc de Externe, cea mai proastă impresie a serii de ieri mi-a produs-o Crin Antonescu, transformat într-un soi de bufon trist al lui Ponta şi care n-a avut altă treabă pe-acolo decât să facă glumiţe idioate şi ironii groase, de cea mai pură esenţă băsistă, la adresa ziariştilor de la televiziunile şi publicaţiile care nu-i şi nu-l plac, dovadă că mai avem mult până să putem măcar spera la un preşedinte cu comportament civilizat/normal, fiindcă, din punctul meu de vedere – şi indiferent ce părere personală, de simplu telespectator şi cititor, am despre ce se întâmplă în presă –, chiar nu e nicio diferenţă între un politician care de ani de zile se războieşte cretin şi absurd cu “mogulii” de la Antena 3 şi altul care deja a început să se răţoiască în fiecare conferinţă de presă la “inamicii” de la B1TV sau Evenimentul Zilei. Pe indivizi ca ăştia să-i voteze în continuare alde Pleşu, Patapievici, Mihăieş, Liiceanu… sau noua şi tot mai agresiva generaţie de la fel de penibili pupincurişti antonişti, care le gustă umorul. Mie mi-a ajuns să fac prostia o dată, în 2004, mai ales că nici n-am putut să mi-o îndrept în 2007, la referendumul pentru demitere!

marți, 1 mai 2012

GUVERNUL “1 MAI”

Dacă, în opinia mea de cârcotaş, mandatul lui Mihai Răzvan Ungureanu în fruntea Guvernului a debutat rău, fostul şef al SIE făcând încă din prima zi o gafă monumentală atunci când s-a răţoit la bieţii oameni îngropaţi sub nămeţi, nici prima zi a lui Victor Ponta nu mi s-a părut cu mult mai inspirată, noul premier, deocamdată desemnat, arătându-se mai preocupat să-şi lanseze candidaţii la primăriile din ţară – după cum avea el întocmit din timp programul de lider al Opoziţiei –, decât să prezinte cât mai rapid lista cu membrii Cabinetului, aşteptată cu sufletul la gură de întreaga naţiune şi pe care mai făcuse şi imprudenţa să ne-o promită într-un minut de la trecerea moţiunii de cenzură, după care, ca-n ştirea de la Radio Erevan cu maşina care de fapt era bicicletă, şi nu i s-a dat, ci i s-a confiscat tovarăşului Ivan, aflăm că  va fi prezentată nu într-un minut, ci în patru… zile, astăzi, fix de 1 Mai Muncitoresc (pentru a ne fi limpede cu ocazia asta şi ce culoare politică are noua Putere instalată la Palatul Victoria), dar abia pe seară şi deocamdată nu în faţa naţiunii, ci doar în interiorul USL! La componenţa ei nici nu vreau să mă gândesc, fiindcă deja îmi vin în minte înţelepte vorbe din popor, recent verificate în practică, precum aceea că tot ce începe rău se sfârşeşte şi mai rău!