O VICTORIE

Cu toate că Chelsea îmi este cam cea mai antipatică echipă din Premier League, toţi englezii sunt favoriţii mei în competiţiile internaţionale, aşa că sâmbătă, în finala Ligii Campionilor, i-aş fi susţinut (pătimaş) pe londonezi şi dacă, prin absurd, întâlneau CFR Cluj sau Oţelul Galaţi, nu doar Bayern München, care, ca toţi nemţii, oricum e la coada “preferinţelor” mele.


Obiectiv vorbind, victoria nu a fost chiar pe deplin meritată, englezii apărându-se cu înverşunare în cea mai mare parte a timpului, lucru parţial de înţeles, fiindcă practic jucau în deplasare, pe propriul teren al bavarezilor, numai că elevii lui Di Matteo păreau să nu înţeleagă că nu va mai exista şi meciul retur ca să fie mulţumiţi şi cu un egal sau o înfrângere la limită. Şi chiar dacă antrenamentele din zilele premergătoare meciului s-or fi bazat exclusiv pe executarea loviturilor de la 11 metri, tot mi se pare o alegere (tactică?) bizară să te străduieşti doar să ajungi la ele, în condiţiile în care nici tradiţia şi statistica nu-ţi sunt deloc favorabile la capitolul ăsta (o ştiu din “proprie experienţă”, ca suporter al formaţiilor engleze, în frunte cu naţionala!). Asta ca să nu mai spun că, poate şi cu puţin noroc, s-a văzut că atunci când chiar şi-au pus în minte să înscrie, londonezii au făcut-o în cinci minute, la primul (şi singurul!) lor corner! De altfel, nu că ar mai avea nevoie – la banii pe care îi încasează –, dar băieţii ar putea să-şi cumpere şi câte un bilet de loterie zilele astea!


Tot ce sper e ca modelul acesta – iată! – de succes, cu un stil ultradefensiv, să nu fie adoptat de-acum înainte de şi mai multe echipe mari. Alea mici măcar n-au încotro…