CA LA NOI

Pe lista mea de o sută de priorităţi, alegerile prezidenţiale din Franţa ar ocupa cam locul o sută opt, aşa că n-aş putea să explic foarte convingător ce m-a apucat aseară de m-am uitat mai bine de o oră la confruntarea televizată dintre Sarkozy şi Hollande (despre care am auzit abia duminica trecută, după primul tur, şi doar în urma unei căutări suplimentare pe Google m-am dumirit, că, în ciuda primei mele senzaţii auditive, NU e o femeie), decât poate prin faptul că voiam să verific dacă părerea mea din urmă cu vreo zece ani, când întâmplător am mai urmărit o dezbatere politică între francezi, şi anume că seamănă ca două picături de apă cu cele de la noi, este în continuare corectă. Ei bine, este. Nu doar că şi candidaţilor lor le-au trebuit mai puţin de zece minute ca să ajungă să se certe şi să vorbească unul peste altul şi încă vreo cinci să se şi insulte, dar de pildă au fix aceleaşi abilităţi ca şi ai noştri să analizeze cifre identice şi să le interpreteze complet diferit, ca în cazul numărului (lor) de şomeri apăruţi în ultimii ani, pe care unul îl lua în valoare absolută, iar celălalt îl raporta la cifrele similare din alte ţări europene.

Singura mea surpriză uriaşă a fost să constat că oricât de proastă (primă) impresie îmi făcusem despre Sarkozy, pe care mi l-am închipuit mereu drept un soi de Băsescu doar o idee mai şarmant şi mai manierat, l-am găsit acum cu mult mai lucid, mai raţional şi mai articulat în argumentare decât contracandidatul său socialist! Probabil că dacă aş fi avut drept de vot aş fi stat acasă, cum am de gând să fac şi la alegerile noastre. Sigur, esenţiala diferenţă e că respectiva (a)casă ar fi fost în Paris!