Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 12 iunie 2007

VACANŢA

Următoarea actualizare: 2 iulie 2007

vineri, 8 iunie 2007

Miracolul băsescian

Orice li se poate reproşa democraţilor şi lui Traian Băsescu, mai puţin un lucru: acela că n-ar acţiona “cu faţa întoarsă către electorat”. Dimpotrivă, tot ceea ce fac şi spun este doar pentru ochii şi urechile celor mulţi da'... folositori, care sunt dispuşi să le înghită pe nemestecate gogoşile.

De pildă, l-am urmărit aseară pe domnul Cezar Preda – expert, ca toţi colegii săi, în reţete de omletă făcută din ouă nesparte – explicând naţiunii cum PD poate reveni la guvernare fără a avea nevoie de sprijinul PSD. Ba chiar fără niciun alt sprijin parlamentar, dacă extrapolăm puţin logica domniei sale.

Aşadar, după votarea unei moţiuni de cenzură de către social-democraţi, aceştia se cheamă că şi-ar preciza, în sfârşit, poziţia de partid de opoziţie. (Cel puţin faţă de PNL). După care, PD, renunţând brusc la mult clamata teză conform căreia nu va mai intra în niciun guvern decât în urma unor alegeri, anticipate sau la termen, se sacrifică şi “îşi asumă responsabilitatea guvernării”, alături probabil de PLD. Desigur, ar mai fi hopul validării noului executiv în Parlament.

Şi aici vine bomba: oarecum sibilinic, domnul Preda ne-a atras atenţia că acesta nu are neapărat nevoie de voturile PSD, deoarece, la urma urmelor, social-democraţii nu au decât vreo 150 de parlamentari din circa 470! Iar eu merg şi mai departe şi spun: aşa este, iar PRM nu are decât, poate, vreo 50, deci nici ei nu sunt decisivi! Cum nu sunt nici cei vreo 70-80 ai liberalilor, care e greu de crezut că ar vota un guvern PD, nici cei 40-50 de udemerişti, nici cei 30 de conservatori. Pe scurt, cei 108 parlamentari pro-Băsescu pot învesti un guvern, obţinând cele 235 de voturi necesare, fără niciun compromis cu ceilalţi 322. Ăsta da miracol dumnezeiesco-băsescian!

De fapt, lucrurile sunt mult mai simple: PD şi-ar dori să aibă un guvern exact la fel de minoritar şi cu un sprijin la fel de “netransparent” din partea PSD ca şi cel de acum, al liberalilor, pe care îl înfierează cu orice prilej!

joi, 7 iunie 2007

“Cine moare acum nu mai moare la toamnă”

Convocarea partidelor la Cotroceni de către Traian Băsescu, pentru “a identifica împreună un Premier...”, atâta vreme cât există unul în funcţie este cel puţin stranie, dacă nu curat neconstituţională. Ba chiar are un uşor iz de tentativă de lovitură de stat, consemnată de-a dreptul într-un act oficial emis de cancelaria prezidenţială. Domnul Băsescu putea cel mult să “identifice” o altă majoritate, eventual “solidă şi transparentă” cum îi place domniei sale să spună, dar nu un alt premier! Mă întreb dacă Guvernul nu ar trebui să supună atenţiei Curţii Constituţionale, care cam şomează de la o vreme, această situaţie.

De altfel, principala justificare a preşedintelui şi, pe cale de consecinţă, a democraţilor în legătură cu necesitatea schimbării actualului cabinet este absolut puerilă. Liderii PD se arată îngrijoraţi nevoie mare că sprijinul dat de PSD ar fi unul nesigur, fluctuant şi ar putea să înceteze în orice clipă, ducând la o mare criză politică. În consecinţă, probabil pe principiul “cine moare acum nu mai moare la toamnă”, Tăriceanu ar trebui executat fără zăbavă, iar eventuala criză devansată. O rezolvare originală şi pentru pilduitoarea poveste cu drobul de sare: pentru a curma suspansul, e împins cu premeditare în capul copilului! Asta ca să nu mai spun că orice fel de majoritate ad-hoc constituită în actuala configuraţie parlamentară va fi cel puţin la fel de instabilă ca şi cea (in)existentă acum.

Domnul Băsescu îmi evocă un dentist sinistru de prin filmele horror care le scotea pacienţilor dinţii în mod preventiv, ca nu cumva să se carieze şi să le producă suferinţe.

miercuri, 6 iunie 2007

Preşedintele-sforar loveşte din nou!

Propunerea avansată ieri de Traian Băsescu, prin care viitorul Guvern al României ar trebui să fie constituit în jurul unei alianţe PNL-PD-PLD, este absolut jalnică şi utopică din punct de vedere practic, neconstituţională, venind din partea unui preşedinte, câtă vreme există un executiv în funcţie, dar genială pentru un sforar de calibru, hotărât să-l umilească în această calitate până şi pe combinatorul numărul unu al politicii româneşti, rozaliul Viorel Hrebenciuc. Din această ultimă perspectivă, “soluţia” domnului Băsescu nu are cum să dea greş!

Cum iniţiativa prezidenţială a fost magistral dublată de informaţiile, “pe surse”, că preşedintele negociază şi cu PSD, iar liderii democraţi s-au grăbit să anunţe că defuncta Alianţă DA ar putea fi resuscitată numai în condiţiile în care domnul Tăriceanu va fi lăsat deoparte, liberalii au, în principiu, două opţiuni. Fie se delimitează de propriul preşedinte de partid şi premier, cu riscul unor noi sciziuni (care l-ar face şi mai fericit pe Băsescu), asigurându-şi însă rămânerea la guvernare într-o formulă agreată de însuşi şefului statului, fie rămân uniţi şi intransigenţi, dar cu mari şanse de a fi aruncaţi în opoziţie ca urmare a unor aranjamente între PD, PSD şi fireşte, căci nihil sine Băse, acelaşi Traian Băsescu. Ar mai fi şi varianta menţinerii lui Călin Popescu Tăriceanu cu condiţia semnării unui acord limpede cu PSD, sau a cooptării acestuia în Guvern, una, paradoxal, tot pe placul lui Băsescu şi al democraţilor, încântaţi să rămână singuri în opoziţie.

În acelaşi timp, este evident că în orice situaţie bazată pe debarcarea actualului prim-ministru, lui Traian Băsescu i se deschide o plajă largă de manevre care să conducă la mult visatele alegeri anticipate, chiar dacă asta ar presupune încălcarea vreunor înţelegeri, mai mult sau mai puţin secrete, cu liderii liberali sau social-democraţi, amănunt nesemnificativ pentru domnia sa.

marți, 5 iunie 2007

Gândul ascuns al lui Mircea Geoană

După multe frământări şi compromisuri, PD a reuşit să strângă numărul necesar de semnături pentru moţiunea de cenzură. Astăzi, PSD va decide ce poziţie va adopta faţă de ea.

Deşi eu însumi am scris în repetate rânduri, cu referire la liberali, că rămânerea la guvernare până la finalul actualului mandat, în 2008, nu poate decât să le aducă o erodare din punct de vedere electoral, s-ar putea ca lucrurile să nu stea chiar aşa. După cum remarcau unii analişti, comportamentul alegătorilor s-a schimbat în ultimii ani. Într-adevăr, la alegerile din 2004, adevăratul câştigător a fost, în mod neaşteptat, PSD, care practic a obţinut aceleaşi procente ca şi cu patru ani înainte, după o guvernare dintre cele mai criticate, iar Adrian Năstase s-a aflat la numai câteva zeci de mii de voturi de obţinerea unui mandat de preşedinte, deşi candida din postura de prim-ministru în funcţie! În plus, să nu uităm că vreme de doi ani procentele Alianţei DA s-au menţinut la cote încă mai ridicate decât cele de la scrutin, în timp ce, dimpotrivă, cei care scădeau în sondaje erau PSD şi PRM, aflate în opoziţie!

Ţinând cont de toate acestea, dorinţa unora dintre pesedişti de a reveni, într-un fel sau altul, în Guvern, chiar şi aşa, la spartul târgului, cu doar un an şi jumătate înainte de alegerile la termen nu mai pare atât de absurdă şi sinucigaşă. Iar cum în presa ultimelor săptămâni au tot apărut informaţii conform cărora liderul PSD, Mircea Geoană, ar ţine morţiş să devină prim-ministru, fiind dispus, la o adică, să bată palma până şi cu PD şi Traian Băsescu, nu este exclus ca, analizând evoluţia precursorului său din fruntea partidului, domnul Geoană să-şi fi făcut socoteala că un minimandat de premier ar fi numai bun ca rampă de lansare pentru candidatura la Preşedinţia României.

luni, 4 iunie 2007

Din greşeală în greşeală spre scufundarea totală

Tot mai îngrijoraţi de faptul că PD ar putea confisca definitiv partea dreaptă a eşichierului politic autohton, liderii PNL par să fi găsit soluţia miraculoasă: refacerea Convenţiei Democratice, alături de mai vechii aliaţi din PNŢCD şi din Acţiunea Populară a lui Emil Constantinescu. Ieri seara l-am auzit pe preşedintele ţărănist, Marian Miluţ, propunând ca inclusiv elemente ale societăţii civile să fie cooptate în noua construcţie, adică exact ca pe vremuri!

Din punctul meu de vedere, ideea este una cât se poate de proastă. Constat cu tristeţe că după repetatele eşecuri ale diverselor alianţe în care s-au tot vârât, liberalii nu doar că nu suflă şi în iaurt, dar sunt gata să înghită pe nemestecate şi cu ochii închişi o ciorbă reîncălzită din care ies cei mai ameninţători aburi, fiind dispuşi să bată palma cu două formaţiuni minuscule, dintre care una – PNŢ – se confruntă de ani buni cu perpetue frământări interne, iar despre cealaltă nu ştie nimeni dacă există cu adevărat.

Episodul cel mai plin de învăţăminte, din care peneliştii ar trebui să tragă niscai concluzii înainte de a face un gest ireparabil, este cel al alegerilor din anul 2000. Să ne amintim că atunci greşeala capitală a ţărăniştilor a fost aceea de a menţine o CDR doldora de asociaţii şi organizaţii civice fantomatice, lucru care a condus la ridicarea artificială a pragului electoral, de la cele cinci procente necesare (şi, practic, obţinute!) la vreo opt.

De bine de rău, scorurile din sondajele de opinie arată că deocamdată corabia liberală se menţine pe linia de plutire, cu condiţia să nu mai ia balast la bord, oricât de nobil ar fi gestul de a încerca să se constituie – cum sugera domnul Miluţ – într-un colac de salvare pentru vechii camarazi. Altminteri riscă să se scufunde cu ei de gât.

vineri, 1 iunie 2007

Aceeaşi cauză, acelaşi efect

Ieri seara, la Realitatea TV, l-am revăzut, pentru prima oară după referendumul din 19 mai, pe domnul Gabriel Liiceanu. Mărturisesc că de când domnia sa a devenit unul dintre cei mai înflăcăraţi partizani ai preşedintelui Băsescu, îl urmăresc cu multă atenţie, aşteptând nerăbdător momentul în care îşi va face mea culpa, de preferat în direct şi la o oră de vârf. Deocamdată acest moment n-a venit.

Dimpotrivă, şi emisiunea de aseară s-a constituit mai degrabă într-un Elogiu adus Marelui Erou. Nici încercările, ce-i drept foarte timide, ale moderatorului Robert Turcescu, de a face, din când în când, pe avocatul diavolului nu au reuşit să tempereze elanul domnului Liiceanu. Până în ultima clipă am sperat ca, măcar tangenţial, să fie atins în cadrul discuţiei episodul cu “ţiganca împuţită”, doar aşa, pentru a vedea cum reuşeşte un filosof de mare calibru să facă din negru alb şi să iasă dintr-o situaţie care ar fi trebuit să fie cel puţin stânjenitoare pentru domnia sa. Nu s-a întâmplat însă nimic din toate acestea, domnul Turcescu având grijă să ocolească subiectul.

În schimb, Gabriel Liiceanu a vorbit din nou despre apelul celor 50 de intelectuali, încercând să ne demonstreze că este o operă de valoare, care iată, dăinuie peste timp. Cu alte cuvinte, semnatarii îşi menţin convingerea că tot ceea ce se întâmplă acum în România are drept cauză rezistenţa clasei politice şi ostilitatea ei faţă de cele trei teme majore promovate de Traian Băsescu: condamnarea comunismului, deconspirarea fostei Securităţi şi cruciada împotriva corupţiei. După cum a mărturisit invitatul, nici măcar nu are importanţă dacă domnul Băsescu însuşi crede cu adevărat, în forul său intim, în aceste idei. Important este că le enunţă.

Toate bune şi frumoase, aşa o fi, numai că tare mi-ar plăcea să ne explice cândva domnul Liiceanu cum se face că şi în perioada când la cârma ţării se afla alianţa CDR-PD, prin 1997-1998, acelaşi Traian Băsescu a fost mărul discordiei, aflându-se la originea unei alte crize politice majore. Pe atunci nu condamna nici comunismul, nu deconspirase nici Securitatea, ba dimpotrivă, aşa cum am mai spus şi cu alt prilej, partidul din care făcea parte se cam împotrivea Legii Ticu şi retrocedării proprietăţilor confiscate de statul comunist.

Prin urmare, dacă efectul este acelaşi, iar cauza aparentă de acum este cu siguranţă alta decât cea de atunci, nu cumva ar trebui să găsim o aceeaşi cauză pentru un acelaşi efect? Cum ar fi, de pildă, insaţiabilul apetit pentru scandal al Preşedintelui.