Aceeaşi cauză, acelaşi efect

Ieri seara, la Realitatea TV, l-am revăzut, pentru prima oară după referendumul din 19 mai, pe domnul Gabriel Liiceanu. Mărturisesc că de când domnia sa a devenit unul dintre cei mai înflăcăraţi partizani ai preşedintelui Băsescu, îl urmăresc cu multă atenţie, aşteptând nerăbdător momentul în care îşi va face mea culpa, de preferat în direct şi la o oră de vârf. Deocamdată acest moment n-a venit.

Dimpotrivă, şi emisiunea de aseară s-a constituit mai degrabă într-un Elogiu adus Marelui Erou. Nici încercările, ce-i drept foarte timide, ale moderatorului Robert Turcescu, de a face, din când în când, pe avocatul diavolului nu au reuşit să tempereze elanul domnului Liiceanu. Până în ultima clipă am sperat ca, măcar tangenţial, să fie atins în cadrul discuţiei episodul cu “ţiganca împuţită”, doar aşa, pentru a vedea cum reuşeşte un filosof de mare calibru să facă din negru alb şi să iasă dintr-o situaţie care ar fi trebuit să fie cel puţin stânjenitoare pentru domnia sa. Nu s-a întâmplat însă nimic din toate acestea, domnul Turcescu având grijă să ocolească subiectul.

În schimb, Gabriel Liiceanu a vorbit din nou despre apelul celor 50 de intelectuali, încercând să ne demonstreze că este o operă de valoare, care iată, dăinuie peste timp. Cu alte cuvinte, semnatarii îşi menţin convingerea că tot ceea ce se întâmplă acum în România are drept cauză rezistenţa clasei politice şi ostilitatea ei faţă de cele trei teme majore promovate de Traian Băsescu: condamnarea comunismului, deconspirarea fostei Securităţi şi cruciada împotriva corupţiei. După cum a mărturisit invitatul, nici măcar nu are importanţă dacă domnul Băsescu însuşi crede cu adevărat, în forul său intim, în aceste idei. Important este că le enunţă.

Toate bune şi frumoase, aşa o fi, numai că tare mi-ar plăcea să ne explice cândva domnul Liiceanu cum se face că şi în perioada când la cârma ţării se afla alianţa CDR-PD, prin 1997-1998, acelaşi Traian Băsescu a fost mărul discordiei, aflându-se la originea unei alte crize politice majore. Pe atunci nu condamna nici comunismul, nu deconspirase nici Securitatea, ba dimpotrivă, aşa cum am mai spus şi cu alt prilej, partidul din care făcea parte se cam împotrivea Legii Ticu şi retrocedării proprietăţilor confiscate de statul comunist.

Prin urmare, dacă efectul este acelaşi, iar cauza aparentă de acum este cu siguranţă alta decât cea de atunci, nu cumva ar trebui să găsim o aceeaşi cauză pentru un acelaşi efect? Cum ar fi, de pildă, insaţiabilul apetit pentru scandal al Preşedintelui.