Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 31 august 2012

"DOMINO THE DESTITUTE"

joi, 30 august 2012

POATE (ŞI) DE-AIA…

Chiar nu ştiu dacă or fi ţinut-o aşa toată emisiunea, că nu m-am uitat decât vreo două minute, cât am făcut trecerea de la o transmisiune de tenis la una de fotbal, dar aseară iarăşi se văicărea cineva de mama focului pe Antena 3, la Sinteza Zilei, că românii nu-şi “apără” votul din 29 iulie, ieşind, de pildă, să se învârtă în jurul cozii şi al Palatului Cotroceni alături de nimeni altul decât senatorul din păcate liberal Ioan Ghişe, cel care nu a mai fost atât de intens mediatizat, hăt, de pe vremea când, alături de alt măscărici, peremistul Gheorghe Funar, lansase un fel de proiect de lege conform căruia ziarele şi televiziunile ar fi trebuit obligate să acorde spaţiu egal ştirilor “negative” şi celor “pozitive”.

Păi poate tocmai de-aia nu ies, fraţilor, că mai sunt unii care-şi amintesc şi altceva decât ce-a făcut sau n-a făcut laşul preşedinte al morţilor! Şi poate n-au uitat nici că acelaşi Ghişe recidiva după vreun an, iniţiind “Legea jurnalistului”, cu prevederi restrictiv-punitive dintre cele mai aberante îndreptate împotriva celor care-l promovează acum ca mare campion al luptei anti-băsiste duse până-n pânzele albe. Sau că într-o vreme îi mersese buhul de fost colaborator al Securităţii, ceea ce, între noi fie vorba, îl face numai bun pentru Antena 3.

Într-un alt minut, cât am trecut înapoi la tenis, că mă plictisisem (şi) de fotbal, am apucat să mai văd pe cineva revoltat că laşul preşedinte al morţilor tace adânc de câteva zile, în loc să spună, să răspundă, să facă, să dreagă…

Eu aş zice doar atât: nu-l pomeni pe dracu, că îl vezi la faţă! Din punctul meu de vedere, ar fi minunat ca individul să-şi prelungească această absenţă din spaţiul public cel puţin până la sfârşitul lui 2014, când i se termină mandatul. Ar fi aproape ca şi cum referendumul ar fi fost încununat de succes. Dar, desigur, eu nu sunt jurnalist sau analist rămas în pană de subiecte şi nevoit să lungesc la nesfârşit pelteaua “dezvăluirilor” despre dihăniile de la CCR.


P.S. Mă gândeam la un moment dat, în vâltoarea evenimentelor din ultimele săptămâni, că probabil până şi Ceauşescu – care în delirul său paranoic era ferm convins, chiar şi în decembrie ‘89, că poporul îl adoră – ar fi plecat de bunăvoie, dându-şi demisia, dacă s-ar fi pomenit cu dovada cât se poate de limpede că 7,4 milioane de români nu-l mai vor. Ăstuia de-acum însă am convingerea că nici prin cap nu-i trece s-o facă.

miercuri, 29 august 2012

CVORUMUL ŞI CANICULA

Zilele trecute, în timp ce bântuiam, din plictiseală şi scârbă de televizor, prin cotloanele mai puţin frecventate (de mine) ale internetului, am dat peste un articol din “Gândul”, semnat Lelia Munteanu şi intitulat, pesemne autocritic, “Prostia care doare”. Dintre multele lucruri de-acolo cu care n-am fost de acord şi puţinele cu care am fost, mi-a atras atenţia în mod special unul pe care mai degrabă nu l-am înţeles. Referindu-se la incapacitatea useliştilor de a-şi asuma responsabilitatea pentru eşecul referendumului, autoarea spune, printre altele: “USL dă vina pe vreme (deşi canicula ar fi favorizat-o, dacă n-ar fi existat cvorum)…”.

Trecând peste… inadvertenţa (de) logică – pentru că, din păcate, cvorumul A EXISTAT, aşa încât, în măsura în care ar fi vreo legătură între cvorum şi caniculă, USL pare îndreptăţită să pretindă că respectiva caniculă a DEfavorizat-o – şi luând de bună teoria cel puţin bizară, dacă nu absurdă, conform căreia condiţiile meteo influenţează (decisiv) scorul unui scrutin, rezultă din citatul menţionat că pentru USL ar fi fost încă şi mai rău să NU fie caniculă. Cu alte cuvinte, dacă 29 iulie ar fi fost o zi de vară “cu valori termice încadrate într-un regim normal” – vorba celor de la ANM –, prezenţa la urne ar fi fost şi mai slabă!

Probabil că, în viziunea jurnalistei, adversarii laşului preşedinte al morţilor sunt nişte masochişti, cărora le face plăcere să iasă din case la 40 de grade. La 25-30, ar fi stat şi ei, ca tot băsistul, la televizor, îngroşând rândurile “boicotiştilor” (vii sau morţi). Sau poate îşi imaginează că e mai tentant şi mai la-ndemână pentru oameni să voteze în secţiile speciale din staţiunile de la munte sau de pe litoral, unde s-au refugiat să scape de vipie, decât la şcoala de-alături, unde sunt arondaţi. Ori s-a gândit că, de n-ar fi fost caniculă, ar fi fost cu siguranţă furtună, fenomen încă şi mai descurajator pentru electorat. Sau… Alte variante n-am fost în stare să găsesc, că de-aia am şi recunoscut că nu înţeleg ce-a vrut să spună cucoana. Dar sunt deschis la sugestii…

marți, 28 august 2012

“ASPAZIA”

Chiar şi fără să mă fi uitat în ultima vreme mai mult de cinci-zece minute pe seară la televiziunile de ştiri, mi s-a acrit până peste cap de toate “dezvăluirile” despre dihăniile de la Curtea Constituţională, în frunte cu (aproape) vietatea a cărei denumire ştiinţifică este Aspazia Cojocaru. Nu doar că sunt cu desăvârşire tardive, fiindcă “mortul” de la Cotroceni nu se mai întoarce (în garaj), şi au aspect de execuţie publică, dar în general sunt lucruri până la urmă banale, fără alt interes decât unul mai degrabă monden, şi care la o cercetare mai atentă mă tem că se potrivesc la cel puţin trei sferturi din personajele publice din România, recrutate din rândurile foştilor activişti comunişti, securişti, informatori, infractori de drept comun şi aşa mai departe. (Celălalt sfert s-a corupt pe parcurs.) În plus, mi se pare deplasat să vorbim acum de (numai) şase ticăloşi, care au votat pentru invalidarea referendumului, şi de trei eroi demni de statui în Piaţa Universităţii pentru că au făcut “opinie separată”. E suficient să mă uit la vajnicul (şi veşnicul) fesenisto-pedeseristo-zaharisit Ion Predescu şi să nu mai ştiu care sunt ăia buni şi care ăia răi!

Revenind la Aspazia, înţeleg în urma virulentei campanii de presă pe care o susţine Antena 3 că ea este de departe cea mai nenorocită, mai ceauşistă, mai securistă, mai infractoare, mai coruptă, mai babă şi mai urâtă dintre dihăniile de la CCR. Absolut de acord. Numai că ea n-a fost promovată acolo nici de pedelişti, nici de laşul preşedinte al morţilor personal şi nici măcar de alde Barroso, Merkel sau Gitenstein, ci practic de… USL (mai precis de PSD, înainte să se fi aliat cu PNL)! Alte comentarii sunt de prisos.

luni, 27 august 2012

JENANT

Singura acţiune a reprezentanţilor USL încă şi mai penibilă decât aceea de a trâmbiţa – întru amăgirea milioanelor de votanţi cu DA la referendum – că-l vor demite pe laşul preşedinte al morţilor în Parlament, trecând peste hotărârea dihăniilor de la Curtea Constituţională şi în general peste legile strâmbe, dar vag obligatorii ale ţării, a fost aceea de se apuca mai întâi să boicoteze şedinţa la care trebuia consfinţit verdictul, părând că-şi duc oarecum acţiunea (halucinantă) până la capăt, după care să cedeze lamentabil, întorcându-se tiptil în sală, într-un număr suficient de mare cât să asigure cvorumul, dar prea mic să-şi poată susţine măcar propriile iniţiative, oricât de fantasmagorice, precum cele ale liberalului Ghişe. Halal să le fie!

vineri, 24 august 2012

"SILENCE"

miercuri, 22 august 2012

DESPRE MORT NUMAI DE RĂU

(Şi) din punctul meu de vedere, laşul preşedinte al morţilor, Traian Băsescu, este el însuşi mort (ca politician). De aceea nici nu mai am de împărţit ceva cu el. Fie-i ţărâna de plumb!

În schimb, ceilalţi – şi mă refer în primul rând la uselişti – sunt vii şi cam nevătămaţi. Ba chiar foarte vioi în apariţiile televizate, unde, în faţa propriei naţiuni, fac figură de tigri feroce gata să sară la beregata oricărei găini (pedeliste), în timp ce în raport cu marii licurici şi forurile europene sunt ca nişte iepuri hăituiţi până şi de cea mai răpciugoasă javră.

Poate cea mai jalnică, dar elocventă în acest sens, imagine am văzut-o zilele trecute, la Antena 3, când ministrul Dan Şova se mulţumea să stea cu un rânjet tâmp de satisfacţie pe faţă în timp ce Mugur Ciuvică tuna şi fulgera împotriva oficialilor americani, sugerând că atât ambasadorul Gitenstein cât şi caricatura aia de emisar (?!) al lui Obama, Gordon, ar fi trebuit să fie luaţi de gâlci şi somaţi să spună de unde dracului au scos informaţiile acelea “credibile”, în legătură cu fraudele majore (!), de până la 2 milioane de voturi (?!), de la referendum, cu atât mai mult cu cât de acuzaţii practic de falsificare a alegerilor, venite din partea Statelor Unite, DE LA CEL MAI ÎNALT NIVEL (că altfel Gordon ăla trebuia scos în şuturi din ţară, nu primit de ditamai preşedintele României şi de prim-ministru!), nu-mi amintesc să fi avut parte nici în 1990 şi nu ştiu dacă în zilele noastre mai sunt aduse fie şi unor guverne din ţările cu adevărat bananiere!

Ce nu spunea însă, din păcate, cu subiect şi predicat, (nici) domnul Ciuvică e că treaba asta cădea nu în sarcina presei sau analiştilor, ci a autorităţilor române, în frunte cu alde Antonescu şi Ponta, care erau obligate să ceară politicos, dar cât se poate de ferm, pe căi OFICIALE – nu în pungă (sau) la televizor – explicaţii tuturor celor care au adus asemenea acuzaţii. Faptul că n-au făcut-o nu poate fi interpretat – mai ales de către acuzatori – decât ca o recunoaştere spăşită a vinovăţiei.

“EU CU-AL MEU VĂD EU CE FAC”…

Motto: […] şi Badea de grija (votului) altuia. 


De parcă nu (mi-)ar fi fost de-ajuns că autorităţile statului, începând cu Guvernul Ponta, care n-a fost în stare să facă la timp ce s-a prefăcut că face în ultimele zile, adică să perieze cât de cât listele electorale, măcar de morţi, şi terminând cu dihăniile de la CCR, care, la drept vorbind, au luat de-a lungul timpului şi decizii mai aberante decât cea de ieri, şi-au bătut joc de votul meu din 29 iulie, l-am mai auzit aseară şi pe Mircea Badea făcându-mă – dacă am înţeles eu bine, că eram cam somnoros, iar el destul de confuz din pricina furiei şi disperării – râmă, pentru că, în loc să ies în toată splendoarea făpturii mele să protestez, accept ca votul meu să fie – vezi Doamne! – apărat de către mâna aia de oameni bizari şi plângăcioşi din Piaţa Universităţii, printre care, preţ de… cât timp a avut el chef, cică s-ar fi numărat.

Ţin să-i comunic pe această cale cetăţeanului Badea – pe care nici n-am să mă obosesc să-l calific în vreun (alt) fel – că pentru mine unul nu e cazul să se deranjeze. Pot să-mi apăr votul şi singur, inclusiv de unii ca el sau ca Voiculescu, pe care am un feeling că-l voi vedea cât de curând într-o exclusivitate la propriul post de televiziune, pretinzând şi el că se simte “responsabil”, dacă nu de-a dreptul “depozitarul” celor 7,4 milioane de voturi, care apasă pe umerii lor fragili. Mulţumesc, n-am nevoie! Pe-al meu îl depozitez unde socotesc eu de cuviinţă, eventual aici pe blog, unde o fac gratis, nu pe mii de euro.

marți, 21 august 2012

DESPRE (IN)VALIDARE (2)

… Şi tocmai când credeam că am auzit toate aberaţiile şi nu mă mai poate surprinde nimic în materie de interpretare stupidă a Legii CCR, am văzut-o aseară pe o altă faimoasă avocată de platou de televiziune, care după ce – în mod straniu şi pentru mine mai degrabă îngrijorător – interpreta art. 47 exact cum scriam şi eu ieri, în sensul că “valabilitatea”, respectiv “lipsa de valabilitate” a referendumului se stabileşte numai cu un vot de 6-3 în orice sens, adăuga complet absurd că “validitatea” (respectiv “invaliditatea”) este cu totul şi cu totul altceva (decât “valabilitatea”!) şi se poate hotărî şi cu un scor de 5-4, deoarece intră, hodoronc-tronc, sub incidenţa art. 51 alin. 1, care spune următoarele: “Curtea Constituţională lucrează legal în prezenţa a două treimi din numărul judecătorilor. Plenul decide cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, DACĂ PRIN LEGE NU SE PREVEDE ALTFEL (sublinierea îmi aparţine)”.

După cum e foarte uşor de constatat pentru oricine vede cu ochii lui Legea cu pricina, nu doar că art. 51 nu vorbeşte în niciun fel, nici explicit, nici subînţeles, despre “validitatea” referendumului, dar el se referă de fapt la orice altceva în afară de referendum, făcând parte dintr-un capitol general, “Plenul Curţii Constituţionale”. În schimb, tocmai art. 47 este acela care reglementează atribuţiile CCR în materie de referendum, fiind cuprins într-o secţiune intitulată chiar aşa: “Exercitarea atribuţiilor privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi la confirmarea rezultatelor acestuia”. Colac de closet peste pupăza amintită, până şi la art. 51 se menţionează, cât se poate de limpede, cum am şi subliniat, că deciziile se iau cu votul majorităţii judecătorilor (adică 5-4) “dacă prin lege nu se prevede altfel”! Or, se prevede, şi nu prin cine ştie ce altă lege, ci chiar prin prezenta, la art. 47!

Şi când te gândeşti că o idioată ca asta se presupune că, la o adică, Doamne fereşte!, trebuie să te scape de abuzurile procurorilor (băsişti)!


ACTUALIZARE: La cum s-au derulat evenimentele în ultimele două-trei zile – când, de pildă, Victor Ponta n-a fost în stare să rostească limpede o cifră, măcar estimativă, a votanţilor REALI din România, lăsându-i pesemne pe cei de la Curtea Constituţională să-şi folosească degetele şi abacele personale ca să facă scăderile de rigoare, poate şi fiindcă a înţeles că nu are cum să propună pentru radierea din liste un număr suficient de mare încât cei 8,3 milioane de români care au votat la referendum să reprezinte 50% plus unu – EU să fi fost judecător CCR şi aş fi votat pentru invalidare!

Pentru că, din păcate, am “câştigat” pariul, voi avea prilejul să mai trăncănesc pe tema asta…

luni, 20 august 2012

DESPRE (IN)VALIDARE

Nu mai departe de azi-dimineaţă am auzit o femeie cu mari pretenţii de juristă, dar atât de proastă încât, de pildă, susţinea că din listele electorale permanente nu trebuie scoşi nici cetăţenii care apar de mai multe ori pe ele ca urmare a schimbării numelui după căsătorie sau divorţ, spunând într-o intervenţie televizată că, în conformitate cu Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, (din care însă n-a fost în stare să reproducă articolul), orice decizie care nu se ia cu 6-3 în favoarea validării referendumului reprezintă implicit o decizie de INvalidare a lui. Fireşte că idioata făcea parte din tagma celor care de cinci ani încoace, ori de câte ori vine vorba despre suspendarea/demiterea preşedintelui, stâlcesc articolul corespunzător (95, alineat 1) din Constituţie, pretinzând că se vorbeşte în el de “fapte de încălcare gravă a Constituţiei”, când de fapt acolo scrie, negru pe alb, “fapte grave prin care [Preşedintele] încalcă prevederile Constituţiei”, ceea ce pentru un om care are fie şi cele mai elementare noţiuni de limba română înseamnă cu totul şi cu totul altceva. (De unde şi absurdul discuţiei despre încălcări “mai grave” sau “mai puţin grave” ale Constituţiei!)

Revenind la Legea CCR, articolul 47 prevede limpede la alineatul 1: “Plenul Curţii Constituţionale decide cu o majoritate de două treimi ASUPRA (sublinierea îmi aparţine) valabilităţii referendumului.”. Aşadar, nu “validarea referendumului” şi nici măcar, simplu, “valabilitatea” sa – caz în care s-ar fi putut interpreta în sensul că orice scor mai mic de 6-3 “pentru” (respectiv 5-4, 4-5, 3-6, 2-7, 1-8 sau 0-9), reprezintă un vot de invalidare –, ci ASUPRA…, adică “în legătură cu…”, “pe marginea…”, “despre…”, “privitor la…” etc. În mod normal, bazându-ne pe aceeaşi biată limbă română, când spui “asupra valabilităţii referendumului” înseamnă că orice fel de decizie în legătură cu numita valabilitate, atât “în favoarea”, cât şi “împotriva” ei, se ia cu două treimi, în cazul nostru 6-3. Că altfel n-avea niciun rost un cuvânt în plus într-un text de lege. Un scor de 5-4, indiferent în ce sens, este practic o INdecizie. (Nu că asta i-ar impresiona în vreun fel pe judecătorii CCR şi i-ar împiedica să mai săvârşească o ticăloşie!)


P.S. Mai mult pentru amuzament, menţionez că în Dicţionarul de sinonime, la unul din puncte, “asupra” are chiar sensul de “(în) contra”,“împotriva”, ceea ce, într-o citire cu profundă rea-credinţă a articolului 47, ar însemna că referendumul ar trebui validat chiar şi cu o decizie de 5-4 în favoarea INvalidării!...


P.P.S. Pentru că, indiferent cât de vehement împotriva laşului preşedinte al morţilor aş fi (şi sunt!) şi oricât de mult mi-aş dori să-l văd demis (şi-mi doresc din suflet!), (îmi place să cred că) nu sunt nici cretin, nici lipsit de orice urmă de bun-simţ şi obiectivitate, trebuie să spun că toate cifrele acelea cu cetăţeni români stabiliţi prin diferite colţuri ale lumii, pe care le-a vânturat seară de seară Mihai Gâdea la Antena 3 şi adineauri premierul Ponta într-o conferinţă de presă, nu au absolut nicio relevanţă în sine, fiindcă nu e deloc sigur că n-avem de-a face cu oameni aflaţi acolo de paişpe generaţii şi care n-au fost niciodată pe listele electorale permanente din ţară. Nu poţi pur şi simplu să scazi nu ştiu câte milioane de “italieni”, “spanioli”, “americani” etc. din cei 18,3 milioane (sau câţi or mai rămâne după scoaterea morţilor) de pe liste. Raţional ar fi să-i iei individ cu individ, pe nume, prenume şi serie de act de identitate, şi doar cei care se regăsesc pe liste să fie radiaţi de-acolo. Altfel e o mare cacealma, pe care, cinstit vorbind, CCR nici n-are de ce s-o înghită. Altele sunt argumentele pentru care trebuie validat referendumul.

PARIU

De mâine încolo nici n-o să mai conteze, dar eu chiar nu pot să-i înţeleg pe europarlamentarii USL, gen Norica Nicolai, Ramona Mănescu, Cristian Buşoi sau Victor Boştinaru, care se perindă zilele astea pe la toate posturile de televiziune şi ne explică, foarte vehement şi perfect argumentat, ce nenorociri se petrec în România, cum sunt călcate în picioare drepturile omului, democraţia şi independenţa Justiţiei, plângându-se totodată că forurile competente de la Bruxelles nu sunt informate (corect). Păi cine dracului să le informeze (corect)? Bunică-mea din groapă? Ei cu ce se ocupă? Decât să trăncănească aiurea la televizor în faţa unor telespectatori deja convinşi, ar face mai bine să pună mâna pe stilou sau tastatură şi, prevalându-se de calităţile lor totuşi oficiale, să trimită niscai scrisori, inclusiv la marile ziare din Occident, unde cu siguranţă nu vor fi luate atât de în serios încât să apară sub formă de editoriale, dar măcar la o “poşta redacţiei” ar putea intra. Că doar se laudă că fac parte din două mari familii politice europene! La fel cum, în paranteză fie spus, se laudă cei de la Antena 3 că reprezintă singura televiziune din România afiliată CNN, dar eu n-am auzit ca influenţii lor parteneri americani să fi transmis un cât de mic reportaj despre grozăviile de-aici, deşi “afiliaţii” vorbesc despre ele 24 de ore din 24. Chestie de (lipsă de) credibilitate.

Spuneam că de mâine încolo toate astea nici n-o să mai conteze, pentru că eu – spre deosebire de politicienii uselişti, în frunte cu Crin Antonescu, care în optimismul lor ridicol îmi amintesc de antrenorii români de fotbal înaintea partidelor pierdute la scor în compania marilor echipe – am convingerea că în cele din urmă, fie mâine, fie altădată dacă va fi o nouă amânare, Curtea Constituţională va decide invalidarea referendumului şi revenirea lui Traian Băsescu la Cotroceni. Şi pentru că tot am amintit de Crin Antonescu, sunt în stare să fac şi un pariu în genul lui: în cazul în care laşul preşedinte al morţilor VA FI DEMIS printr-o decizie a CCR, eu voi renunţa să mai scriu pe acest blog. Am zis!

vineri, 17 august 2012

"GOD PUNISHES, I KILL"

joi, 16 august 2012

SCRISOARE DESCHISĂ

Pentru cei care nu ştiu, Horia Gârbea este un dramaturg român contemporan, membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, el mai este şi un fost concurent al emisiunii “Vrei să fii milionar?”, unde, spre deosebire de diverşi cetăţeni fără pretenţii de mari oameni de cultură, iluştrii necunoscuţi activând în diverse domenii cum ar fi silvicultura sau mineritul, dar care au ajuns la câştiguri substanţiale, uneori şi de peste 100.000 de lei, s-a oprit la numai 3.000 de lei, retrăgându-se precaut după ce în prealabil îşi irosise toate variantele ajutătoare la întrebarea “Cum se numeşte insula pe care a fost întemniţat Edmond Dantès, personajul central al romanului Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas?”. Aşadar, nu o întrebare-capcană despre polioxometalaţii lacunari, ci una simplă de literatură universală! În sfârşit, domnul Horia Gârbea mai este şi un vajnic pupincurist băsist.

În această ultimă calitate, domnia sa a publicat zilele trecute pe blogul personal un fel de scrisoare deschisă către un alt caraghios, actualul preşedinte-director general al TVR, Claudiu Săftoiu, căruia îi cerea imperios să renunţe la decizia de desfiinţare a TVR Cultural. (În paranteză fie spus, n-am nimic împotriva demersului în sine, deşi, din punctul meu de vedere, un post care se pretinde “cultural”, dar promovează traduceri mizerabile ale dialogurilor din filme, care mai sunt şi redactate cu greşeli de gramatică şi ortografie flagrante, de genul “sau dus vremurile…”, “mau arestat…”, “Alex şi Doris a fost…” şi unde într-un promo am văzut scris “Atheneul Român”, este mai degrabă dăunător, pentru că oferă cel mai autorizat exemplu… prost.) Ei bine, după o introducere uşor (auto?)critică la adresa postului, domnul scriitor Gârbea îşi dă în petic, în cea mai abjectă manieră băsist-pupincuristă: “Ştiu că tu nu eşti un om care să poţi trăi într-o ţară în care emite doar A 3. Ştii şi tu că eu ştiu că de fapt tu nu vei putea trăi doar cu A 3 şi/sau cu TVR 1 care să aibă 2 ore de emisie.”

Acum, sincer, poate nu sunt eu la zi cu informaţiile, dar chiar n-am auzit ca domnul Săftoiu sau oricine altcineva să fi propus o remaniere atât de amplă a televiziunii publice, încât să ajungă la un singur post care să emită două ore! La fel cum n-am auzit să existe şi varianta alternativă ca în loc de TVR (Cultural) să se închidă Antena 3! Altfel, care ar fi legătura dintre sulă şi subprefectură?! În plus, mă gândesc că ar trebui să-i atragă cineva atenţia domnului Gârbea că – în cazul în care nu e ceva deranjat la televizorul sau capul domniei sale – poate opta oricând pentru o mulţime de alte posturi, mai apropiate de gusturile şi nivelul său intelectual decât Antena 3, cum ar fi OTV, Etno, Favorit, Taraf, Mynele…

miercuri, 15 august 2012

SĂ-NCEAPĂ REVOLUŢIA!

Aşadar, în ciuda aparenţelor, Monica Macovei nu era complet dementă când vorbea deunăzi despre declanşarea unui război civil în România! Era doar informată despre descinderile de tip nazisto-stalinist ale procurorilor la reşedinţele celor care au votat (DA) la referendumul din 29 iulie, acţiuni provocatoare care au început deja să stârnească legitime reacţii ferme şi mitinguri spontane de protest. De altfel, câtă vreme laşul preşedinte al morţilor, în paranoia lui galopantă, pare a fi convins că nu are împotrivă decât cel mult câteva sute de mii de “făptuitori” care au votat multiplu de câte 10-15 ori, singura soluţie pentru a-i demonstra că suntem cu adevărat 7,4 milioane e să ne arătăm în carne şi oase prin pieţele oraşelor şi pe la ferestrele sediului său de campanie! Cum ar fi, de pildă, ca jumătate sau doar o treime din cei peste 600.000 de bucureşteni care au votat să facă un miting în faţa garajului în care s-a ascuns amintitul personaj sinistru? Ar reprezenta fără îndoială cea mai amplă mişcare de protest din ultimii douăzeci de ani. Cred că a venit timpul pentru aşa ceva!

Spuneam ieri că mi-e teamă să nu mă pomenesc cu procurorii la uşă întrebându-mă şi pe mine dacă şi, eventual, cum am votat pe 29 iulie. Chiar îmi e! Îmi e teamă că după ce le deschid (presupunând că totuşi nu-mi vor sparge uşa!), când m-or trimite să le aduc buletinul pentru identificare şi ca să vadă abţibildul de pe spate, o să mă apuc să-l caut prin bucătărie, unde sigur că n-are ce căuta, dar o să găsesc în schimb cea mai mare tigaie de fontă din setul moştenit de la bunică-mea, cu care o să le dau… motive întemeiate să mă ia cu ei la secţie! Că nici eu nu sunt chiar zdravăn la cap.

marți, 14 august 2012

NEBUNUL ERAM EU!

Cum bine parcă spunea cineva (iar dacă nu spunea, o spun eu acum în premieră, numai că de când cu frenezia acuzaţiilor de plagiat prefer să suflu şi-n iaurt), în România e aproape imposibil să fii paranoic: indiferent ce ai crede că ţi s-ar (putea) întâmpla, oricât de neplauzibil sau de-a dreptul absurd ar părea, există o maximă probabilitate să ţi se şi întâmple cu adevărat, mai devreme sau mai târziu.

De pildă, nu atât presimţind, cât mai degrabă anticipând nebunia de astăzi, când DNA a început să bată din uşă-n uşă prin localităţile patriei sub pretext că e în căutarea infractorilor care ar fi votat de mai multe ori la referendum, pe 29 iulie, ca niciodată până acum, în clipa în care mi-am luat buletinul de vot am avut mare grijă nu doar să semnez fix în pătrăţica (tare mititică!) alocată numelui meu, fără să depăşesc vreo margine, ci şi s-o fac în aşa fel încât la o adică, într-o eventuală confruntare cu autorităţile, să nu existe niciun dubiu că e semnătura mea.

Din păcate însă, tot n-am scăpat de emoţii – ba de-acum s-au transformat într-o îngrijorare soră cu spaima – deoarece mi-am schimbat relativ recent domiciliul (de fapt mi-am făcut, cu o întârziere de câţiva ani, mutaţia în buletin) şi nu sunt deloc sigur că momentan nu figurez pe două liste electorale permanente. Şi-aşa a fost o surpriză că m-am găsit pe cea de la adresa “nouă”, chestie care, în paranteză fie spus, pe undeva contrazice teoriile useliste conform cărora nu s-ar fi operat de ani şi ani de zile modificări în ele. Că figurez poate n-ar fi cine ştie ce mare problemă, dar dacă, din greşeală sau premeditat, cineva a semnat, indescifrabil, în dreptul numelui meu la adresa “veche”?! Nu-i aşa c-am pus-o?! Mă aştept din clipă în clipă să mă pomenesc cu mascaţii spărgându-mi uşa, înşfăcându-mă şi ducându-mă preventiv la secţie, până la lămurirea situaţiei. Chiar nu glumesc! Alţii au fost luaţi azi la întrebări chiar şi pentru mai puţin. Nevinovaţi după referendumul din 29 iulie se prezumă a fi doar cei care n-au votat deloc!

Sigur, după alegerile prezidenţiale din 2009, de pildă, cu toate că şi atunci a fost mare scandal pe tema votului multiplu (ba parcă îmi amintesc că s-au şi renumărat ceva voturi!) DNA n-a simţit nevoia să facă atâta tam-tam. Doar câştigase cine trebuia! De altminteri, ceea ce se întâmplă zilele astea nu e decât cea mai recentă şi mai puternică dovadă că în România domneşte un autentic regim de teroare băsistă. Mă şi gândeam că, spre deosebire de sfârşitul lui Ceauşescu, din decembrie ‘89, când, una peste alta, lucrurile s-au desfăşurat cu rapiditate, organele de represiune trecând rapid “de partea poporului”, încât ajunsesem să mă şi întreb dacă nu cumva decenii de-a rândul românii s-au speriat – pardon de expresie şi cacofonie – ca calu’ de băşină, infailibilitatea Securităţii fiind mai mult o legendă decât o realitate, acum soliditatea amintitului regim de teroare se manifestă exact când tiranul are nevoie de ea, aflându-se în pribegie într-un garaj şi-n pericol să fie răsturnat definitiv de forţele democratice reprezentate de cei 7,4 milioane de cetăţeni care au votat DA.

Revenind la afirmaţia cu care am început, trebuie să spun că în urmă cu câţiva ani, când înaintea unei discuţii pe teme politice un prieten m-a rugat să-mi închid telefonul mobil şi să-l duc într-o altă cameră ca să nu fim ascultaţi de “ştii tu cine…”, mai întâi m-am amuzat copios, după care mi-am pus câteva întrebări în legătură cu starea lui psihică. Acum însă, chiar încep să cred că nebunul eram eu, care nu l-am luat în serios!

SPERANŢE DEŞARTE

Întrebat aseară, într-o emisiune televizată, dacă îi găseşte vreo vină Guvernului Ponta pentru faptul că referendumul din 29 iulie s-a desfăşurat cu listele electorale neactualizate, Crin Antonescu a bâiguit ceva despre greaua moştenire, aruncând măgăreaţa pe Guvernul Ungureanu, care ar fi trebuit să le cureţe (de morţi şi/sau cei plecaţi din ţară), ca în fiecare an, până la 31 martie sau aşa ceva. (În paranteză fie spus, dacă singurul rămas dator la capitolul acesta ar fi Guvernul Ungureanu, chiar nu înţeleg de unde ideea că listele sunt umflate cu 1,5-2 milioane de nume. Nu cred că în interval de un an au plecat din ţară şi dintre noi atâţia oameni!).

Treaba e că inclusiv în Legea referendumului se menţionează un termen de 5 zile, de la stabilirea datei scrutinului, în care listele se (mai) puteau actualiza. Aşadar, indiferent ce au făcut şi mai ales NU au făcut Guvernul Ungureanu şi – zic eu – precedentele, Guvernul Ponta ar fi trebuit să se ocupe de această operaţiune, dacă useliştii nu erau pur şi simplu indolenţi (că nici încrezători în participarea masivă a românilor la vot nu se prea arătau!).

Acum, să fim cinstiţi! Indiferent care e situaţia listelor electorale, indiferent cine trebuie să fie pe ele şi cine nu, indiferent câţi români vii şi cu drept de vot mai suntem prin ţară sau aiurea, toată povestea asta cu referendumul şi demiterea laşului preşedinte al morţilor s-ar fi tranşat brusc, trist şi oarecum definitiv, dacă în prima şedinţă de după 29 iulie CCR ar fi consfinţit sec procentul de 46% prezenţă la vot, consemnat de altfel cât se poate de oficial de acelaşi Birou Electoral Central ale cărui documente ne sunt prezentate acum drept literă de evanghelie. Judecătorii Curţii, în schimb, au vrut să facă puţin pe înţelepţii şi echilibraţii (adică exact ce NU sunt!), punând o ţară întreagă pe jar şi dându-ne speranţe care n-am nicio îndoială că se vor dovedi cât de curând (cel târziu pe 31 august) deşarte.

luni, 13 august 2012

GENOCID

Fiind făcute şi în plin final apoteotic al Jocurilor Olimpice, chiar nu m-au interesat în mod deosebit ultimele “dezvăluiri” ale organelor de presă ale Parchetului despre convorbirile telefonice ale foştilor miniştri Victor Paul Dobre şi Ioan Rus. De altfel, dacă despre primul dintre cei doi am avut întotdeauna părerea că e un politician oarecum competent şi poate chiar onest, dar, eufemistic vorbind, nu din cale-afară de inteligent, despre celălalt am crezut exact acelaşi lucru, mai puţin partea cu competenţa şi onestitatea. După acest episod însă, mă tem că m-am înşelat şi în privinţa domnului Dobre, supraevaluându-l pe toate planurile, deoarece, ca demnitar aflat în opoziţie faţă de laşul preşedinte al morţilor, după nenumărate scandaluri similare în care orice om cu creierul teafăr a înţeles foarte bine ce înseamnă poliţia politică băsistă reprezentată de Parchet şi DNA, trebuie să fii ori inimaginabil de prost, cu un coeficient de inteligenţă compus, în cel mai bun caz, din două cifre mici, ori cu desăvârşire ticălos, participant activ şi conştient la conspiraţie, ca să discuţi la telefon ce discutau cei doi. Orice (lucru rău) li s-ar întâmpla – dacă, aşa cum sper, li se va întâmpla – nu poate fi decât pe deplin meritat!

Ce mi s-a părut însă de-a dreptul ilar în toată povestea asta a fost discuţia telefonică dintre alte două personaje grotesc de proaste, dar a căror identitate a fost ascunsă cu grijă, care se minunau cum Guvernul Ponta vrea să scoată de pe listele electorale, doar din judeţul Gorj, peste 40.000 de oameni, care chipurile ar fi încetat din viaţă în numai câteva zile, de la încheierea referendumului şi până la aşa-zisul mini-recensământ instituţional. Ce nu înţelegeau nici cei doi anonimi ridicoli, dar nici ziariştii care au publicat respectiva stenogramă socotind-o de maximă gravitate, e că ăia 40.000 de oameni sunt morţii din ultimele două decenii, dacă nu şi mai bine, de când nu s-au mai actualizat cum se cuvine listele, de încă apare pe ele şi mama lui Ştefan cel Mare. Faptul că dispar de pe o zi pe alta, când se apucă în sfârşit cineva să facă ordine şi curăţenie în ele, nu înseamnă că sunt “omorâţi” fictiv. Mai lipseşte ca bietul Ponta să fie acuzat oficial de genocid!

DUPĂ OLIMPIADĂ

Mă gândeam azi-noapte, după ce am asistat, cu mândria de a fi… visat dintotdeauna să fiu englez, la închiderea Jocurilor Olimpice de la Londra, că, aşa cum pe vremea tinereţilor mele şcolăreşti aveam profesori stupizi care-şi vărsau nervii pe cei prezenţi la ore pentru cei care lipseau, există şi acum tot felul de comentatori extrem de critici la adresa sportivilor români care au îndrăzneala să se (mai) întoarcă acasă fără o medalie (de aur) la gât. Sigur, mâhnirea (celor care au fost atât de naivi încât să se amăgească) pentru rezultatele dezamăgitoare e până la un punct de înţeles, numai că… oameni buni, spre deosebire de foarte mulţi alţii, toţi cei care au fost la Londra au reuşit măcar să se califice cumva şi pentru asta merită de fapt sincere felicitări, chiar şi dincolo de principiul olimpic, enunţat de Pierre de Coubertin, conform căruia important e să participi! Din punctul meu de vedere, oricât de slabe ar fi rezultatele alor noştri (şi sunt!), ele mi se par de-a dreptul miraculoase în condiţiile de azi şi în orice caz mult peste ceea ce mă temeam că (nu) vom obţine.

La zid ar trebui puse, în schimb, autorităţile vinovate pentru halul în care într-adevăr a ajuns sportul românesc. E aproape fascinant cum, de pildă, toţi miniştrii Educaţiei din ultimii douăzeci de ani au reuşit să facă praf nu doar sistemul de învăţământ propriu-zis, ştiinţific, ci şi pe cel de educaţie fizică şi, implicit, efectiv BAZA de selecţie a sportivilor. Iar aici nici măcar nu e vorba de etern invocata lipsă de bani. Când practic toţi potenţialii viitori campioni sunt integraţi, inevitabil, aproape din fragedă pruncie, în diferite instituţii (de stat), trecând prin mâinile a zeci de educatori şi profesori (de sport), ar fi nevoie de un minim efort pentru a fi descoperiţi şi îndrumaţi spre performanţă. Pare mai greu să NU se întâmple asta!

În încheiere, îmi exprim totuşi nădejdea că nu voi ajunge, pe parcursul vieţii mele – sper – îndelungate, să văd ediţia Jocurilor Olimpice la care delegaţia României să fie alcătuită dintr-un purtător de drapel şi încă doi-trei sportivi dezorientaţi, cum sunt acum cele de prin Kiribati, Mauritius sau Vanuatu.


P.S. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că în ultima zi de întreceri a trebuit să suport cu stoicism şi invidie tipic dâmboviţeană prezenţa vecinilor noştri – mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi – bulgari, unguri, croaţi, sârbi, muntenegreni în actele finale ale competiţiilor, brava Televiziune Română, care a transmis mai bine de două ore în direct proba de maraton masculin, s-a gândit că nu merită să mai zăbovească cinci minute în plus ca să surprindă şi sosirea unicului nostru reprezentant din ultimii vreo cincizeci de ani, Marius Ionescu, care a încheiat pe un relativ onorabil loc 26!

vineri, 10 august 2012

"WOLF MOON"

joi, 9 august 2012

EPISTOLE

Privit dintr-un anumit punct de vedere, interminabilul conflict pe tema suspendării lui Băsescu şi a referendumului pare să se dispute între două categorii distincte de personaje (politice): unele care sunt în stare să compună scrisori de văicăreală şi protest adresate feluritelor comisii şi comitete internaţionale şi altele care nu sunt în stare.

Aşa de pildă, dacă preşedintele Curţii Constituţionale a putut să se plângă oficial Comisiei de la Veneţia că aude voci care-l ameninţă şi-l presează, nimeni din tabăra cealaltă nu s-a învrednicit să-i scrie aceleiaşi Comisii (a cărei principală menire pare să fie aceea de a emana recomandări pe care nimeni din România nu le bagă în seamă!) pentru a-i atrage atenţia că are de-a face cu o instituţie care a introdus un prag absurd şi în orice caz “nerecomandat” chiar de Comisie (!) la referendumul din 2012 după ce acceptase scoaterea lui la cel din 2007 şi care îşi contrazice flagrant deciziile de la o zi la alta prin “erate” obscure apărute efectiv peste noapte la sugestia sau de-a dreptul ordinul unui cetăţean direct vizat de ele.

Sigur, până în urmă cu câteva zile aş fi putut crede că reţinerea actualilor guvernanţi în a recurge şi ei la astfel de epistole are la bază porniri nobile, cum ar fi grija pentru imaginea ţării în lume, şi aşa terfelită cumplit de ceilalţi, însă l-am auzit pe Crin Antonescu exprimându-se limpede în favoarea unor asemenea demersuri. Faptul că ele întârzie să se concretizeze e semn că fie într-adevăr useliştii au dificultăţi majore să se exprime şi în scris, nu doar prin gargară la televizor, fie (aşa cum – fără să fiu un adept al teoriilor conspiraţioniste – înclin tot mai mult să cred), prin periplul său european dinainte de referendum, Victor Ponta a primit mesaje ferme şi clare de la înalţii oficiali cu care a intrat în legătură că useliştii au voie să se joace cum şi cam cât vor ei de-a suspendarea şi demiterea preşedintelui, dar cel târziu prin toamnă Traian Băsescu trebuie să fie înapoi la Cotroceni, altminteri se lasă cu sancţiuni drastice, fără precedent pentru România. Aşa s-ar explica şi “ezitările” guvernului din ultima vreme.

miercuri, 8 august 2012

A VENIT ŞI RÂNDUL NOSTRU…

M-aş fi şi mirat ca într-o competiţie cum sunt Jocurile Olimpice de anul acesta, în care arbitrajele s-au dovedit în multe rânduri catastrofale, tocmai amărâţii de noi să scăpăm neatinşi! Aseară ne-a venit şi nouă rândul să ne luăm, cu vârf şi-ndesat, porţia de furăciune pe faţă.

Şi nu mă refer atât la oricum scandaloasa decizie prin care americancei Raisman i s-a recalculat nota de la bârnă, acordându-i-se în plus fix zecimea de care avea nevoie ca s-o egaleze pe Cătălina Ponor, dar să obţină medalia de bronz în locul ei, “la golaveraj”, datorită punctajului superior acordat pentru execuţie! Mult mai tare m-a scos din sărite ceea ce s-a întâmplat la sol, unde – spre deosebire de ce i s-a năzărit, n-am înţeles de unde şi până unde, comentatoarei TVR – Ponor a primit o notă mai mică la execuţie (9,000) faţă de aceeaşi Raisman (9,100), inclusiv spre indignarea publicului. Convingerea mea lăuntrică este că arbitrii au punctat mai întâi execuţia, având grijă să-i acorde Cătălinei mai puţin decât americancei, în caz că după calcularea dificultăţii s-ar fi ajuns (din nou) la egalitate! Întâmplarea a făcut ca dificultatea să iasă şi ea mai mică (chestie asupra căreia nu mă pot pronunţa, că nu-s chiar aşa competent), spre satisfacţia deplină a oficialilor. Sigur că, în condiţiile date, nici măcar cu 9,200 sau 9,300 românca n-ar fi obţinut aurul şi poate că, la urma urmelor, după noile regulamente, nici nu-l merita. Dar merita, fără doar şi poate, cea mai mare notă din concurs la execuţie, pentru un exerciţiu aproape perfect, indiferent cât de lipsit de dificultate ar fi fost!

Dar cel mai tare şi mai tare m-am enervat amintindu-mi iarăşi de toţi cârcotaşii din presă şi (mai ales) de pe bloguri deranjaţi că noi ăştia chipurile mai puţin pretenţioşi, care ne mulţumim cu puţin, ne entuziasmăm pentru câte o prăpădită de medalie de argint sau bronz, dacă nu chiar pentru un loc patru sau, de ce nu?, opt, ca al Sandrei Izbaşa ieri la sol. Ei bine, doar uitându-mă la prestaţia de aseară a jurnaliştilor – care, în frunte cu marele specialist în orice sport de la Realitatea TV (Chioţea să-l cheme?!), nu reuşeau să priceapă ce se întâmplase la bârnă, ţinând-o multă vreme langa că Raisman ar fi luat medalia pentru că avea un exerciţiu de dificultate mai mare, când, de fapt, dimpotrivă, la egalitate de puncte a fost favorizată de nota mai mare la EXECUŢIE, iar pe banda cu ştiri a Antenei 3 încă mai scria şi la miezul nopţii că Ponor a obţinut medalia de bronz la bârnă! – mă gândeam că tare mi-ar fi plăcut să fim “abia” pe locurile doi, trei, patru… opt sau măcar douăzeci în lume nu doar în sport, ci şi în alte privinţe, cum ar fi – că tot a venit vorba – presa, ca să nu spun producţia agricolă, cea industrială, PIB-ul pe cap de locuitor sau nivelul de trai. Sau – fiindcă tot l-am auzit pe unul deplângând faptul că ne lăsăm scriitorii în mizerie, dar le plătim sportivilor zeci de mii de euro pentru medaliile alea şi rente viagere (faţă de care am şi eu mari reţineri), de parcă sportivii ar fi vinovaţi pentru asta – literatura, unde nu ne-am învrednicit să avem un scriitor român get-beget (dar ne lăudăm de zor cu Herta Müller!) nici pe lista cea mai lungă pentru un Premiu Nobel.

luni, 6 august 2012

ERATĂ

Simt nevoia să-mi fac mea culpa şi să-mi cer scuze în mod public deoarece, fie şi pentru o clipă, darămite pentru vreo trei zile întregi, oarecum orbit de orgoliu fiindcă la ceva asemănător mă gândisem şi eu înainte, am putut crede că o decizie a Curţii Constituţionale din România poate fi una “echilibrată şi de bun-simţ”, cum în naivitatea mea o catalogasem joi pe cea conform căreia amâna până pe 12 septembrie chestiunea (in)validării referendumului ca să elucideze situaţia listelor electorale permanente.

Între timp, din 12 septembrie termenul s-a preschimbat în 31 august, iar acum aflăm că totul a fost o mare neînţelegere, deoarece Curtea nu voia listele actualizate şi corecte, ci le mai cerea o dată pe cele vechi şi umflate. Cum s-ar zice, “boală lungă, moarte sigură”. Din păcate, moartea (şi îngroparea) definitivă a referendumului, nu cea politică a laşului preşedinte al morţilor!

MEDALIA DE AOLEU!

Pentru că tot citeam zilele trecute pe un blog analiza cuiva care nu înţelegea entuziasmul manifestat în mass-media pentru fiecare medalie, inclusiv de argint sau bronz, obţinută de sportivii noştri la Londra, de vreme ce ele nu asigură nici intrarea României în Schengen, nici reduceri de tarif la hotelurile din Europa pentru turiştii români şi nici măcar cine ştie ce imagine grozavă a ţării în lume (de parcă cerşetorii de pe străzile marilor capitale ar face una mai bună!), ieri, după ce m-am mai liniştit puţin după aurul Sandrei Izbaşa la sărituri, mă întrebam dacă nu cumva e cazul să-mi fac griji că americanii ne vor da dracului afară din NATO şi, în loc să-l abolească, vor înăspri regimul de vize, mai cu seamă că la ora aceea SUA tocmai erau depăşite de China în clasamentul pe medalii, iar o victorie (oricum pronosticată de toţi specialiştii) a gimnastei lor le-ar fi picat la ţanc. (În schimb, a picat gimnasta-n fund!) Sper să ne ierte de data asta!

Dar dacă despre rezultatele sportivilor voi mai vorbi probabil în zilele următoare, vreau să-mi aduc încă de pe-acum şi eu, alături de miloane de telespectatori, prinosul de înjurături la adresa (comentatorilor) TVR. Dincolo de nenumăratele şi, am senzaţia, ilegalele pauze publicitare DIN MIJLOCUL transmisiunilor – pe care, la urma urmelor, aş putea să le accept dacă măcar aş fi sigur că din banii strânşi în felul ăsta, adăugaţi celor din abonamente(!) şi de la buget(!), s-ar cumpăra drepturi EXCLUSIVE pentru marile evenimente (sportive), ca să nu trebuiască să mă abonez (şi) la Dolce dacă vreau să văd Campionatul European de fotbal, meciurile (mai bune) din Champions League sau transmisiuni decente de la Olimpiadă – comentatorii sunt absolut infernali. De incompetenţi pe ramurile de care se ocupă îi ştiam de mult, dar iată că nici după zece zile de stat (degeaba) la Londra pe banii contribuabililor n-au deprins măcar banala operaţiune aritmetică a adunării cu doi, nereuşind să facă distincţie între ora Angliei şi cea a României.

Cel mai elocvent exemplu în sensul ăsta este individul de la canotaj (cred că Sorin Hobana se numeşte), care, după ce că de-a lungul întregii competiţii ne-a strepezit urechile comunicându-ne aiurea, cu maximă acribie, la fiecare intermediar, timpii exacţi, la miime de secundă, ai tuturor echipajelor (într-una din puţinele discipline unde ei nici nu contează de fapt!), atunci când erau probe cu participare românească ne anunţa orele lor de desfăşurare de la faţa locului, lăsându-ne pe noi să facem, care cum putem, transformarea. Singura dată când l-am auzit încercând s-o facă singur, ne-a spus că proba începe la 13.30, ORA ROMÂNIEI, numai că... la Bucureşti era deja 14.00! Ba, la un moment dat s-a mai şi scuzat că e încurcat de ora GMT, care nu corespunde cu cea a Londrei, fiindcă şi acolo s-a trecut (de vreo patru luni, aş adăuga eu!) la ora de vară, aşa încât… bla, bla, bla... Rar mi-a fost dat să aud ceva mai penibil!

vineri, 3 august 2012

"THE BIRTH OF EVIL"

joi, 2 august 2012

MICUL MIRACOL

Cu diferenţa că eu mă gândisem la un termen de numai vreo două săptămâni în care instituţiile abilitate ale statului, oricare ar fi ele, să fie obligate să facă dracului ordine în listele electorale permanente, Curtea Constituţională a adoptat exact soluţia pe care o sugerasem ieri într-o discuţie pe Facebook, aşa încât nu pot decât s-o salut. Nu doar că mi se pare una echilibrată şi de bun-simţ, dar rezolvă şi două chestiuni (pecuniare) importante. Mai întâi, scuteşte cheltuielile aferente unui eventual nou referendum, fie şi făcut după eliminarea pragului de 50% plus unu impus, din păcate, de aceeaşi Curte Constituţională. Apoi, în cazul în care la 12 septembrie, după curăţarea listelor, se va constata că aberantul cvorum a fost de fapt atins pe 29 iulie, iar laşul preşedinte al morţilor va fi în sfârşit demis, se poate intra în acel calendar electoral care permite suprapunerea alegerilor prezidenţiale anticipate cu cele parlamentare, ceea ce reprezintă încă o cheltuială în minus.

Pe de altă parte, dacă după ani şi ani de zile în care a luat nenumărate decizii cel puţin bizare, iar uneori de-a dreptul stupide, CCR a fost în stare să ajungă la o soluţie de bun-simţ într-o chestiune de maximă importanţă, mă gândesc că o fi venit momentul să se petreacă un asemenea miracol chiar şi cu Traian Băsescu, care poate nu ne va mai ţine pe jar o lună şi mai bine, ci va demisiona, “reperându-şi” într-o oarecare măsură şi onoarea atât de terfelită în ultima vreme.

miercuri, 1 august 2012

TANCUL ŞI PICĂTURA

Din motive lesne de înţeles (sau nu?!), înainte de referendum m-am abţinut (cu greu) să fac vreo referire la gestul lui Crin Antonescu de a-şi anunţa retragerea din viaţa politică în cazul în care Traian Băsescu (devenit între timp laşul preşedinte al morţilor!) se va întoarce la Cotroceni. În ciuda aproape promisiunii mele de a sta departe de tastatură pentru o vreme, voi face însă acum: el este un gest pur şi simplu IRESPONSABIL.

Deşi n-am crezut niciodată în personalităţile chipurile providenţiale, iar de Antonescu – faţă de care ani de zile am nutrit totuşi o simpatie considerabilă în raport cu alţi politicieni – am fost suficient de dezamăgit în ultima vreme cât să nu mai am de gând să-l votez la prezidenţiale (după ce am făcut-o în 2009), plecarea lui mi s-ar părea o pierdere importantă şi absolut inoportună, în condiţiile în care oferta de “prezidenţiabili” este ticsită cu personaje caricaturale sau de-a dreptul sinistre de genul Dan Diaconescu, Gigi Becali, Vadim, Mihai Răzvan Ungureanu, Teodor Baconschi…, iar domnia sa este creditat cu procente semnificative în sondajele de opinie.

De altfel, anunţul lui Antonescu – mai cu seamă dacă ar fi pus în aplicare – este nu doar iresponsabil, ci şi cu desăvârşire stupid. Domnia sa ar fi ca un soldat de elită care ar muri eroic, dar prosteşte, pe câmpul de luptă, aruncându-se cu pieptul gol în faţa unui tanc pentru a-i stopa înaintarea. Asta în loc să stea  în tranşee şi să continue să-l bombardeze cu grenade, sticle incendiare sau cu ce se mai atacă eficient un tanc.

Pe de altă parte, acum e prea târziu să renunţe la angajamentul luat fără să se facă (şi mai tare) de râs. E ca şi cum deja a ţâşnit vitejeşte înaintea tancului şi brusc s-ar (ră)suci şi ar începe să alerge caraghios, cât îl ţin picioarele, înapoi spre tranşee. Ruşinos, dar până la urmă sănătos, pentru că rămas în viaţă ar putea contribui (decisiv) la luptele viitoare.

În fine, ca să n-o mai lungesc atât cu derutante metafore cazone: pentru o minimă normalitate a vieţii politice româneşti post-referendum şi chiar, peste doi ani, post-băsiste, eu cred că domnul Antonescu ar trebui să revină asupra deciziei, chiar dacă, poate uşor paradoxal (mai ales în condiţiile în care mi-e prea lene să explic pe larg), pentru mine personal această dovadă de inconsecvenţă de tip băsist, adăugată iresponsabilităţii de care vorbeam, va fi oricum picătura care va umple complet un pahar deja umplut pe trei sferturi de alte multe picături mai mici sau mai mari.