Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 29 iulie 2011

"MOSCOW CALLING"


joi, 28 iulie 2011

ACOLO UNDE BAZINELE AU APĂ

Chiar nu pot să înţeleg ce hal de neam suntem şi noi, dacă la Campionatele Mondiale de Nataţie, aflate în plină desfăşurare la Shanghai, în condiţiile în care am văzut cu ochii mei, în direct şi la o oră mică (ceva gen 5 dimineaţa), cum vreo două serii de calificare la proba de 100 metri liber masculin au fost câştigate de reprezentanţi ai unor ţări de care nici n-am auzit, cu timpi în jurul a 1 minut (!) şi 6 secunde (recordul mondial fiind de vreo 46 de secunde) – ceea ce mi-a mai răscolit şi amintiri uşor dureroase, fiindcă până şi pe vremea tinereţii mele, pentru nota 10 la proba de “măiestrie sportivă” de la admiterea la IEFS trebuia să scoţi 1:02, ca să nu mai spun că primul înotător care a coborât sub un minut a fost “românul” Johnny Weissmuller pe la 1922! – aşadar în condiţiile astea, fie n-am fost în stare să găsim în toată ţara, prin toate cluburile de nataţie, oricât de prăpădite ar fi ele, un junior ceva, care să realizeze măcar o “performanţă” similară, dar cel puţin să aibă şi el ocazia să participe (cum s-ar zice, “să ia pulsul”) la o competiţie majoră, într-un bazin adevărat, respectiv cu apă, fie nu ne-am învrednicit să scoatem din buzunar cele câteva mii de euro necesare pentru a-l trimite.

Probabil tocmai cele câteva mii de euro cu care, în schimb, am trimis un comentator de la bugetara Televiziune Română să se bâlbâie pe canalul 2, acoperit de toate zgomotele de fond din piscină, inclusiv clipocitul apei (vă jur!), la ore la care, cinstiţi să fim, în afară de mine (care oricum prefer transmisiunile de la Eurosport, cu Carmen Bunaciu la microfon) nu se uită nimeni!


P.S. Sigur, bietul Agache şi eterna Potec sunt acolo şi fac şi ei ce pot (nu prea mult), dar la alte probe.

miercuri, 27 iulie 2011

MISTERUL TELEFONULUI DE LA MIEZUL ZILEI

Unul din fenomenele nu doar din cale-afară de enervante, dar şi, aş spune, de-a dreptul misterioase, cu care mă confrunt ori de câte ori chiar n-am încotro şi sunt silit să circul prin Bucureşti cu mijloacele de transport în comun este acela al câte unui telefon mobil care sună întruna minute în şir, cu scurte pauze între serii (semn că şi apelantul e un tip perseverent!) şi pe o melodie de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap – în mod normal inconfundabilă pentru cine a avut prostul gust de a şi-o alege, şi, în plus, setată la un volum asurzitor, pe care oarecum cu regret trebuie să spun că eu unul nu l-am regăsit la niciunul din modelele de telefon avute de-a lungul timpului în posesie –, exasperând pe toată lumea, bineînţeles cu excepţia proprietarului, care e singura persoană din tot tramvaiul, autobuzul sau vagonul de metrou care nu-l aude! (Sigur, mai există şi varianta în care fenomenul se petrece într-o sală de teatru sau de cinema, dar prefer să nici nu-mi amintesc!)

La toate astea mă gândeam ieri, când, după cel puţin trei sau patru asemenea episoade, ajuns în sfârşit acasă, un pachet de nervi şi, pe deasupra, lac de transpiraţie, în timp ce mă pregăteam să mă bag într-un binemeritat duş, mi-am aruncat din întâmplare privirile pe ecranul telefonului meu mobil şi am constatat cu nemărginită stupoare că ratasem două apeluri.

marți, 26 iulie 2011

DIAGNOSTIC

Reporterul: Vreţi să spuneţi că există presiuni politice?
Intervievatul: Da, există.


Din punctul meu de vedere, un ziarist (al cărui nume îl voi trece cu delicateţe sub tăcere) poate fi nu atât caracterizat, cât diagnosticat, fără teama de a greşi, ca retardat (aşadar, în sens patologic, nu ca invectivă aruncată cuiva la nervi!) atunci când, având la cunoştinţă fragmentul reprodus mai sus, poate spune cu toată convingerea că intervievatul nu a susţinut niciodată că există “presiuni politice”, deoarece… nu a rostit cu gura lui această sintagmă!

Şi, apropo de Cartianu, îmi amintesc cum, în momentul trecerii sale de la “Evenimentul zilei” la “Adevărul”, în ograda mogulului, pe atunci, cel rău Patriciu, multă lume îl ironiza dispreţuitor, anticipând ceea ce părea inevitabila şi spectaculoasa lui schimbare de orientare politică. Ei bine – aş îndrăzni să spun spre cinstea lui –, nu a fost nici pe departe aşa! Dimpotrivă – într-un mod ce mie îmi aminteşte de bancul cu miliţianul care stând o vreme lângă un acvariu a fost influenţat de personalitatea dominantă din încăpere, căpătând obiceiul de a da din urechi –, cel care şi-a schimbat opţiunile a fost chiar Dinu Patriciu, convertit la băsism de noul său angajat! Ceea ce, desigur, spune multe şi despre (fostul?) liberal, dar asta-i deja altă poveste.

luni, 25 iulie 2011

ŞANSA DE A TRĂI ÎNTR-O ŢARĂ MINUNATĂ

Ce bine trebuie să fie să trăieşti într-o ţară minunată, cu un şef de stat echilibrat dar ferm, care nu-şi încalcă niciodată cuvântul dat şi promisiunile electorale, un om cu profunde convingeri anticomuniste, diplomat desăvârşit şi democrat autentic, apărător al libertăţii presei (inclusiv al acelei mici părţi care-l critică neîncetat şi pe nedrept), apropiat de popor, care nu se amestecă în meschinele intrigi politice, cu o cinste mai presus de orice îndoială; o ţară cu instituţii puternice, puse cu adevărat în slujba cetăţeanului, unde lupta împotriva corupţiei nu este o vorbă în vânt, ci o realitate incontestabilă; o ţară cu un guvern competent, condus de un premier de o înaltă ţinută morală şi profesională, care ştie ce are de făcut şi merge neabătut pe drumul său, cu miniştri selectaţi dintre cei mai buni specialişti în domeniile lor, care cheltuiesc eficient şi cu mare grijă banul public etc. etc.!

Iar pentru asta nici nu trebuie să emigrezi în SUA, Elveţia, Germania sau în vreo ţară scandinavă. Nici vorbă. Trebuie doar să te numeşti Cartianu, Cristoiu, Pora, Pleşu, Patapievici, Liiceanu… Doamne, cât îi invidiez!

vineri, 22 iulie 2011

"SILENT FACES"


joi, 21 iulie 2011

RAPORTUL PE JUSTIŢIE: LIBER LA ABUZURI!

Urmărind ieri transmisiunile prilejuite de prezentarea noului raport pe Justiţie, inclusiv comentariile băsescului, am avut, la un moment dat, o revelaţie: oficialii europeni sunt atât de convinşi – de altfel pe bună dreptate! – de hoţia instituţionalizată din România, iar disperarea lor pe tema asta e atât de mare, încât dacă, mâine să spunem, ar fi înhăţat de mascaţi de pe stradă, încătuşat, băgat în dubă, ba chiar şi binişor ciomăgit, apoi ţinut în “arest preventiv” câteva luni bune, timp în care nu e nici condamnat, nici achitat şi nici măcar întrebat de sănătate, dar i se confiscă averea, orice politician, nu neapărat un marcant lider al opoziţiei, vreun Antonescu sau Ponta, ci însuşi Emil Boc sau şefa Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase (cu menţiunea că, în cazurile din urmă, pe lângă că ar cam şi merita-o, orice român cu măcar doi neuroni şi o sinapsă în stare de funcţionare ar înţelege imediat că respectivii au călcat pe vreun bec de la Cotroceni, dar asta-i altă poveste!), întreaga “Europă civilizată” s-ar grăbi doar să aplaude noua dovadă că lupta împotriva corupţiei a făcut încă un pas înainte, să elogieze Parchetul, ANI şi DNA, fără să aibă nici cea mai mică procupare faţă de respectarea drepturilor omului, a libertăţilor cetăţeneşti, prezumţia de nevinovăţie sau alte fleacuri de genul ăsta, în privinţa cărora România a primit de multă vreme certificate de bună purtare.

Cu alte cuvinte, Băsescu şi acoliţii lui rămaşi fideli până la capăt au mână liberă să facă toate abuzurile şi samavolniciile imaginabile împotriva adversarilor politici, câtă vreme au grijă să le pună sub nobilul stindard al “luptei anticorupţie”. De la Bruxelles nu vor primi decât zâmbete, laude şi încurajări s-o ţină tot aşa!

miercuri, 20 iulie 2011

MODELUL ROMÂNESC

Într-o bună zi, hăt pe vremea când principalul subiect de tocat al presei era cazul Borbely – între timp intrat deja în negura uitării, de parcă s-ar fi şi tranşat cumva, deşi cred că n-a trecut nici o săptămână de-atunci –, stăteam eu şi îmi imaginam cum, în vreo ţară dacă nu, ca să zic aşa, şi mai bananieră, că e greu de găsit, măcar la fel de, ca a noastră, fostă socialistă sau chiar sovietică, într-o dezbatere privitoare la corupţia îngrijorătoare de-acolo, s-ar putea găsi vreun Gâgă de politician din opoziţie, care (eventual influenţat de o declaraţie a Monicăi Macovei auzită pe undeva) să dea ca exemplu pozitiv România (aşa cum dăm noi, de pildă, Polonia în privinţa absorbţiei fondurilor europene), unde – iată! – lupta anticorupţie a ajuns atât de departe, se duce la un nivel atât de profund şi minuţios, încât politicienii autohtoni sunt prinşi până şi atunci când încearcă să facă o amărâtă de găinărie, un ciubuc de câteva mii de euro, cum ar fi să-şi zugrăvească apartamentul sau să-şi monteze termopane prevalându-se de funcţia lor publică, de ministru sau de-a dreptul premier!

Iar Gâgă ăla ar concluziona cu amărăciune că, prin contrast, DNA-ul lor, sau ce-or fi având ei acolo, nu e în stare să-i prindă nici măcar pe ăia care au furat fabricile, au devalizat băncile, au înstrăinat zăcămintele petroliere, au vândut flota ş.a.m.d., convins fiind că în România chestiunea marilor jafuri s-a rezolvat de mult, dacă acum organele statului îşi pot concentra toate resursele şi întreaga atenţie pe fleacuri.

marți, 19 iulie 2011

UN PIC DE PRESIUNE

Astăzi, fiindcă n-am chef să scriu despre nimic altceva, m-am gândit să exercit şi eu un pic de presiune (după posibilităţi) asupra DNA şi a mai-marelui ei, Daniel Morar: băi Morare, eşti un personaj de un ridicol abisal, aservit până în măduva oaselor lui Băsescu şi regimului portocaliu, iar instituţia pe care o conduci e una de tot rahatul, un adevărat organ de represiune împotriva adversarilor stăpânirii, şi, în pofida smiorcăielilor şi văicărelilor tale de muiere isterică de pe la televiziunile de partid şi stat, sper ca toţi cei pe care îi hăituiţi să vă facă plângeri penale, reclamaţii la organismele internaţionale (unde n-aveţi cum să nu pierdeţi, câtă vreme măcar pe-acolo mai există oameni întregi la cap) şi ce le mai îngăduie bruma de libertate şi democraţie pe care încă n-aţi apucat s-o suprimaţi. Părerea mea.

luni, 18 iulie 2011

PE DOS

Zilele trecute, în timp ce citeam (nu, nu din proprie iniţiativă, în urma vreunui accident soldat cu o cădere în cap de la înălţime, ci redirecţionat de pe un blog pe care îl urmăresc!) cel mai recent editorial al lui Mircea Cărtărescu din Evenimentul Zilei, în care autorul spunea la un moment dat, referindu-se la cazul Borbely, “Fireşte, rămâne ca ministrul în cauză să-şi dovedească eventuala nevinovăţie… ”, mă gândeam la o chestie care m-a fascinat dintotdeauna, şi anume cum se întâmplă că, de câte ori se mai face, pe vreun post TV, câte o campanie de alfabetizare a românilor, în care, de pildă, se explică pe îndelete de ce este greşit să se spună “avansaţi înainte” sau că “fortuit” nu înseamnă nici pe departe “forţat”, efectul pervers este că apar şi mai mulţi semidocţi, dacă nu de-a dreptul imbecili, care folosesc respectivele expresii exact cum nu trebuie, probabil ca urmare a faptului că, deşi văd emisiunile respective, nu sunt în stare, cu creierele lor mici şi atrofiate, să proceseze până la capăt informaţia de bază, respectiv că formulările NU sunt corecte; ba, dimpotrivă, au şi argumentul: “am văzut eu la televizor…”.

Fix aşa, pe dos, a înţeles pesemne şi Cărtărescu ideea prezumţiei de NEvinovăţie – despre care se vorbeşte pe larg de câte ori mai apare câte un “caz Borbely” –, conform căreia procurorii (DNA) trebuie să dovedească vinovăţia acuzatului şi nu acesta din urmă să-şi dovedească nevinovăţia.

vineri, 15 iulie 2011

"DEAD GIRLS ARE EASY"


joi, 14 iulie 2011

SOLO SPOT

De câte ori îl văd pe cetăţeanul acela (cu care, în paranteză şi fără nicio legătură cu restul fie spus, câtă vreme se mărgineşte la fleacuri de-astea şi nu-şi imaginează că ar fi şi mare actor de teatru numai bun de roluri titulare pe scenele bucureştene, n-am nimic) din reclama Vodafone rostind deja legendara replică “auzi Alex, mi-ai spus tu de mult de internetu-n roaming; ia mai zi-mi o dată!”, mi-l şi imaginez pe Alex răspunzând prompt, într-un acces de sinceritate: “e neruşinat de scump!!!; ia-ţi gându’!” sau ceva în sensul ăsta. Eu, cel puţin, aşa i-aş spune. Din experienţă.

miercuri, 13 iulie 2011

MICII ZBURĂTORI

Ca să mă exprim ca atunci când se vorbeşte despre Revoluţia din ‘89 sau despre cutremurul din ‘77, ştirea că Emil Boc şi-a plimbat odraslele cu elicopterul SRI “m-a prins” uitându-mă chiar la Realitatea TV, unde, îmi place să cred că din cu totul alte motive, tocmai fuseseră invitaţi Emil Hurezeanu şi Crin Antonescu, iar la un moment dat a intervenit telefonic însuşi împricinatul.

Aşa se face că, dincolo de gestul în sine al premierului şi de justificarea lui imbecilă că şi-a luat fiica şi nepotul, sau ce era ăla, în elicopter, fiindcă nu-i putea lăsa să meargă, ca oamenii de rând, cu maşina (după care, sesizând până şi el grotescul celor spuse, a cârmit-o puţin, punând accentul pe faptul că nu putea EL, ditamai capul guvernului, să vină cale de două sute de kilometri cu coloana oficială, însoţindu-şi rubedeniile, pentru care înţeleg că nu găsise nicio bonă disponibilă, toate fiind la muncă în Spania şi Italia), încă şi mai scandaloasă mi s-a părut atitudinea celorlalţi doi.

Astfel, Emil Hurezeanu – pentru care se pare că orice cur de înalt demnitar în afară de cel al lui Ceauşescu (pe care, ce-i drept şi lăudabil, l-a muşcat ani de zile de la microfonul “Europei libere”), începând cu al lui Adrian Năstase, continuând cu al lui Băsescu şi terminând, iată, cu al lui Boc, e numai bun de pupat –, după ce a mustrat părinteşte, dar cu severitate, postul de televiziune care-l găzduieşte deja insuportabil de frecvent că n-are alte subiecte mai acătării, a ridicat în slăvi onestitatea prim-ministrului, care, “mai mult decât corect”, a compostat bilete pentru cei doi pasageri în plus şi pare decis acum, dacă tot a văzut că sistemul funcţionează, să le facă şi abonamente. Pe de altă parte, Antonescu, probabil din ce în ce mai încrezător că nu peste multă vreme va ajunge şi el într-o funcţie suficient de înaltă cât să-i permită să-şi transporte propriile neamuri în condiţii de maxim confort, a preferat să nu facă prea mult tam-tam pe chestia asta, mulţumindu-se să spună că are alte lucruri, mult mai grave, să-i reproşeze lui Emil Boc. Presupun că se referea, de pildă, la faptul că acesta din urmă s-a lăsat lovit cu un ou roşu în cap de taică-său, episod pe care multă vreme după aceea liderul PNL nu se mai sătura să-l evoce aproape la fiecare apariţie televizată!

marți, 12 iulie 2011

PROFESIONISTUL ŞI DILETANŢII

Prezent aseară într-o emisiune de la Realitatea TV, în multe momente de-a dreptul nebun de furie, încât părea să aibă urgentă nevoie de una sau chiar mai multe din pastilele acelea aproape omonime, fără de care nu m-ar fi mirat să-l văd dintr-o dată ridicându-se de pe scaun şi folosindu-şi aptitudinile de fost boxer pentru a-şi impune în faţa celorlalţi invitaţi şi a moderatoarei punctul de vedere, conform căruia organizarea galei de sâmbătă a fost impecabilă, banii s-au cheltuit corect, meciul lui Bute s-a ridicat la un înalt nivel tehnic şi spectacular, iar, hodoronc-tronc, caseta în care Traian Băsescu loveşte un copil a fost un trucaj ordinar, Rud(ot)el Obreja aducea ca singur “argument”, pe care îl repeta la fiecare două vorbe şi de câte ori altcineva încerca, oricât de timid, să deschidă gura pentru a-l contrazice, faptul că numai el poate emite păreri avizate în aceste privinţe, de vreme ce, spre deosebire de ceilalţi, a practicat boxul la nivel înalt.

Ce nu înţeleg domnul Obreja şi, de altfel, mulţi foşti sau actuali sportivi care pun în felul ăsta problema e că ei trăiesc de pe urma a milioane de oameni care, fără să fie nicidecum profesionişti, au tot dreptul la o părere, oricât de “neavizată”. Fiindcă dacă milioanele alea de (tele)spectatori ajung, aşa, după capetele lor de diletanţi, la concluzia, fie şi greşită, că un meci de box, fotbal, tenis sau orice altceva e trucat, s-ar putea să înceapă într-adevăr să-şi vadă doar de treburile lor şi să nu se mai uite la astfel de sportivi, lăsându-i practic să moară de foame.

luni, 11 iulie 2011

BĂTAIE… DE JOC

Lipsit până şi de cea mai mică emoţie în privinţa rezultatului final, de parcă aş fi asistat la un meci de wrestling, iar în multe momente ţinând mai degrabă cu adversarul său cu înfăţişare de blând student de culoare tomnatic, în speranţa că va ieşi măcar atâta spectacol cât să merite efortul de a sta întins în pat şi a nu avea cum să evit reclamele dintre reprize, fiindcă timpul era prea scurt ca să comut pe un alt canal şi-napoi fără să risc să pierd momentul decisiv, m-am uitat şi eu – mai mult ca un nostalgic al vremurilor când îi urmăream într-adevăr cu sufletul la gură pe pugiliştii noştri care încă mai ajungeau prin fazele superioare ale olimpiadelor şi campionatelor mondiale, decât ca vreun pasionat şi cu atât mai puţin cunoscător – la meciul lui Bute de sâmbătă seara, gândindu-mă că nici nu ai cum să te aştepţi la altceva, câtă vreme “challengerul” înţeleg că are asigurată oricum o primă de… participare (amintind pe undeva de cele cu care-şi “stimulau” până nu de mult echipele din Liga lui Mitică adversarii marilor rivale), nici măcar ajustată în funcţie de câte minute rezistă sărmanul până să se-nfigă cu nasu-n podea, având în vedere câţi bani se pierd din publicitate în cazul unui meci încheiat prematur. Iar faptul că Mendy ăla era cică neînvins chiar nu mi se pare deloc relevant. Păi, dacă-i pe-aşa, neînvins sunt şi eu!

vineri, 8 iulie 2011

"MAMA TEQUILA"


joi, 7 iulie 2011

“DUPĂ POSIBILITĂŢI”

După zile în şir de discuţii, în cea mai mare parte sterile şi oricum, cel puţin de la un punct încolo, plicticos-repetitive, despre bacalaureatul de anul acesta, s-a ajuns în sfârşit la adevărata chestiune cu adevărat foarte gravă imputabilă Funeriului organizator: practic vicierea întregului examen, prin faptul că în unele locuri au existat camere de supraveghere iar în altele nu, “în funcţie de – incredibil de imbecilă justificare! – posibilităţi”. Sigur, una din consecinţele oarecum caraghioase ale acestei situaţii este că acum o mulţime de comentatori plâng de mila elevilor care au fost “defavorizaţi” de prezenţa camerelor de luat vederi, recte n-au putut să copieze! O alta ar fi concluzia că rezultatele sunt şi aşa prea bune faţă de cum ar fi fost dacă erau camere peste tot.

Pe de altă parte însă, eu nu înţeleg ce naiba a prevăzut “metodologia” aia de examen de care ne tot vorbesc ciudaţii din minister. N-ar fi trebuit ca un lucru esenţial, precum modul de supraveghere a elevilor, să fie stabilit în cele mai mici detalii şi fără noţiuni gen “de regulă”, “preferabil” etc.? De pildă, câţi profesori sunt repartizaţi pentru câţi elevi? Fiindcă, dincolo de prezenţa sau absenţa camerelor video, poate aflăm că în unele licee au fost doi supraveghetori la cincizeci de elevi, iar în altele trei supraveghetori la un elev. Tot “după posibilităţi”!

miercuri, 6 iulie 2011

PE DRUMUL CEL RĂU

După o luptă îndârjită – în special cu din ce în ce mai puţinii şi mai timizii opozanţi din propriul partid – de peste doi ani, Crin Antonescu a reuşit, conform ultimului sondaj CCSB, prezentat aseară de Mihai Gâdea la “Sinteza Zilei”, să ajungă abia pe locul trei în ceea ce priveşte încrederea în personalităţile publice, cu doar două procente peste aliatul cică de nădejde Ponta, care acum câteva luni era la vreo zece în urmă, şi să ducă PNL sub nivelul obţinut de Tăriceanu la alegerile din 2008 (după ce şi aici avea, la un moment dat, vreo şase-şapte procente peste!), aproape la egalitate cu maleficul PD-L!

Partea cât de cât bună este că până la alegeri ar mai fi un an jumate. Partea cu adevărat rea e tot asta, fiindcă, după cum spun experţii, la sondaje mai important decât orice e “trendul”.

marți, 5 iulie 2011

"BACALORIAT"

(Cu varianta, aproape cultă – şi pariez că în curând acceptată şi de Academia Română! –, “bacaloreat”.)

Când mai bine de trei sferturi din invitaţii care de două zile se perindă pe la televiziuni ca să-şi dea cu părerea, să-i critice pe unii, să-i ridice în slăvi pe alţii, să propună soluţii şi aşa mai departe nu sunt în stare să spună “bacalaureat”, consider subiectul închis.

luni, 4 iulie 2011

DIPLOMATUL

Din toată zarva stârnită la sfârşitul săptămânii trecute de comunicatul, dictatul, sau ce-o fi fost ăla, Ministerului de Externe rus cu privire la ultimul puseu de grandomanie al lui Băsescu, care, ca mare patriot ce se află, până şi în delirurile sale se imaginează nu Napoleon, ci mareşalul Antonescu, am reţinut poziţia fostului ministru de Externe al României, unanim apreciat (n-am înţeles niciodată de ce!), Cristian Diaconescu – nelipsit de atunci de pe micile ecrane, probabil în baza filosofiei televiziunilor de ştiri de a-i invita, în special din partea Puterii, pe autorii celor mai mari gogomănii rostite recent, lucru în mod surprinzător încă nesesizat de cei în cauză – care a admonestat cu vehemenţă… Opoziţia, considerând că e inadmisibil să profite de un soi de conflict diplomatic incipient pentru a se alia, cumva, cu inamicul aproape sovietic, în loc să dea dovadă măcar acum de solidaritate cu şeful propriului stat, de parcă dacă în fruntea ţării s-ar afla (subliniez: “s-ar”!) – ales şi chiar reales, desigur, cât se poate de democratic de un popor… ca al nostru – un beţiv semidioct şi dement care, de pildă, la un moment dat, în calitate de comandant suprem al armatei şi aşa mai departe, ar declara, din senin, război Rusiei, Chinei sau măcar Insulelor Galapagos, cetăţenii patriei, până la unul, ar trebui să-l urmeze efectiv fără crâcnire, doar aşa, fiindcă le e compatriot! Să fim serioşi!

vineri, 1 iulie 2011

"DON'T TOUCH THE FLAME"