Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 31 ianuarie 2013

EPISODUL 12, SEZONUL 7

Până în urmă cu câteva luni, poate jumătate de an, nici nu prea mă (mai) interesau serialele de televiziune, aşa că pe ici pe colo s-ar putea să fiu uşor nedrept sau inexact în cele ce urmează. De altfel, nici acum nu se poate spune că mă dau în vânt după ele ca în tinereţe, şi, cu vreo două-trei excepţii, gen “Imperiul din Atlantic City”, mă uit doar la cele (poliţiste sau de comedie) cu episoade de sine stătătoare, fără legături indisolubile între ele, sau la cele care par că se vor termina într-un orizont de timp rezonabil, deoarece am şi eu o etate şi nu vreau ca pe patul de moarte, pe lângă nenumărate alte neîmpliniri, să am şi regretul că n-apuc să văd cum se termină cine ştie ce “Dallas”.

De când am (re)început totuşi să le mai urmăresc pe la posturile noastre, am fost izbit de câteva aspecte. Mai întâi, observ că, în special Pro Cinema are straniul obicei de a programa, hodoronc-tronc, sezonul 5 sau 7 din vreun serial care la mama lui acasă oricum şi-a mai derulat între timp alte câteva, ajungând la seria a noua sau a zecea, care tocmai se transmite în timp real (iar împătimiţii o pot vedea pe internet cu o întârziere de numai câteva zile, nu de ani întregi, dar asta-i altă discuţie). Acum, pentru că eu nu mă uitam în urmă cu cinci, şase sau zece ani, e posibil, cum am recunoscut din capul locului, să mă înşel, în sensul că poate seriile precedente au fost şi ele difuzate cândva, fie şi cu acest mare decalaj. Ce ştiu însă cu certitudine e că, de pildă, acum vreo trei săptămâni, Pro Cinema a început să dea seria a… doua din “Dinastia Tudorilor”, pretinzând că e şi în premieră naţională, deşi am un foarte bun prieten care deja văzuse, în urmă cu câţiva ani, toate cele patru sezoane pe HBO (România!). În plus, deşi n-am urmărit în mod special, am impresia că Pro Cinema s-a oprit brusc şi din amărâta aia de serie a doua programată aiurea (oricum, n-a trecut la a treia). La fel cum s-a oprit la episodul 12 din sezonul… 5 al unui serial poliţist, “Aproape de adevăr”, deşi avea 15 de episoade. E adevărat însă, cele trei episoade restante (pe care, de ce să nu recunosc?, între timp le văzusem pe internet, că doar nu era să crăp de curiozitate) au fost date şi ele după vreo lună, la o cu totul altă oră (târzie) decât cea obişnuită, probabil când le-a găsit femeia de serviciu a postului zăcând rătăcite într-o cutie în care n-aveau ce să caute.

Încă şi mai greu mi-a fost să înţeleg de ce tot Pro Cinema a difuzat, inclusiv în reluare după câteva luni, sezonul 1 al unui alt serial (chiar bun), “Sub acoperire”, care a avut în total doar două sezoane în perioada 2009-2010, eu însumi găsindu-l cu uşurinţă pe al doilea online. Mă gândesc doar că responsabili postului primiseră acel prim sezon ca o bonificaţie pentru cine ştie ce alt serial sau film achiziţionat şi nu s-au mai obosit să caute şi seria a doua pe care poate ar fi trebuit chiar s-o plătească.

De fapt, coincidenţă sau nu, am observat că mai toate sezoanele alea 5 sau 7 au ca perioadă de producţie anul 2009, la fel ca şi unele seriale cu un singur sezon (gen “Bestia”) transmise de Pro Cinema, încât concluzia mea a fost că după trei ani toate filmele se ieftinesc brusc pe piaţa internaţională, prilej cu care le cumpără angro şi ai noştri şi le dau de-a valma, indiferent dacă au difuzat sau nu sezoanele precedente, ori dacă au de gând să le mai dea, fie şi peste alţi trei ani, pe cele următoare.

Pentru că m-am lungit şi-aşa prea mult, poate am să povestesc altădată cum, de data asta Pro TV, din miile de filme (şi probabil zecile franţuzeşti) turnate în 2008, s-a gândit să programeze, tam-nisam, într-o noapte din 2012 (deci nu era vreo megapremieră pe ţară cu care să se laude) unul din mult mai puţinele care au fost făcute în două părţi, cu o urmare foarte importantă (era vorba de biografia unui celebru criminal francez), doar că pe a doua n-au mai dat-o nici până în ziua de azi şi sunt sigur că n-o vor mai da vreodată, pentru că imbecilii din p(r)ost probabil nici nu şi-au dat seama ce (nu) au făcut. Noroc cu DigiFilm, care le-a transmis recent pe ambele, de-am văzut şi eu cum sfârşeşte criminalul!

Şi pentru că m-am lungit şi mai mult povestind ce ziceam că o să povestesc altădată, chiar n-o să mai fac decât să amintesc în treacăt de AXN, care are alt obicei cretin şi anume de a începe un sezon (oricum mai nou decât cele de la Pro Cinema) şi a-l opri pe la sfert, după care începe (de pe la mijloc!) un alt sezon al aceluiaşi serial, şi abia într-un final fericit îl reia şi pe cel întrerupt, dar luând-o din nou de la capăt, cu primul episod (în situaţia asta sunt vreo trei seriale pe care le urmăresc eu şi deja mă gândesc serios să fac puţină ordine, îndreptându-mi iarăşi atenţia către internet, deşi urăsc chestia asta).

miercuri, 30 ianuarie 2013

CE SĂ NU FACI CU ZECE LEI

Tare aş vrea să ştiu (deşi nu chiar într-atât încât să mă apuc să fac singur o investigaţie în sensul ăsta) de unde a mai răsărit, cui aparţine şi ce mare profit sau alte beneficii dubioase poate să-i aducă proprietarului pachetul de canale de filme (vechi şi proaste) FilmBox. Eu m-am pricopsit cu el în urmă cu vreun an, când l-am primit gratis în cadrul unei promoţii de la UPC, dar în mod (a)normal, pentru a te abona la cele patru programe din componenţa lui (între care şi unul transmis în format HD!) trebuie să scoţi din buzunar zece lei pe lună, bani care ar putea fi utilizaţi cu tot atâta folos dacă te-ai şterge cu ei la fund, i-ai arunca în closet şi ai trage apa, fără să te mai oboseşti să-i dai pe hârtie igienică.

Cea mai mică dintre problemele lui e aceea că toate filmele sunt de categorie B şi C (presupunând că nu există Y şi Z) de pe la-nceputul anilor 2000 (deşi fireşte că în reclame eşti minţit că vei avea parte de cele mai recente producţii cinematografice) şi se plimbă la nesfârşit de pe un post pe altul, astfel încât dacă anul trecut pe vremea asta am pierdut unul pe FilmBox Family, îl pot vedea cu siguranţă azi sau cel târziu mâine pe FilmBox Extra 1. Ori invers. Pe FilmBox HD nu-l pot vedea, dar nu pentru că nu ar fi programat în interval de cel mult două săptămâni, ci pentru că aici avem de-a face cu un fenomen aparte: coloana sonoră a filmelor nu se sincronizează nici cu imaginea, nici cu subtitrarea. Fiecare dintre cele trei componente se derulează absolut independent de celelalte, aşa că pe la jumătatea filmului (socotind după imagine) poţi să citeşti replicile de la început şi să auzi sunetele şi dialogurile dinspre sfârşit. Chestie care persistă din prima zi (aşadar de peste un an!) şi tinde să se extindă şi la celelalte canale, unde deocamdată pare să fie introdusă doar experimental, fiindcă decalajele nu sunt decât de câte o scenă-două.

Asta îmi aminteşte de un alt pachet similar de mare succes, pe ruinele căruia nu m-ar mira să fi apărut ăsta, şi anume CineStar – ActionStar – ComedyStar, care a dăinuit vreo doi-trei ani, dispărând apoi subit. Pentru ăla chiar am plătit abonament trei luni (perioada minimă obligatorie), în care am şi văzut câteva filme oricum mai noi (la vremea respectivă) şi mai interesante decât oferă mizeria de FilmBox, până când, tot aşa, au început să se repete întruna, de le mai regăseam prin ghidurile TV şi la multă vreme după ce-mi reziliasem contractul.

Pentru că nu-mi imaginez să existe vreun întreprinzător atât de idiot încât să creadă că asemenea “afaceri” pot fi de succes, mai ales pe termen lung, am vaga bănuială că la mijloc e ceva necurat.


P.S. În legătură cu pachetul CineStar, puteţi găsi aici un articol foarte hazliu, care spune multe şi despre halul cum se prezintă Wikipedia în limba română: după ce e descris drept “un post de televiziune care difuzează (la prezent – N.B.) cele mai recente filme”, textul se încheie apoteotic cu “[…] CineStar a încetat emisia”.

marți, 29 ianuarie 2013

PONTA ŞI CHIŢOII LUI, CASCADORII PLÂNSULUI

Stăteam într-una din zilele trecute, după ce tocmai citisem despre noile măsuri propuse de Cabinetul Ponta ÎMPOTRIVA firmelor mici, care vor fi obligate să plătească un impozit de 3% pe venit în locul celui de 16% din profit (până acum microîntreprinderile aveau dreptul să opteze între ele) şi îmi imaginam şedinţa aia de guvern la care domnii miniştri se uitau unii la alţii cu priviri bovine în timp ce scuipatul căzut din gură li se prelingea încet pe bărbii poposind într-un târziu pe costisitoarele costume de prost-gust de firmă şi nu înţelegeau de ce, în pofida socotelilor atente şi complexe făcute cu ajutorul celor unsprezece degete (după numărătoarea lor) de la mâinile fiecăruia, Bugetul tot nu se închidea cum minţiseră ei în campania electorală, fiindcă nu veneau destui bani din capitolul “impozit pe profit”. Asta până când, cel mai isteţ dintre ei, probabil chiţoiul de Finanţe, a avut o revelaţie: “Băi, fraţilor, să ştiţi că ăştia n-au profit!”.

Puse în această lumină nouă, lucrurile păreau să capete un sens. Primul care se dezmetici complet fu premierul: “’tu-le muma-n c… de nenorociţi! N-au profit?! Atunci să le impozităm venitul!”. Pe principiul “dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!”, doar că acum trebuie de fapt să-l dea (la stat) şi pe-ăsta. Sigur, ulterior, pentru a nu fi acuzat că duce pe noi culmi ale absurdului principiile predecesorilor săi recenţi Boc şi Ungureanu, domnul Ponta o fi respins propunerile încă şi mai radicale, cum ar fi, de pildă, aceea de a se impozita de-a dreptul (şi) cheltuielile. Adică, dacă firma are venituri de 1 leu şi cheltuieli de 5, să fie impozitată cifra (de afaceri) mai mare. În paranteză fie spus, deocamdată, până-şi mai screm useliştii neuronul, “forfetarul” pedeliştilor rămâne în topul inventivităţii imbecile, pentru că ăia luau bani inclusiv de la firmele fără activitate, care n-aveau aşadar nici venit, nici cheltuieli, şi cu atât mai puţin profit, de impozitat.

Apropo de asta, chiar aseară îmi spunea un prieten că după ce şi-a suspendat activitatea firmei pe vremea lui Boc din cauza impozitului forfetar, a redeschis-o anul trecut, odată cu instalarea primului guvern Ponta şi abrogarea nenorocirii, a şi votat corespunzător în decembrie, numai că acum e hotărât să şi-o închidă dracului de tot, pentru că, în conformitate cu o altă prevedere, care – acum îmi dau seama – contrazice ultima mea frază din paragraful anterior (în sensul că useliştii şi-au scremut deja neuronul), se pare că va plăti pe garsoniera lui de bloc un impozit de zece ori mai mare decât vecinul de vizavi, doar pentru că are trecută acolo adresa firmei. Eu sper să fi înţeles el greşit, numai că în aceeaşi discuţie, un alt prieten – care, spre deosebire de primul, şi-a menţinut, cu chiu cu vai, firma deschisă şi sub jugul pedelist, iar după desfiinţarea forfetarului a avut o scurtă perioadă de înflorire în care şi-a achitat datoriile acumulate în anii precedenţi – e şi el hotărât nu doar să pună lacătul, dar să şi plece definitiv din ţară pentru că, după cum s-a exprimat, a luat cea mai mare plasă electorală (nu de-aia cu ulei şi zahăr!) din viaţa lui, la alegerile de anul trecut. Subscriu în totalitate!

luni, 28 ianuarie 2013

VICTORII MICI (DAR MULTE) PENTRU FAVORIŢII MARI

Uitându-mă din doi în trei, ca să nu spun din cinşpe-n şaişpe, la meciurile de tenis de la Australian Open – mai puţin finala, pe care am ocolit-o cu îndârjire, fiindcă nu suportam să-l văd din nou pe Djokovici învingător (mai ales în faţa lui Murray)! – mă gândeam ce ţi-e şi cu sportul (ăsta) la nivel înalt: cum o dai, cum o-ntorci, favoriţii ajung să se impună. Sigur, există şi surprize (de obicei, când favoriţii sunt ăia cu care ţin eu), dar nu cine ştie ce.

Djokovici însuşi, de pildă, până să ajungă în ultimul act, a scăpat de eliminare ca prin urechile acului în meciul cu elveţianul Wawrinka, impunându-se până la urmă în cinci seturi, cu 12-10 (!) în decisiv. Cam la fel s-a întâmplat cu Federer în meciul cu Tsonga sau, la scară o idee mai măruntă, cu Ferrer în cel cu Almagro. Marea surpriză a apărut, fireşte, la fete, unde favorita (mea) Sharapova a luat bătaie de la Li în semifinale!

Cel puţin la fel de izbitor este fenomenul în campionatele de fotbal importante ale Europei, unde nenumărate dintre meciurile marilor forţe, gen Manchester United/City, Juventus, Real Madrid, Barcelona, cu câte o codaşă a clasamentului sunt dramatice, adesea cu răsturnări spectaculoase de scor, dar în final înving (la limită) tot favoriţii. De NHL nici nu mai vorbesc: echipe care n-au mai prins de ani de zile un loc în playoffs şi care ajung la sfârşitul sezonului să aibă chiar şi cu câteva zeci de puncte mai puţin decât fruntaşele, evoluează mai mereu de la egal la egal cu acestea. Nu mai departe de sâmbătă, Toronto Maple Leafs conducea cu 2-0 după primele două reprize la New York pe Rangers, pierzând în final cu… 2-5!

E adevărat că nu de puţine ori îşi vâră coada arbitrii pentru ca totul să se termine cu bine pentru echipele mari, dar asta-i deja altă poveste.

vineri, 25 ianuarie 2013

"ANOTHER RAINY NIGHT"

joi, 24 ianuarie 2013

FLOARE LA URECHE

Nu ştiu ce naiba m-a apucat ieri de m-am uitat la ăla care stă pe locul cui ar trebui să fie preşedinte dacă am trăi într-o ţară normală, că dor de el sigur nu-mi era. A, ba ştiu! Auzisem vag ceva despre posibila devansare a alegerilor prezidenţiale şi-am zis să văd care-i treaba. Adică ce poate să mintă ăla pe tema asta. Şi-am văzut de mi s-a aplecat!

Pe scurt, individul socoate ca total inoportună şi imposibil de realizat banala comasare a alegerilor europarlamentare de la anul cu cele prezidenţiale, în schimb i se pare floare la ureche ca, eventual într-o săptămână-două, să se întâmple următoarele: să se modifice Constituţia – astfel încât mandatul preşedintelui să fie scurtat la patru ani –, el dimpreună cu toţi cei 588 de parlamentari (abia aleşi!) să-şi dea demisiile, după care să se organizeze simultan alegeri anticipate (cu patru ani!) parlamentare, alegeri anticipate prezidenţiale şi referendumul de validare a Constituţiei, prilej cu care, colac peste pupăză, s-ar pune în practică şi rezultatul referendumului din 2009, privitor la Parlamentul unicameral cu cel mult 300 de deputaţi (chestie care am impresia că necesită şi o uşoară schimbare din temelii a Legii electorale).

Şi cică oamenii devin mai înţelepţi odată cu înaintarea în vârstă!?

miercuri, 23 ianuarie 2013

DESCULŢE ÎN PAT

La început aveam doar o bănuială, pentru că acum o sută de ani, pe vremea când, copil fiind, probabil le văzusem pentru prima oară, nu dădeam importanţă unor asemenea detalii, dar în urmă cu câteva zile am avut o primă confirmare: în filmele americane (mai) vechi, tălpile femeilor (frumoase) tolănite în ipostaze mai mult sau mai puţin provocatoare pe un pat sau pe o canapea erau perfect curate.

Ce m-a făcut să am această bănuială, împreună cu aceea că la un moment dat cineva de la Hollywood a socotit drept lipsită de verosimilitate o aşa igienă excesivă, este faptul că în filmele americane (mai) noi, tălpile femeilor (frumoase) tolănite în ipostaze mai mult sau mai puţin provocatoare pe un pat sau pe o canapea sunt perfect murdare. Mai precis, de-a dreptul negre, de zici că nu s-au spălat de cel puţin două luni sau tocmai au umblat desculţe pe ruinele unei case arse. Găselniţă care nu mi se pare cu nimic mai verosimilă, în schimb e dezgustătoare.

P.S. Pe lângă situaţiile de mai sus, îi îndemn pe cinefilii cârcotaşi, ca mine, să numere filmele americane în care, atunci când personajele sunt într-un spital, se aude la staţia radio fix următorul anunţ, întâlnit, întâmplător sau nu, şi într-o piesă a trupei Queensrӱche: “Doctor David, telephone please… Doctor David, telephone please…”. Eu am ajuns la şapte!

marți, 22 ianuarie 2013

(NIMIC) DESPRE EXPERŢI

Pentru că tot am pomenit ieri, oarecum tangenţial cu tema principală, despre tenis şi Eurosport, trebuie să remarc o dată în plus apetenţa deosebită a responsabililor de la secţiunea în limba română ai postului respectiv pentru cooptarea unor “experţi” de tot râsul în rândul comentatorilor.

Pe lângă caraghioşii de la schi, despre care am tot scris, cei de la atletism şi vreo doi mai nou apăruţi de la snooker, despre care n-am apucat încă s-o fac, există un individ cu aere de mare cunoscător şi care se prea poate să fi fost cândva un antrenor de copii foarte mici sau chiar jucător de tenis (cu piciorul) de renume stradal (recunosc că nu ştiu cum îl cheamă, însă pentru că, la fel ca Robert Turcescu, am fost înzestrat şi eu cu oareşce ureche muzicală, sunt sigur că nu e nici Năstase, nici Ţiriac şi nici măcar Hărădău sau Cristian Tudor Popescu), dar care cu glas tărăgănat, încât fiecare frază de-a lui se întinde pe durata unui ghem întreg cu prelungiri, ne plictiseşte cu observaţii puerile, cum ar fi că un cutare jucător ar trebui să trimită mingea mai des (decât adversarul) peste fileu, pentru a emite pretenţii la victorie. Sau ne povesteşte ce rol important are alimentaţia în dezvoltarea copiilor care practică tenisul. Asta când nu debitează de-a dreptul nişte gogomănii monstruoase, cum s-a întâmplat într-una din zilele trecute, când, grăbindu-se să dea legătura pe o altă arenă, a simţit nevoia să ne anunţe scorul de-acolo, spunând că Maria Sharapova conduce cu… 7-0.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu domeniul chiar şi decât “expertul” Eurosport, fac precizarea că în tenis practic nu există acest scor. Seturile pot ajunge cel mult la 6-0, iar într-un tie-break se poate înregistra într-adevăr un 7-0, dar înseamnă că e şi câştigat, astfel încât formularea “conduce cu” e cel puţin improprie. Ce se întâmplase în cazul de faţă era că Sharapova câştigase primul set cu 6-0 şi conducea în cel de-al doilea cu 1-0, situaţie care mă face să mă îndoiesc totuşi serios că individul are sau a avut vreodată o legătură cât de măruntă cu sportul (alb).

luni, 21 ianuarie 2013

TREABA CU BAFTA

Din consideraţie pentru cititorul, altminteri fidel, care mi-a reproşat (iarăşi!) că scriu prea mult şi des pe teme sportive, deşi, de pildă, pe el, ca şi pe majoritatea românilor, îl doare-n fund de Arsenal (ca să nu mai vorbesc de Calgary Flames, Vancouver Canucks, Montreal Canadiens sau Philadelphia Flyers, că tot a început – prost pe linie pentru favoriţii mei, desigur! – noul sezon de NHL, cu o întârziere de vreo trei luni), n-am să spun astăzi despre tunari decât că de la o vreme şi-au făcut încă un obicei prost, şi anume să pună capăt interesului stârnit de un mare derby după numai zece minute de joc lamentabil, în care încasează deja două goluri şi/sau rămân în inferioritate numerică. Aşa a fost şi săptămâna trecută cu Manchester City şi ieri cu Chelsea, iar obiectivul mai realist de anul acesta ar fi situarea în prima jumătate a clasamentului, dacă nu cumva doar menţinerea în prima ligă.

Pe de altă parte, invocând şi eu aceeaşi afecţiune dorsală faţă de amintitul cititor, am să explic – poate o dată în plus, dar printr-un exemplu elocvent – cum stau lucrurile cu “bafta” mea în calitate de suporter al… oricui. Nu mai departe de ieri dimineaţă, deschizând televizorul pe Eurosport pentru a urmări transmisiunea în direct a unei competiţii de schi alpin pe care o aşteptam cu nerăbdare, am constatat că deşi se apropia vertiginos ora de start, încă nu se terminase un meci de tenis (tot în direct) de la Australian Open, dintre doi jucători ale căror nume, feţe şi naţionalităţi nu-mi spuneau absolut nimic. Scorul era 2-0 la seturi, 4-3 la ghemuri şi 40-15 (pe serviciul adversarului) în favoarea unuia dintre ei. Din simplul motiv că-mi doream ca meciul să se termine cât mai repede pentru a se comuta de urgenţă la schi, am început să ţin cu cel aflat deja în avantaj şi teoretic foarte aproape de victorie. Ei bine, fix din momentul acela a început revenirea spectaculoasă a celuilalt, care nu doar că a întors rezultatul acelui ghem şi a câştigat şi setul cu 6-4, dar – din câte am văzut întâmplător mai târziu – a dus partida în set decisiv, pe care oricum nu m-a mai interesat nici atât cine l-a câştigat, pentru că... din fericire cursa de schi a fost până la urmă transmisă pe Eurosport 2.

vineri, 18 ianuarie 2013

"RIOT IN EVERYONE"

joi, 17 ianuarie 2013

GRILA VIITORULUI

Digi Sport 1, Digi Sport 2, Digi Sport 3, Digi Film, Digi Film Premium, Digi Life, Digi World, Digi Animal World, Digi 24, Digi 24 Iaşi, Digi 24 Timişoara, Digi 24 Constanţa, Digi 24 Oradea, Digi 24 Braşov, Digi 24 Craiova… Başca variantele HD pentru multe dintre ele!

În ritmul ăsta, nu va trece multă vreme până când RCS&RDS o să-şi îndeplinească obligaţia contractuală de a oferi un anumit număr de canale, fără să mai trebuiască să difuzeze altele decât cele proprii, chit că toate posturile alea teritoriale nu sunt făcute decât să ocupe frecvenţele ca să nu le ia alţii, fiindcă nu văd pe ele decât poze şi benzi cu adresele locale ale casieriilor companiei. Slavă Domnului că nu se încalcă nicio Lege a audiovizualului!?

miercuri, 16 ianuarie 2013

POVEŞTI LA GURA MĂ-SII

Cu (sau fără) permisiunea cititorului meu, pe care, dintr-o condamnabilă făţărnicie, l-am obişnuit (rău) cu un limbaj aproximativ decent, chiar şi atunci când, dată fiind… complexitatea subiectului abordat, foloseam în intimitatea camerei mele de lucru unul de şofer bucureştean prins în trafic pe drumul spre aeroportul de unde avionul lui urmează să decoleze peste zece minute, dacă n-a făcut-o deja de cinci, astăzi îmi voi lua libertatea de a le adresa TUTUROR angajaţilor de la Enel, indiferent de funcţia ocupată în cadrul companiei, aşadar inclusiv ochelaristei deşirate de la serviciul personal şi cheliosului mustăcios de la contabilitate, un grosolan, dar baremi sincer, “’vă-n gură de nenorociţi!”, prefăcându-mă totodată, pentru câteva clipe, într-un necrofil atras de răposaţii dinspre partea lor maternă.

Asta pentru că aseară, marţi 15 ianuarie 2013 (mult) după Cristos, cu toate că nu locuiesc nici în mijlocul junglei amazoniene şi nici la marginea unui sat din Africa, ci aproape de buricul capitalei unui stat din Uniunea Europeană, mi s-a întrerupt din nou curentul preţ de trei ore, după ce duminică mai fusese întrerupt una şi ceva, deşi nu suntem nici în toiul verii, ca să dea vina pe aparatele de aer condiţionat, nici n-a venit (încă) gerul siberian, ca să spună că-i de la reşouri şi nici măcar mastodontul ăla de bloc nou de vizavi nu-i încă gata, ca să înceapă să bage textul cu “reţeaua subdimensionată”, de parcă eu sau vecină-mea de la trei ar trebui s-o dimensionăm corect. E numai şi numai de la nesimţirea şi incompetenţa lor de jigodii ordinare, care nu-s în stare să ia nici cele mai la mintea cocoşului măsuri când văd că aceeaşi defecţiune apare întruna în acelaşi loc (anul trecut au fost pe puţin zece!), cum ar fi, de pildă, să lase dracului acolo 24 de ore din 24, în  schimburi, o echipă de troglodiţi de-ăia de-ai lor gata echipaţi în salopete şi înarmaţi cu şurubelniţe, chei franceze, ciocane, patenţi, aparate de sudură, târnăcoape şi ce le-o mai fi trebuind, başca piesele de schimb care se tot strică. Iar după fiecare intervenţie ar face bine să nici nu mai pună la loc capacele de la doze, să nu mai strângă şuruburile şi să nu mai încuie uşile, pentru că a doua sau, maxim, a treia zi, tot o iau de la capăt, dar măcar scurtează durata reparaţiei, ca să mai prind şi eu câte o repriză de meci sau un final de film.

marți, 15 ianuarie 2013

SECRETUL POPILOR

Categoric, nu mă dau în vânt după popi. Pe de altă parte, nu manifest faţă de ei nici ostilitatea teribilist-infantilă de tip Mircea Badea, pe care am observat-o la multă lume. În principiu, îmi sunt mai degrabă indiferenţi şi oricum îi judec de la caz la caz.

Zilele trecute însă, cu ocazia prezenţei mele accidentale în faţa unui televizor deschis pe un post antipatic de ştiri, chiar m-a scos din pepeni un astfel de specimen. Este vorba despre duhovnicul Andreei Marin şi al lui Ştefan Bănică Jr., care tocmai dezvăluia “adevăratul motiv” al despărţirii cunoscutului cuplu. Pe un ton misterios şi oarecum conspirativ, Preagureşul dădea de înţeles că la mijloc ar fi fost ispitele abătute asupra celor doi, abţinându-se cu greu să furnizeze detalii încă şi mai precise, cum ar fi, de pildă, care dintre ei şi-a tras-o şi eventual cu cine, astfel că după mintea lui de preot, nu popă – cum a ţinut să precizeze la un moment dat! –, secretul spovedaniei a fost păstrat… cu sfinţenie.

Nu ştiu ce părere or fi având cei din fruntea BOR – care nu s-au grăbit să ia vreo măsură împotriva lui –, dar mie mi se pare că individul nu e nicidecum un preot adevărat, ci un fel de popa prostu’.

luni, 14 ianuarie 2013

DIN NOU ÎN BEZNĂ

De multă vreme tot spun că actualii fundaşi ai lui Arsenal au probleme la cap. Şi nu mă refer la cum dau cu el în minge. Aia e altă problemă, mai mică.

Ieri după-amiază de pildă, nu trecuseră nici zece minute din derby-ul de pe teren propriu cu Manchester City, când Koscielny a făcut unul dintre cele mai caraghioase faulturi clare pe care le-am văzut în cariera mea de microbist, strângându-l pe Dzeko într-o îmbrăţişare rotundă, completă şi oarecum perversă, pe la spate, de parcă i-ar fi fost metresă, şi doborându-l în careu. Mai caraghioase decât procedeul în sine au fost doar protestele pentru cartonaşul roşu încasat.

Deşi penalty-ul aferent a fost ratat, soarta londonezilor era deja pecetluită, fiindcă în fotbalul adevărat un om în plus pe teren este decisiv. De-aia nici nu m-am enervat atât de tare pe cât aş fi făcut-o în condiţii normale, când imediat după aceea mi s-a întrerupt lumina, pentru prima oară… după aproape trei luni întregi de la precedenta pană similară (pe cele foarte scurte nici nu le mai pun la socoteală), ceea ce constituie un record al ultimilor ani pentru Enel; presupun că sporurile şi bonusurile de sfârşit de an au fost fabuloase pentru o asemenea performanţă! Am reintrat în secolul XXI (sau măcar XIX), când era deja 0-2, rezultat rămas până la sfârşit, chiar dacă în ultimul sfert de oră echilibrul numeric de pe teren a fost restabilit prin eliminarea lui Kompany. Cursa tunarilor pentru un amărât de loc în cupele europene continuă însă netulburată!

vineri, 11 ianuarie 2013

"A ROSE FOR EPONA"

joi, 10 ianuarie 2013

FĂRĂ SUSPANS

După socotelile mele, nu cred să fi văzut nici un sfert din filmele creditate cu şanse de a fi anunţate astăzi, de la ora (României) 15.30, ca nominalizări pentru Premiile Oscar. Cu toate acestea, îndrăznesc să spun că ştiu încă de pe acum chiar câştigătorii galei finale, din 24 februarie, la trei mari categorii, acaparate foarte probabil de pelicula “Lincoln”: cel mai bun film (fie şi ca replică la victoria lui “The King’s Speech”, din urmă cu doi ani, care avea drept subiect tot un personaj istoric îndrăgit şi remarcabil, dar… britanic), cel mai bun regizor – Steven Spielberg, “vânat” de multă vreme pentru un nou trofeu, şi cel mai bun actor în rol principal, unde Daniel Day-Lewis (care mi-ar fi mai simpatic dacă n-ar anunţa întruna de câţiva ani buni că renunţă la actorie, după care mai acceptă cu modestie câte un mărunt rol titular) va fi (din nou) recompensat pentru că realizează într-adevăr un “recital actoricesc de excepţie” interpretându-l pe cel de-al şaisprezecelea preşedinte american. Nici măcar “Hitchcock” (cu Anthony Hopkins în rolul principal) nu cred să poată crea ceva suspans la capitolul ăsta.

miercuri, 9 ianuarie 2013

PROFETUL

Astăzi voi aborda un subiect (de psihologie) relativ complex: profeţia auto-împlinită. Dar pentru că nu mă pricep la mai nimic altceva, voi da un exemplu – cred eu, edificator – din fotbal, domeniu la care, pentru că se zice că se pricepe toată lumea, rezultă că mă pricep un pic şi eu.

Să luăm, de pildă, un meci de campionat al lui Arsenal Londra în compania unei echipe de coada clasamentului, sau, şi mai bine, unul de cupă cu o echipă de liga a patra. După ce până prin minutul 80 tunarii evoluează încântător, iar pe alocuri de-a dreptul entuziasmant, şi numai ghinionul, barele şi intervenţiile miraculoase ale portarului advers limiteză proporţiile scorului la 1-0 în favoarea lor, brusc antrenorul Arsène Wenger are o revelaţie. Cum ar veni, profeţia. Pusă în forma unui monolog interior ea ar suna cam aşa: “Până aici e bine, conducem, dar prevăd că în ultimele zece minute echipa adversă va forţa egalarea!”

Prin urmare, perfect logic după mintea lui, la prima întrerupere a meciului scoate doi dintre cei mai buni jucători (ofensivi) de până atunci şi îi înlocuieşte cu doi fundaşi. Rezultatul este instantaneu şi spectaculos, confirmând întru totul temerile (respectiv profeţia) francezului: echipa adversă se lansează furibund în atac, poarta lui Szczesny e luată cu asalt, fundaşii londonezi se calcă pe picioare şi resping disperaţi mingea (unii în alţii), iar în cele din urmă…

De fapt, rezultatul final nici nu mai contează. De obicei adversarii egalează (printr-un autogol), iar dacă urmează prelungiri obţin şi victoria. În cazurile fericite, dar mai rare, scorul se menţine. În ambele situaţii însă, Wenger se poate declara mulţumit de viziunea sa asupra jocului şi îndreptăţit să ceară o nouă prelungire de zece ani a contractului. Pe care o şi primeşte.

marți, 8 ianuarie 2013

ARIA TRĂDĂTORILOR

Poate pentru a marca într-un fel ziua de astăzi, 8 ianuarie, când se împinesc 78 de ani de la naşterea lui Elvis Presley, dar mai probabil dintr-o simplă şi oarecum fericită coincidenţă, Antena 1 a programat… sâmbătă noaptea târziu, sau mai precis duminică dimineaţa devreme, pe la ora 2 (?!) un film cu el în rolul principal. L-am urmărit şi eu (înregistrat, fireşte!), prilej cu care m-am enervat iarăşi din cauza nenorociţilor care fac traducerile la filmele muzicale şi mai ales a Voiculeştilor (recte patronilor) care nu-i dau naibii afară.

Ce pare să fie în continuare mult peste puterea de înţelegere şi a unora şi a celorlalţi e că melodiile din peliculele de acest gen nu sunt un soi de pauze publicitare lipsite de relevanţă şi de care eventual poţi profita ca să dai o fugă până la closet sau să mai zapezi un pic pe alte canale, ci fac parte integrantă din acţiune, atâta câtă e ea, iar textele sunt cel puţin la fel de importante ca replicile schimbate fără acompaniament, dovadă stând – chiar şi pentru retardaţi – mimica şi gesturile personajelor care interpretează şi ale celor care doar ascultă. Numai traducătorii cretini de la canalele noastre neaoşe (spre deosebire de cei de la TCM, de pildă) îşi zâmbesc în barbă de câte ori începe câte un cântec, dând pe repede înainte, fericiţi că au mai puţin de muncă.

luni, 7 ianuarie 2013

TRAUMA

Aşa cum îi spuneam deunăzi unui prieten, cu toate că stau la vreun sfert de oră de mers pe jos (în ritmul meu, cam de maratonist) de Piaţa Romană şi la vreo douăzeci de minute de Piaţa Universităţii, din motive lipsite de relevanţă pentru cursul naraţiunii, se întâmplă că am ajuns mai de curând (adică prin octombrie) în centrul Istanbulului, decât în al Bucureştiului, iar cu metroul nostru, de pildă, la o socoteală sumară şi aproximativă, reiese că se prea poate să nu fi circulat deloc pe parcursul întregului an 2012, care şi-aşa nici nu ştiu când a trecut!

Pe de altă parte, dintr-un soi de straniu patriotism local, cu totul şi cu totul nejustificat, la fiecare voiaj prin marile capitale europene am încercat să mă concentrez mai degrabă pe micile şi puţin numeroasele asemănări, decât pe enormele, nenumăratele şi dureroasele deosebiri dintre ele şi urbea mea natală şi absurd de dragă. În general metroul bucureştean făcea o figură onorabilă.

Pot să spun însă cu mâna pe inimă şi părere de rău că nicăieri nu mi-a fost dat să trăiesc traumatizanta experienţă de astăzi, a unei zile am senzaţia (încă) obişnuite de lucru de pe la noi, când la o oră de vârf, în timp ce jumătatea de oraş care nu bântuie – spre perpetua mea mirare – aiurea străzile de dimineaţă până seară se îndrepta către serviciu, a trebuit să aştept aproape zece minute până să vină o garnitură ticsită, şi asta numai pentru că efectiv nu am mai izbutit să mă întorc şi să mă ascund în pat sub plapumă, sau măcar s-o pornesc pe jos spre unde aveam eu treabă, indiferent cât de departe, pentru că o dată ce am coborât scările spre staţie am fost luat pe sus de valul uman şi purtat spre peron împotriva voinţei şi protestelor mele, încât doar fiindcă sunt genul de om în stare să-şi rişte şi viaţa pentru a se achita de datoriile curente am apucat să bag cartela în aparat, altminteri fiind practic azvârlit peste turnichet.

Cum naiba mi-o fi intrat mie în cap ideea stupidă că-n anul şi mai bine de când n-am mai călcat eu pe la metrou acesta s-a transformat şi la noi într-un mijloc de transport cât de cât civilizat?!