Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 27 februarie 2009

CIUNGUL A DAT, CARACATIŢA A LUAT

Zilele trecute am observat o chestie ciudată. Deşi ştiam că de la începutul anului dobânzile bancare nu mai sunt impozitate, din contul meu de card, ataşat unui modest depozit la termen cu virare lunară a dobânzii, parcă mai mult dispăruseră din banii pe care mizam, decât să se înmulţească. După ceva investigaţii, acompaniate de inerentele enervări cu o funcţionară toantă şi una şi obraznică pe deasupra, misterul s-a dezlegat: dacă tot s-a pomenit cu aşa plocon din partea statului – care cică stimula economisirea de către populaţie! – banca s-a gândit că ar fi un moment numai bun să dubleze (adică să mărească cu 100%) comisionul “de administrare a cardului” şi să introducă unul nou, “de gestiune lunară a contului”, echivalentul a fix 0,7 euro. Aşa, hodoronc-tronc!

Treaba asta cu comisionul special pentru gestionarea unui cont, ca şi cum activitatea obişnuită a băncii ar fi de fapt cu totul alta – vânzarea de ziare, de pildă, sau fabricarea chibriturilor – mă face să mă tem că mâine-poimâne m-aş putea trezi pe nota de plată de la restaurant cu un comision pentru spălatul farfuriilor sau de administrare a linguriţelor, pe lângă contravaloarea consumaţiei. Ori că nenea frizerul o să-mi ceară, separat, un comision de ascuţire a briciului. (Bine, imaginaţia mea merge şi mai departe, dar nu vreau să devin redundant sau să dau cuiva idei...)

Şi când mă gândesc cu câtă naivă satisfacţie ne este prezentat actul normativ prin care supermarketurile cică vor fi obligate să renunţe la taxele “de raft”, “de deschidere de magazin”, “de promovare”, “de catalog” şi altele la fel de aberante, ceea ce ar duce chipurile la ieftiniri de nu ştiu cât la sută, de parcă n-ar fi limpede că toate se vor transforma instantaneu într-un adaos comercial mai mare, de pildă, aşa încât cel puţin consumatorul să nu tragă niciun folos. A, şi să nu uit... Mai crede cineva că TVA-ul scăzut la alimentele de bază are vreun rost?

joi, 26 februarie 2009

NEAMURI MAI BUNE ŞI NEAMURI MAI PROASTE

Nu prea ştiu cum vine asta, dar Emil Boc a fost caracterizat de colegul său de partid Cezar Preda drept un om care “cântăreşte de mai multe ori înainte de a măsura o dată”. Părea să fie o trăsătură pozitivă. Prin urmare, cel puţin dintr-un punct de vedere lucrurile sunt sub control: premierul trebuie că are acum o idee destul de precisă în legătură cu greutatea şi (ceva mai vagă) cu înălţimea nepoatei sale îndepărtate (tocmai de la Cluj!), pe care abia dacă o cunoştea din auzite până să o întâlnească absolut întâmplător pe coridoarele Palatului Victoria (din Bucureşti), unde a fost adusă de o subalternă cam slugarnică, dar altfel de nădejde.

Cazul în speţă e într-adevăr unul cu ochi mari şi cu sprâncene pensate, care nici nu mă miră şi aproape că nici nu mă revoltă, de vreme ce, odată cu schimbarea din noiembrie anul trecut, surprizele mele în materie de politică guvernamentală nu au cum să fie decât plăcute, pentru că altfel mă aştept la tot ce e mai rău. Recunosc însă că uneori mă enervează când chestiunea asta cu “nepotismul” e pusă cam fără discernământ de presă, astfel încât acuzaţi sunt, la grămadă, şi cei care au devenit soţ şi soţie tocmai pentru că lucrau în aceeaşi instituţie, aşa şi cunoscându-se, naşii cu finii – care, din punctul meu de vedere, nici nu sunt chiar rude, ci mai degrabă foarte buni prieteni – sau cei care, neamuri ale cuiva anume fiind, e adevărat, au obţinut totuşi postul în urma unui concurs sau al unor alegeri.

miercuri, 25 februarie 2009

N-A FOST CUM PARE

Într-una dintre ediţiile hibrid ale emisiunii “Sinteza zilei”, în care erau abordate de-a valma subiecte economice şi de politică internaţională, responsabilul cu acestea din urmă, Valentin Stan, simţind un irepresibil impuls de a se arăta oarecum stăpân şi pe primele şi de a-l peria puţin pe colegul de platou Ilie Şerbănescu, s-a exprimat în sensul că altfel ar merge lucrurile în România (mult mai bine adică) dacă oameni de competenţa acestuia ar fi ascultaţi de către guvernanţi.

Bun, să spunem că principiul n-ar fi rău, însă domnul Stan probabil că şi-a rătăcit printr-un laptop mai vechi arhiva cu file-urile audio din perioada 1997-2000, altfel şi-ar fi putut aminti că – pentru scurtă vreme, e adevărat – domnul Şerbănescu nu doar că a fost consultat de factorii de decizie, dar a fost de-a dreptul ministru! Şi nu ţin minte să fi făcut cine ştie ce fapte de vitejie...

marți, 24 februarie 2009

AŞA MI-AŞ PLĂTI ŞI EU IMPOZITELE...

Nu că liderii sindicali, în special cei din învăţământ, mi-ar fi devenit mai simpatici de când îi aia la cap pe ăştialalţi – care oricum o merită din plin, după cât au mâncat în campania electorală – şi nu pe liberali, dar şmecheria cu alocarea a 6% din PIB pentru Educaţie (conform legii, vezi Doamne!), care sunt de fapt doar nu ştiu cât de la Buget şi restul din fonduri europene sau, şi mai haios, din veniturile proprii ale unităţilor şcolare, mi se pare că e ca şi cum eu aş susţine că i-am dat înapoi prietenului Costică suma de bani luată cu împrumut, numai că pentru o parte din ea îi pretind să-mi presteze câte ceva prin bătătură, iar o alta va trebui s-o scoată cum ştie el de la Florica, o vecină care mi-e datoare mie de câţiva ani...

luni, 23 februarie 2009

GARGARĂ

Nu e puţin lucru pentru un ministru de Finanţe, precum Gheorghe Pogea, ca în doar ceva mai mult de un sfert de oră să reuşească să nu răspundă la simpla întrebare “cu cât va creşte impozitul pentru un apartament de două camere după modificarea Codului Fiscal?”, făcând în schimb un istoric al evoluţiei pieţei imobiliare din ultimii 5-6 ani şi subliniind în repetate rânduri diferenţa dintre impozit, care nu va creşte cine ştie ce (?!), şi baza de impozitare, care va creşte ceva mai mult (?!), fără a explica şi în ce constă această diferenţă.

Cu alt prilej, într-un interval de nici zece minute, a criticat vehement obiceiul păgubos al fostului guvern de a se baza la construcţia Bugetului pe “venituri nesustenabile, care nu se obţinuseră niciodată”, după care a povestit cu mult aplomb cum, din cele zece miliarde de “euri” prevăzuţi de noul executiv pentru investiţii în infrastructură, doar trei sunt din surse proprii (taxe şi impozite), restul trebuind să vină din fondurile acelea europene pe care tot dânsul ne-a spus că până acum n-am fost în stare să le atragem! Toate astea să fie oare de bine?

vineri, 20 februarie 2009

AVENTURI ÎN (ALTĂ) REŢEA

Am impresia că până la urmă, deşi ar fi trebuit să fie cam invers, povestea asta cu portabilitatea numerelor a devenit o afacere pe cât de bună pentru companiile de telefonie, pe atât de proastă dacă nu chiar pentru toţi clienţii, cel puţin pentru unul: subsemnatul.

Din capul locului, vreau să precizez că nu mă număr printre beneficiarii noii reglementări, respectiv printre “migratori”, nu pentru că aş fi din cale-afară de mulţumit cu serviciile companiei căreia mai mult din comoditate îi sunt fidel de vreun deceniu, ci pentru că atunci când, în căutarea unora mai bune, m-am decis totuşi să fac marea trecere, s-a nimerit să-i cer referinţe despre compania rivală unui prieten care mi-a mărturisit că tocmai voia să facă acelaşi lucru, adică să-mi ceară mie referinţe despre compania rivală companiei al cărei abonat fidel era şi el cam din aceleaşi motive şi cam de tot atâta vreme ca mine. După care, mă credeţi sau nu, când împreună am cerut referinţe despre compania rivală ambelor noastre companii unui alt prieten, fidel, ce-i drept, de mai puţină vreme decât noi, acesteia, am aflat cu surprindere că, la rândul lui, se pregătea să ne ceară referinţe nouă... etc., în vederea unui transfer avantajos; aşa că fiecare din noi a rămas fidel în continuare vechii companii!

Am devenit însă victima ei (de noua reglementare vorbeam) pentru că alţi cunoscuţi, mai impulsivi, au făcut deja schimbarea, fără să-mi dea de veste, astfel încât, atunci când i-am sunat, în loc să-mi consum din căruţa de minute gratuite “în reţea”, de care beneficiez, şi pe care le-am şi pierdut pe luna respectivă, m-am pomenit că vorbisem pe nu tocmai puţini (că-s vorbă-lungă) bani, spre dubla satisfacţie a companiei. Pe undeva poate e şi vina mea, fiindcă, naiv cum sunt, atunci când citisem că abonatul care apelează un număr trecut în altă reţea va fi avertizat, mi-am imaginat că voi auzi o voce cristalină care să-mi spună, firesc, chiar ceva de genul: “Băi, fraiere, vezi că Gică a trecut în altă reţea!”. Când colo, avertismentul constă în nişte sunete bizare, pe care le auzi sau nu, şi pe care poţi oricum să le iei drept orice.

În consecinţă, acum, ca măsură de precauţie, de îndată ce mi se răspunde, prima mea întrebare, după ce salut, nu mai este tradiţionala “te deranjez?”, ci “în ce reţea mai eşti?”.

joi, 19 februarie 2009

MÂNCA-S-AR ÎNTRE EI DE SCUMPI!

După ce doi ani şi jumătate au stat cu un picior în guvernul Tăriceanu I şi cu toate celelalte au dat în el ca din opoziţie, sfârşind prin a şi-l lua şi pe cel binemeritat în partea de unde iese coada, iată că pediştii se bucură acum de un tratament similar spre identic de la fraţii lor de vai de crucea noastră pesedişti, care au băgat binişor la cap lecţia şi încearcă să-i răpună pe nesimţite şi cu nesimţire, servindu-se de aceleaşi arme înfipte discret, dar adânc, în spate. Cum n-am nicio îndoială că nici primii nu se vor lăsa mai prejos când vor înţelege pe deplin ce li se-ntâmplă, sper să asist cât de curând la o adevărată tragedie clasică din care să nu mai supravieţuiască decât, eventual, povestitorul.

miercuri, 18 februarie 2009

PREVIZIUNI DESPRE TRECUT

Poate doar mi s-a părut mie, pentru că aveam sonorul televizorului dat încet şi am auzit-o cam proastă, dar o cunoscută politiciancă, momentan cu adevărat neînregimentată în niciun partid, după ce până de curând a fost într-unul ca şi inexistent, vorbea iarăşi despre vechiul guvern liberal, reproşându-i că n-a fost în stare să ghicească-n stele că va veni o criză mondială, astfel încât să facă din timp ceva ca să limiteze proporţiile scorului în privinţa deficitului bugetar.

Ea săraca poate fi iertată creştineşte, fiindcă nici în general nu prea ştie ce face, însă apar în continuare superexperţi economici de prin ograda noii Puteri, care după ce-i beştelesc pe liberali că n-au calităţi de Mama Omida, se scuză de la politicos la agresiv pentru întârzierea cu care au scos minunea de Buget pe 2009 şi pentru perspectiva ca el să fie rectificat de nenumărate ori, începând probabil de a doua zi după ce va fi aprobat, aducând ca argument suprem criza, despre care, nu-i aşa?, din păcate, “nimeni nu poate spune cum va evolua”. Adicătelea, unii ar fi trebuit, chipurile, s-o anticipeze în toată grozăvia ei, efectiv din senin, când nimănui nu-i trecea prin minte că ar putea să vină, în timp ce alţii nu sunt în stare să spună mai nimic despre ea nici măcar după ce i-a lovit în moalele tărtăcuţei!

marți, 17 februarie 2009

TELEŞCOALĂ PENTRU INFRACTORI

Nu mi-e deloc limpede dacă toate dezbaterile astea televizate despre jafurile “ca-n filme” din ultima vreme ajută în vreun fel la prinderea infractorilor sau măcar la prevenirea unor astfel de evenimente de-acum înainte. Oricum se spun tâmpenii dintre cele mai mari, cum ar fi de pildă că în incinta şi, prin uşoară extensie, în jurul sediilor de bănci poliţiştii şi jandarmii nu ar avea jurisdicţie, acolo trebuind să acţioneze doar firmele private de pază, cu agenţii lor fie burtoşi, fie octogenari, fie şi una şi alta, sau că valul de violenţe manifestat de la începutul anului ar fi pus la cale de forţe (se subînţelege că politice, gen eternii şi fascinanţii vinovaţi de serviciu liberali) oculte care vor să discrediteze noua Putere! Un lucru însă e cert: fiecare dintre aceste talk-show-uri se constituie într-un adevărat manual al micului spărgător în devenire. Oricine şi-ar propune să o scoată la capăt cu criza economică apucându-se de furtişaguri din bănci nu trebuie decât să urmărească atent şi, eventual, înarmat deocamdată doar cu un creion şi o foaie de hârtie, foarte instructivele schimburi de experienţă dintre specialiştii reali sau închipuiţi invitaţi în ele!

luni, 16 februarie 2009

DE MÂNA A TREIA

Numai vreo cinci zile de mandat i-au trebuit noului ministru de Interne, Dan Nica al III-lea, să ajungă să se creadă un soi de Sherlock Holmes, Hercule Poirot, comisarul Maigret şi Minerva Tutovan la un loc şi să-şi imagineze că a găsit de unul singur... nu, nu chiar autorii jafului de la Banca Transilvania, ci toate celelalte motive, în afara incompetenţei propriilor subordonaţi, care l-au făcut posibil. Păi bine măi, dragi fesenişti cu putere de decizie, dacă ştiaţi că domnul Nica posedă aşa un talent înnăscut de detectiv, de ce naiba l-aţi pus în fruntea poliţailor abia din a treia încercare?!

vineri, 13 februarie 2009

LUCRURILE BUNE ŞI EFECTELE LOR DĂUNĂTOARE

Ori de câte ori citesc despre cel mai recent studiu ştiinţific al unei echipe de cercetători (de obicei americani sau englezi) de la o prestigioasă universitate, în legătură cu efectele unui aliment sau unei anumite activităţi asupra sănătăţii, aflu cu stupoare că el contrazice radical rezultatele celui precedent.

Să luăm, de pildă, ouăle. Dacă până la un moment dat toţi specialiştii au convingerea că ele determină creşterea colesterolului, fiind total contraindicat consumul a mai mult de unul pe săptămână, brusc se descoperă că, dimpotrivă, consumul a cel puţin două pe zi duce la... scăderea colesterolului! Niciodată, niciun astfel de studiu nu va pune în evidenţă faptul că elementul analizat pur şi simplu n-are niciun efect spectaculos asupra sănătăţii, nici benefic, nici malefic; e ori foarte bun, ori foarte rău, şi, repet, întotdeauna invers decât se ştia până atunci. Carnea de vacă: e când aliatul perfect împotriva cancerului, când îl provoacă. Guma de mestecat: când apără de carii, când le favorizează apariţia; când întăreşte maxilarul, când îl şubrezeşte. Tot aşa, o viaţă sexuală activă a bărbaţilor de peste 50 de ani, când îi predispune la afecţiuni ale prostatei, când îi fereşte de ele. Iar exemplele pot continua la nesfâşit...

Asta ca să nu mai spun că după ce un studiu recomandă, să zicem, cura de ridichi pentru tratamentul gutei, până să apară cel care va evidenţia efectul nefast al aceloraşi ridichi asupra aceleiaşi gute, apare unul care demonstrează fără putinţă de tăgadă că excesul de ridichi duce la apariţia calviţiei; aşadar, o vreme pari pus în situaţia de a alege ce preferi: să scapi de gută, dar să cheleşti, sau să-ţi păstrezi podoaba capilară, dar şi guta?

Eu suspectez că aceste riguroase cercetări ştiinţifice se desfăşoară cam aşa: pentru a vedea ce impact are consumul de prune asupra sănătăţii umane, se iau un grup de subiecţi, bine definit în privinţa numărului şi a structurii de vârstă şi pe sexe, căruia i se administrează regulat fructe proaspete, magiun şi alte preparate din prune, şi un grup configurat identic cu primul, căruia nu i se administrează. După un interval anume de timp se notează rezultatele. Astfel, dacă în cadrul primului grup, trei dintre subiecţi au făcut guturai, pe când în al doilea boala nu s-a manifestat, concluzia este că prunele au o certă influenţă în apariţia guturaiului. Pe de altă parte, dacă în al doilea grup, spre deosebire de primul, doi indivizi sunt implicaţi în accidente rutiere, rezultă că un consum regulat de prune previne acest risc.

joi, 12 februarie 2009

CARE ESTE LA FEL DE MINCINOŞI

Zilele trecute, într-o emisiune televizată, doi cunoscuţi comentatori îl cam dojeneau, aşa, părinteşte, pe şeful PSD şi, mult mai grav, al Senatului, Mircea Geoană, reproşându-i că în ultimul timp nu ezită să se poziţioneze în aceeaşi aripă a partidului cu Marian Vanghelie. Cum ar veni, vezi Doamne, ditamai intelectualul, politician rafinat, social-democrat modern, de tip european, dacă nu chiar cu papion, măcar cu o cravată asortată, alături de un... aşa şi pe dincolo, ca nea Marean de Ferentari.

Poate îmi lipseşte mie subtilitatea proprie unui analist politic, însă nu înţeleg în ruptul capului cu ce e mai bun un finuţ ca Geoană, care în campania electorală a încercat şi, din păcate, a şi reuşit să-i păcălească pe cei vreo 35% dintre alegători mai... naivi decât un Prostănac, promiţând cu aerul său convingător, de Obama alb şi mioritic, zeci de mii de euro fiecărui căpşunar repatriat, salarii mărite cu 50% pentru profesori din prima zi de mandat, români trimişi în cosmos ş.a.m.d, faţă de bietul Vanghelie, în gura căruia aceleaşi gogomănii ar fi putut baremi să pară nişte glume aproape nevinovate, şi pe care nici nu m-ar mira ca acum, după trecerea alegerilor, să-l aud recunoscând, cu bruma aceea de sinceritate frizând candoarea, care încă îl caracterizează: “Ei, ştiţi cum e în campania electorală... mai minte politicienii...”

miercuri, 11 februarie 2009

DACĂ MI-AR DA DE PETROL PRIN CURTE (II)

În, să zicem, continuarea aproape promisă a articolului de ieri, aş mai adăuga doar că – păstrând proporţiile şi ţinând cont de uşoara, foarte uşoara evoluţie a mentalităţilor – pe alocuri scandalul, deja înăbuşit în mare parte (ceea ce nici nu ştiu dacă e aşa bine), cu petrolul etc. îmi aminteşte de discuţiile din primii ani ’90, legate de privatizări, şi de regretele manifestate de unii chiar şi în zilele noastre că ne-a mâncat în fund să lăsăm din mâna iscusită a statului perle ale coroanei precum Petromidia sau Mittal Steel (fostă SIDEX!), doldora de bani (făcuţi, desigur, de oligarhii ticăloşiţi după ce le-au luat pe nimic deşi valorau chiar mai puţin de-atât, că ne costau, dar asta tinde să se uite), şi ne mulţumim acum doar să încasăm de la ele nişte amărâte de taxe şi impozite.

Ironic e că adepţii păstrării unui control al statului cât mai puternic nici nu-şi dau seama că – precum în celebra replică “mai bine vă ţin eu banii ca să nu vi-i fure alţii” – asta ar înseamna ca marile bogăţii ale patriei să rămână de fapt pe mâna celor pe care îi acuză că sunt atât de iresponsabili încât deja le-au înstrăinat! Ce vreau să spun e că, par egzamplu, dacă zăcămintele din Marea Neagră şi de aiurea ar rămâne ale statului, n-ar fi ca şi cum ar fi ale mele, sau măcar ale vecinului meu cretin de dedesubt; tot politicienii aceştia plini de păcate şi, nu-i aşa?, corupţi până-n măduva oaselor le-ar administra, cu mare grijă de ei înşişi...

(Fiţi liniştiţi, nu va mai urma... cred.)

marți, 10 februarie 2009

DACĂ MI-AR DA DE PETROL PRIN CURTE

Nu ştiu care e practica internaţională în materie de resurse petroliere şi/sau de gaze naturale, dar mi-am stabilit deja o strategie pentru eventualitatea – puţin probabilă, de vreme ce locuiesc la bloc – în care s-ar descoperi un zăcământ în fundul curţii casei mele.

Mai întâi, nu m-aş repezi să calculez pe degete cu cât m-am îmbogăţit, înmulţind cantitatea estimată de ce-o fi acolo cu preţul la metru cub, litru sau baril, pentru simplul motiv că, aşa cum s-a menţionat... e acolo, adică în străfundurile pământului, iar ca să ajungă la lumina zilei necesită oareşice muncă, nu? Apoi, că tot veni vorba, aş lua legătura cu cineva – aşa, ca un fel de firmă specializată – să facă toată treaba asta la care eu nici nu mă pricep şi pentru care nici n-am bani de investit. De fapt, nici măcar dacă mi-ar curge benzina direct la cişmea nu m-ar ajuta prea mult (că nici maşină n-am), aşa că m-aş mulţumi să semnez un contract de pe urma căruia să obţin cât bănet se poate doar pentru că firma cu pricina scociorăşte prin curtea mea şi vinde cui ştie (şi cât mai scump, sper) ce găseşte; o redevenţă, ceva...

(Va urma... poate. Dacă da, nu rataţi!)

luni, 9 februarie 2009

13 LUNI ŞI RESTUL ZILE

Pentru că, sincer, încă nu m-am dumirit cum stă treaba cu afacerea petrolului din Marea Neagră, dincolo de, presupun, vădita, deşi, ţin să precizez, relativ moderata şi cumva selectiva mea simpatie faţă de liberali, îi las pe cu vârf şi îndesat de numeroşi alţii să-i beştelească pe îndelete, iar dacă se va şi demonstra în Justiţie şi aşa mai departe că sunt vinovaţi, sper din tot sufletul să înfunde puşcăriile. Nu pot totuşi să nu remarc faptul că – dacă pricepui eu bine – principalul lor acuzator, pesedistul Iulian Iancu îşi bazează mare parte din pledoarie pe convingerea fermă că între 4 octombrie 2007, când guvernul Tăriceanu a emis o Ordonanţă de Urgenţă (nr. 101/2007) prin care se schimba (chipurile cu mârşavă premeditare) Legea petrolului şi 12 noiembrie 2008, când, astfel pregătit terenul, a scos celebra Hotărâre de Guvern (nr. 1446/2008) prin care îi fericea pe cei de la Sterling Resources în detrimentul statului, s-au scurs doar... 7 zile, manifestându-se aşadar o grabă foarte, foarte suspectă...

vineri, 6 februarie 2009

SLAVĂ DOMNULUI, DEOCAMDATĂ A MURIT DOAR SPECTACOLUL!

Sigur că aş avea şi lucruri mai bune de făcut, însă în general nu prea am chef de ele, iar pe de altă parte chiar îmi place să urmăresc la televizor competiţiile de schi alpin. Zilele acestea de pildă, mă uit la Campionatele Mondiale de la Val d’Isere, dar mă enervează teribil că gazdele franceze, probabil în speranţa de a face probele cât mai spectaculoase, le-au programat pe nişte pârtii absolut criminale, astfel încât la slalomurile super-uriaşe masculin şi feminin, cel puţin un sfert dintre concurenţi, inclusiv o mulţime de favoriţi, au abandonat!

În plus, chiar şi cei care au terminat cursa cu oasele întregi arătau pe schiuri exact la fel de stângaci ca mine, cu singura deosebire că eu arăt aşa chiar şi când stau, nu doar când încerc să mă avânt la vale, şi asta pe pârtia Bradul din Poiana Braşov, care e puţin mai mică decât movila de moloz din faţa spatelui blocului meu, unde tocmai s-a deschis un şantier. Per ansamblu însă, spectacolul a fost aproape la fel de comic, în loc să fie mult mai pasionant.

joi, 5 februarie 2009

SFÂRŞITUL DINAINTEA SFÂRŞITULUI

Dintr-un motiv sau altul, poate fiindcă am eu prea multă fantezie prost strunită, sau ceva, de câte ori îl aud pe câte unul deştept la televizor sugerând că, pentru a fi stăvilite actele suspecte – fie ele simple pomeni electorale sau complicate concesionări preferenţiale – săvârşite de un guvern în ultimele zile ale mandatului, ar trebui să se dea o lege prin care cu 2, 3... 6 luni înainte de alegeri acesta să nu mai aibă dreptul să se ocupe decât de administrarea treburilor curente ale ţării, aşa, ca un fel de guvern interimar, gândul mă duce la bancul acela cu Bulă ceferist care când a aflat că deraierea trenurilor e pricinuită aproape invariabil de ultimul vagon a propus soluţia simplă de a se desfiinţa ultimul vagon. Adică nu prea văd ce anume l-ar împiedica pe guvernul cu pricina să dea marile tunuri şi să ia toate măsurile populiste din lume tot în ultimele zile, dar cele dinaintea intrării în vigoare a termenului de graţie stabilit prin ipotetica lege...

miercuri, 4 februarie 2009

PĂI ATUNCI... SĂ LE CURMĂM SUFERINŢELE!

Dacă iniţial eram tentat să cred că invocarea unui furuncul ca problemă de sănătate pentru care un deţinut de teapa lui Gorbunov ar trebui eliberat din penitenciar ca să primească îngrijirile medicale adecvate e o exagerare şugubeaţă din partea detractorilor sistemului nostru judiciar, mi-am dat brusc seama că mă înşel amarnic în clipa când o foarte înţepată cucoană avocat ne-a explicat în direct, la o oră de vârf şi pe un post naţional, cu un aer competent de parcă ar fi urmat în paralel cu facultatea de Drept şi pe cea de Medicină, că “furunculul poate fi o afecţiune foarte gravă şi degenerativă”. Chiar nu e de râs!

E drept, ştiu şi eu o carte în care eroina murea de la o înţepătură de ac în deget, sau cam aşa ceva, dar speram că măcar un furuncul se poate trata într-un spital de puşcărie din România, înainte de a da în cine ştie ce complicaţii şi septicemii. Adică – îmi ziceam eu – nu e chiar Ebola, nu? Văzând însă cât de chinuiţi sunt de tot felul de astfel de boli aproape incurabile bieţii criminali odată ajunşi în detenţie, încep să mă gândesc dacă nu cumva reintroducerea pedepsei capitale ar fi un gest de milostenie la adresa lor din partea societăţii.

marți, 3 februarie 2009

ŞI DACĂ NU V-AM SPUS, VĂ REPET!

Dragi prieteni, vi s-a întâmplat vreodată ca în ziua de salariu, din motive obiective, independente de voinţa voastră, să nu primiţi banii cuveniţi, apoi să vă duceţi acasă, iar nevasta să vă facă un scandal monstru, convinsă fiind că de fapt i-aţi cheltuit pe curve sau pe băutură, şi, în ciuda tuturor eforturilor, să nu reuşiţi să vă dovediţi nevinovăţia? Nu? Ce bine! Slavă Domnului, nici mie! Ceva asemănător li se întâmplă însă liberalilor, care de vreo două luni sunt acuzaţi că au risipit, pe nu se ştie ce, nişte bani pe care, din cauza crizei economice, nu i-au încasat niciodată (deficitul ăla bugetar). Nu mai departe de ieri, de pildă, rolul nevestei mărginite şi cicălitoare l-a interpretat pedelista Sulfina Barbu.

luni, 2 februarie 2009

OBRAZUL CA TALPA

Dintre toţi politicienii actualei puteri care vorbesc despre greaua moştenire lăsată de guvernul liberal cei mai vehemenţi sunt tocmai cei din PSD, în frunte cu ajutorul de încurcat premierul Dan Nica şi ministrul Muncii în zadar Marian Sârbu, deşi în urmă cu doar câteva luni erau primii care-l şantajau la greu cu introducerea de moţiuni de cenzură şi retragerea sprijinului pe care nici măcar nu recunoşteau că i-l acordă, dacă nu devansează mărirea pensiilor – că tot prisoseau banii în vistieria aceea pe care acum o socotesc golită în mod iresponsabil de alţii – şi nu alocă fonduri substanţiale către comunităţile locale. Asta numesc eu culmea tupeului şi a neobrăzării în politică!