NEAMURI MAI BUNE ŞI NEAMURI MAI PROASTE

Nu prea ştiu cum vine asta, dar Emil Boc a fost caracterizat de colegul său de partid Cezar Preda drept un om care “cântăreşte de mai multe ori înainte de a măsura o dată”. Părea să fie o trăsătură pozitivă. Prin urmare, cel puţin dintr-un punct de vedere lucrurile sunt sub control: premierul trebuie că are acum o idee destul de precisă în legătură cu greutatea şi (ceva mai vagă) cu înălţimea nepoatei sale îndepărtate (tocmai de la Cluj!), pe care abia dacă o cunoştea din auzite până să o întâlnească absolut întâmplător pe coridoarele Palatului Victoria (din Bucureşti), unde a fost adusă de o subalternă cam slugarnică, dar altfel de nădejde.

Cazul în speţă e într-adevăr unul cu ochi mari şi cu sprâncene pensate, care nici nu mă miră şi aproape că nici nu mă revoltă, de vreme ce, odată cu schimbarea din noiembrie anul trecut, surprizele mele în materie de politică guvernamentală nu au cum să fie decât plăcute, pentru că altfel mă aştept la tot ce e mai rău. Recunosc însă că uneori mă enervează când chestiunea asta cu “nepotismul” e pusă cam fără discernământ de presă, astfel încât acuzaţi sunt, la grămadă, şi cei care au devenit soţ şi soţie tocmai pentru că lucrau în aceeaşi instituţie, aşa şi cunoscându-se, naşii cu finii – care, din punctul meu de vedere, nici nu sunt chiar rude, ci mai degrabă foarte buni prieteni – sau cei care, neamuri ale cuiva anume fiind, e adevărat, au obţinut totuşi postul în urma unui concurs sau al unor alegeri.