Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 27 aprilie 2007

A vota sau a nu vota: iată-ntrebarea...

Ceaţa în care continuă să fie învăluite consecinţele referendumului din 19 mai pentru demiterea Preşedintelui, îi creează, paradoxal, un mare avantaj tocmai lui Traian Băsescu. Dacă pentru susţinătorii domniei sale lucrurile sunt cât se poate de limpezi şi, cu mic cu mare, vor ieşi la vot pentru a-şi exprima adeziunea, cei care l-ar dori îndepărtat definitiv de la Palatul Cotroceni au o mare dilemă.

Cum, pe de-o parte, părerea cvasiunanimă, corectă sau nu, este că actualul şef al statului suspendat încă se bucură de o mare popularitate, iar pe de alta, chiar şi dacă nu ar fi aşa, este practic imposibil să se adune 9 milioane de alegători care să-l demită, în minţile multora dintre cei ostili lui ar putea încolţi ideea că există mai multe şanse de câştig dacă nu s-ar prezenta la urne, încercând astfel să forţeze invalidarea referendumului din pricina ratei scăzute de participare. Un referendum valid ar fi fără nicio îndoială unul câştigat de Traian Băsescu, chiar şi dacă scorul i-ar fi relativ defavorabil, în timp ce unul declarat invalid, coroborat cu neclarităţile legislative, lasă, după cum se vede, loc de interpretări.

Din păcate, o asemenea situaţie ar produce confuzie inclusiv în privinţa susţinerii reale pe care o mai are domnul Băsescu în rândul electoratului, cifra “nehotărâţilor” fiind umflată artificial.

joi, 26 aprilie 2007

Un meci de palmares: “olandezul” Băsescu vs. “coaliţia albaneză”


Dacă am privi referendumul pentru demiterea Preşedintelui ca pe un meci de fotbal decisiv între două echipe angrenate în preliminariile unui turneu final major, putem spune că Traian Băsescu are de departe prima şansă, în timp ce partidele anti-prezidenţiale joacă mai mult pentru palmares. Practic, preşedintelui suspendat îi este favorabil aproape orice rezultat, inclusiv o înfrângere, cu condiţia să nu piardă la scor – în termeni sportivi, un fel de Olanda-Albania 0-5, pe “Amsterdam ArenA”.

Din cauza actualei legi a referendumului, domnul Băsescu poate reveni la Cotroceni în patru situaţii din cinci, chiar dacă dintre acestea, cel puţin două ar reprezenta totuşi o adevărată umilinţă pentru domnia sa. Mai întâi, în caz de nevalidare a referendumului în urma unei participări sub 50%, indiferent dacă în cifre absolute pierde sau câştigă. Deci şi cu 7 milioane de voturi împotrivă şi 1 milion pentru (scor 0-3), dacă lucrurile rămân ca acum, Băsescu este reînscăunat! Apoi, în cazul validării referendumului, din nou indiferent de cifre, dar cu condiţia să nu aibă 9 milioane de cetăţeni împotriva sa. Prin urmare, şi dacă 8 milioane şi jumătate de cetăţeni se pronunţă pentru demitere, iar 1 milion împotriva ei (scor 0-4) tot Băsescu se “califică”.

Păstrând termenii comparaţiei fotbalistice, orice microbist ştie că pentru o echipă de talia Olandei chiar şi o victorie la limită “acasă” împotriva Albaniei este privită ca un semieşec. Cu alte cuvinte, un Traian Băsescu biruitor la mustaţă în confruntarea cu electoratul este practic un Traian Băsescu învins din punct de vedere moral şi întrucâtva al legitimităţii, chiar dacă îşi va reintra în drepturi depline la Palatul Cotroceni. Pentru a ieşi cu faţa curată din toată această poveste, “olandezul” Băsescu are nevoie de “o victorie concludentă” care “ar salva scaunul selecţionerului”. Nu-i mai puţin adevărat însă, că, tot în limbaj sportiv, “un rezultat pozitiv” al “coaliţiei albaneze”, nu ar reprezenta decât “o victorie de orgoliu”, îndelung comentată, îndelung lăudată, dar practic inutilă.

miercuri, 25 aprilie 2007

Chichiţe (ne)constituţionale

“În situaţia în care Curtea Constituţională constată că nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru valabilitatea referendumului, Parlamentul României va lua act de hotărârea Curţii Constituţionale şi va decide asupra procedurii de urmat”. Aşa sună hotărârea de ieri din plenul Parlamentului, care a inflamat şi mai mult spiritele pe scena politică şi care promite să ne ofere un spectacol de neuitat în cazul când referendumul nu va fi validat din cauză că nu se vor prezenta la urne cel puţin jumătate plus unu din numărul cetăţenilor cu drept de vot.

Despre faptul că impunerea unei anumite rate de participare la un scrutin poate duce la situaţii cel puţin ciudate, am mai scris, nu o dată. Acum politicienii noştri, mai chiţibuşari decât nişte avocaţi, constată din nou că nici Constituţia nu este atât de limpede pe cât ar fi putut şi ar fi trebuit să fie. În fond, cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe asupra demiterii preşedintelui, nereieşind de nicăieri cu precizie ce se întâmplă cu suspendarea lui dacă după referendum lucrurile rămân în coadă de peşte prin nerealizarea cvorumului. La o adică, se poate aprecia că deşi n-a fost demis, în urma pronunţării în acest sens a peste 9 milioane de alegători, suspendarea rămâne în vigoare, când normal ar fi fost ca la articolul 95 să se prevadă explicit că neîndeplinirea condiţiilor de demitere conduce automat la repunerea lui cu drepturi depline în funcţie.

E ca şi cum am avea un Cod rutier în care la capitolul “Semafor” ar exista numai două articole: 1. Pe culoarea verde este permisă trecerea; 2. Pe culoarea roşie nu este permisă trecerea. Ce se întâmplă însă dacă treci pe galben?! Isteţi din cale-afară, parlamentarii au decis practic că vor stabili asta abia după ce se va constata că cineva chiar a trecut pe galben, în funcţie de nu se ştie ce criterii!

Pe de altă parte, asistăm la nişte atitudini ridicole ale unor politicieni. De pildă, pedistul Daniel Buda se plângea concomitent că referendumul a fost pus dinadins de aşa-numita coaliţie anti-prezidenţială într-o sâmbătă pentru a nu se strânge suficient de mulţi participanţi la referendum, dar şi că de fapt se urmăreşte în ascuns posibilitatea prelungirii lui, printr-o ordonanţă de urgenţă, pe parcursul a două zile. Păi, ori... ori...

Singura instanţă care ar mai putea să tranşeze lucrurile este iarăşi Curtea Constituţională, cu condiţia ca de această dată textul emis după eventuala invalidare a referendumului să fie limpede şi să nu mai lase explicit la latitudinea Parlamentului luarea unei decizii, aşa cum a făcut-o în cazul avizului privind suspendarea Preşedintelui, când după o polologhie de 18 pagini conchidea: “Rămâne ca Parlamentul să decidă....”. Numai aşa rezoluţia de ieri a plenului ar rămâne practic fără obiect. Cel puţin în logica bunului simţ...

marți, 24 aprilie 2007

Voi cu cine aţi votat?!

În afară de avantajul transmisiunilor în direct, la posturi de mai mare sau mai mică audienţă, nu ştiu dacă mitingurile electorale, legale sau nu, ale lui Traian Băsescu îi fac prea mult bine. “Mulţimile” de simpatizanţi sunt deocamdată dezamăgitor de mici, adunate de prin toate colţurile ţării pentru a umple cu chiu cu vai câte o piaţă dintr-un mare oraş. Pe de altă parte, sondajele de opinie arată că preşedintele suspendat se bucură în continuare de suficientă popularitate cât să nu aibă nicio emoţie în privinţa referendumului, mai multă chiar decât în momentul câştigării alegerilor din 2004!

Admiţând că realitatea este reflectată de acestea din urmă, personal sunt frământat de o întrebare: de unde au răsărit ca din pământ atâţia oameni care să-l simpatizeze şi să-l susţină pe domnul Băsescu şi mai ales multe dintre ideile (idealuri ar fi poate prea mult spus) promovate, sincer au ba, de domnia sa?

Nedumerirea vine din faptul că o bună parte dintre ele sunt contrare celor pentru care a militat în primii ani de după Revoluţie. Oare cu ce forţe politice simpatizau cei care acum îl iubesc necondiţionat în 1990, când domnia sa era foarte activ în structurile feseniste care se luptau, uneori dincolo de limitele democraţiei, cu liberalii şi ţărăniştii? Din punctul meu de vedere, dacă Ion Iliescu & Comp. (din care făcea parte şi Traian Băsescu!) – au “confiscat” Revoluţia, actualul preşedinte, dimpreună cu partidul care-l susţine cu atâta zel, desprins şi el din marele FSN, au confiscat, pe de-o parte, ideile politice de dreapta, pe care de altminteri le “întinează” de zor în diatribe fără discernământ împotriva “oligarhilor”, “mogulilor”, “grupurilor de interese” etc., iar pe de alta, lupta împotriva fostei Securităţi şi a comunismului. Este de-a dreptul caraghios să-l vezi astăzi condamnând comunismul (din poziţia, recunoscută, de fost comunist!) şi acuzându‑i pe liberali că îl atacă printre altele şi din acest motiv, la 18 ani după ce PNL era pus la zid de toată suflarea fesenistă pentru sloganul “Alungaţi lupii!”!

Mai are rost să amintesc despre implicarea lui în mineriada din ‘90, despre acuzaţiile din dosarul “Flota”, aduse în atenţia opiniei publice – culmea! – chiar de unele dintre ziarele care astăzi îi ridică osanale, ori despre poziţia pe care o avea, alături de ceilalţi pedişti de frunte, chiar şi prin anii 1997-2000, în privinţa retrocedărilor (s-au uitat oare disputele din Parlament cu ţărănistul Vasile Lupu?), ori a Legii “Ticu”?!

Mie unuia nu-mi rămâne decât să sper că dacă pentru a asista la o “trezire” a electoratului în ceea ce-l priveşte pe Ion Iliescu a trebuit să aştept aproape 7 ani (şi nici atunci nu a fost una definitivă, coşmarul reluându-se după o pauză de 4 ani!), cu Traian Băsescu lucrurile vor merge ceva mai repede.

luni, 23 aprilie 2007

Noul Băsescu

Aşa cum anticipasem, noul val de inundaţii cu “documente” scoase printr-o fulgerătoare mişcare de prestidigitatori din mâneca propriilor calculatoare de către liderii PD şi cu mulţimi de cetăţeni revoltaţi şi în general cu 17 ani mai vârstnici decât pe vremea când soarele răsărea odată cu apariţia lui Iliescu, care au înecat mai întâi autocarele şi apoi pieţele din întreaga ţară, l-a făcut pe domnul Traian Băsescu să se răzgândească în privinţa demisiei. Decizie până la urmă înţeleaptă, chiar dacă asemănătoare ca două picături de apă de ploaie cu cea a premierului Tăriceanu din urmă cu doi ani. O demisie nu ar fi făcut decât să complice în mod inutil situaţia.

La drept vorbind, e limpede că nici cei mai înverşunaţi dintre adversarii domniei sale nu şi-au făcut vreo iluzie în privinţa finalităţii demersului de suspendare. În actuala ei formă, legea referendumului ar fi făcut destul de improbabilă până şi demiterea lui Ceauşescu! Greu de imaginat că vreodată nouă milioane de cetăţeni ai patriei vor ieşi la vot pentru a-şi sancţiona vreun conducător. De fapt, toată această poveste nu a avut drept scop decât afirmarea forţei Parlamentului şi acordarea unui avertisment lui Traian Băsescu. Şi chiar dacă majoritatea analiştilor au îndoieli serioase că domnul preşedinte s-ar mai putea schimba acum, la bătrâneţe, n-ar fi totuşi exclus să tragă oarece învăţăminte din ceea ce i s-a întâmplat.

În fond, analizând cu obiectivitate comportamentul şefului statului de-a lungul întregului mandat, constatăm că numai o mică parte din declaraţiile şi atitudinile sale au fost de natură să inflameze spiritele. Cu puţin tact şi diplomaţie din partea sa, nu doar că nu s-ar fi ajuns la actuala criză, dar e foarte probabil că lucrurile ar fi avut mult mai multe şanse să intre pe făgaşul pe care, cel puţin la nivel declarativ, el însuşi şi-l doreşte. În plus, nici popularitatea la care ţine atât, dar care – iată – prin strategia greşită, conflictuală, pe care a aplicat-o, a intrat pe o pantă accelerat descendentă, nu ar fi avut atât de mult de suferit.

Se ştie că tonul face muzica. Multe dintre temele abordate de Băsescu sunt corecte în esenţă, chiar dacă personal mă îndoiesc de sinceritatea lui. Poate că după 30 de zile de reflecţie şi răcorire, domnia sa va găsi şi tonalitatea adecvată pentru a le “interpreta”. Pentru asta însă, ar trebui în primul rând să devină un om dispus să dialogheze faţă în faţă cu cei cărora are a le aduce reproşuri, mai curând decât să monologheze ascuns între drapelele şi pereţii Palatului Cotroceni, faţă în faţă doar cu camerele de luat vederi.

vineri, 20 aprilie 2007

Săriţi, fraţilor, că ni-l suspendară!

Cu 322 de voturi “pentru”, 108 “împotrivă” şi 10 abţineri, Parlamentul României l-a suspendat pe Traian Băsescu din funcţia de Preşedinte. Într-un fel sau altul, fie la referendum, fie la alegeri anticipate, domnia sa va fi nevoit să se întoarcă la popor, după doi ani şi jumătate de mandat, împlinindu-şi una dintre promisiunile făcute în campania electorală, precum şi ceea ce părea a fi dorinţa sa cea mai arzătoare. Cum spune înţelepciunea populară: ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să primeşti!

Apropo însă de popor, bag seama că domnul Băsescu a cam pierdut legătura cu masele largi, nemaifiind înţeles de ele! Cu lacrimi, care mai de crocodil, care mai de-adevăratelea, în ochi, simpatizanţii şi susţinătorii săi politici îl imploră acum să nu facă gestul prea puţin cugetat al înaintării demisiei. Asta pentru binele lui (nu neapărat şi al nostru), ca să nu aibă vreo surpriză şi mai mare din partea adversarilor, care ar putea să-l transforme pe termen nedefinit în chibiţ prin vreo schimbare a legii electorale, aşa cum se zvoneşte prin târg. Deocamdată l-au transformat numai în contravenient la Codul rutier, taxându-l pentru că şi-a parcat întreaga coloană prezidenţială în mijlocul Pieţei Universităţii. Pesemne că toate locurile din parcarea de la Arhitectură erau ocupate de autoturismele celor care s-au grăbit să răspundă la chemările prin SMS ale propriilor conştiinţe civice, pentru a-şi spăla idolul de toate păcatele într-o tradiţională baie de mulţime. Sau mai curând duş (rece) dacă ţinem seama de numărul participanţilor la mitingul spontan, cu microfon şi boxe spontane cu tot.

Cum cele cinci minute prezidenţiale au bătut deja de mult până şi sfertul academic, iar epigonul Băseanu e pe cale să-şi întreacă inamicul public numărul unu şi maestrul într-ale răzgândirii Tăricescu, s-ar putea să asistăm, în schimbul spectacolului unei noi smiorcăieli în direct, la acela încă şi mai penibil al modificării subite de atitudine din partea liderilor (de opinie) de sorginte pedistă, care după ce zile în şir ne-au explicat cât de demnă, inteligentă şi, la urma urmelor, “singura posibilă în actualul cotext” e hotărârea Preşedintelui de a demisiona, ne vor demonstra cu acelaşi patos că e încă mai demnă, inteligentă şi inevitabilă cea opusă. Dar să nu ne grăbim.

joi, 19 aprilie 2007

Mica lovitură de stat

Începusem ieri să vorbesc despre mica lovitură de stat dată de Curtea Constituţională, care practic a modificat Legea fundamentală, fără să aibă prerogative în acest sens. “Mică”, la fel ca încălcările “mai puţin grave” ale Constituţiei pe care le statuează ea însăşi.

La prima, dar nu cea mai importantă schimbare a sensului textului constituţional operată de cei opt magistraţi m-am referit pe larg ieri, aşa încât nu voi reveni. Mult mai gravă mi se pare practic suprimarea unui întreg alineat din Constituţie! Este vorba despre articolul 87, care reglementează raporturile Preşedintelui cu Executivul, respectiv condiţiile în care şeful statului poate lua parte la şedinţele de Guvern.

După o întreagă demonstraţie alambicată şi neconvingătoare, Curtea ajunge la următoarea concluzie (pag. 11), scrisă cu caractere îngroşate (!): “Preşedintele are libertatea să participe la orice şedinţă a Guvernului”! Trei rânduri mai sus menţiona: “participarea Preşedintelui României la şedinţele Guvernului constituie, între altele, un mod de consultare a Guvernului”. Asta în condiţiile în care articolul 87 specifica limpede că există numai anumite teme pe care şeful statului le poate aborda din proprie iniţiativă, în rest neputând lua parte la şedinţe decât “la cererea primului-ministru”.

Vă amintiţi desigur tămbălăul de la ultima întâlnire în Palatul Victoria dintre Preşedinte şi Guvern, cu prilejul amânării alegerilor europarlamentare, când toată lumea se întreba dacă a fost şedinţă sau consultare sau altceva. Ei bine, de-acum va fi limpede. Confundând voit o simplă consultare cu participarea la o şedinţă (pe care, conform alin. (2) art. 87, o şi prezidează automat!), Curtea a pecetluit faptul că Preşedintele nu numai că va putea participa absolut când vrea el la întrunirile Executivului, dar va putea stabili şi ordinea de zi în funcţie de ceea ce crede el de cuviinţă să considere “subiecte urgente şi de importanţă deosebită”!

Celălalt precedent grav pe care îl stabileşte Avizul Curţii se află la pagina 6, unde se spune, referitor la relaţia Preşedintelui cu partidele: “în art. 84 din Legea fundamentală se prevede că acesta nu poate fi membru al unui partid politic, dar nu i se interzice să păstreze legături cu partidul care l-a susţinut în alegeri sau cu alte partide politice”! Şi chiar se dezvoltă ideea. Asta înseamnă că de-acum înainte şeful statului se va putea implica fără rezerve, făţiş şi – iată – curat constituţional, în orice campanie electorală a partidului preferat. Lucru ce ar trebui să ne dea de gândit, mai ales în condiţiile decalajului dintre alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale, decalaj ce avea menirea tocmai să elimine situaţiile în care o personalitate devine locomotiva unui partid.

miercuri, 18 aprilie 2007

Curtea mai buimacă decât Constituţia

Curtea Constituţională a dat ieri publicităţii forma finală şi completă a Avizului Consultativ în privinţa propunerii Parlamentului de suspendare a Preşedintelui României. Anacolutul despre care vorbeam după comunicatul din urmă cu două săptămâni a fost corectat prin introducerea unui cuvânt (“însă”) şi scoaterea altuia (“încălcări”), astfel încât acum reiese suficient de clar că avem de-a face cu un aviz negativ. În plus, de-a lungul celor 18 pagini, toate capetele de acuzare împotriva lui Traian Băsescu sunt respinse.

Din punctul meu de vedere însă, întregul raţionament al Curţii pleacă de la o premisă falsă, care demonstrează că semnatarii continuă să aibă aceeaşi mare problemă cu limba română. Lucru şi mai grav, ne aflăm în faţa unei mici lovituri de stat dată de către Curtea Constituţională, care prin interpretările sale a modificat practic Legea fundamentală, fără a avea prerogative în acest sens. Dar asupra acestui aspect voi reveni mai pe larg în zilele următoare.

Vorbeam despre premisa falsă de la care porneşte Curtea, şi anume că ar exista o distincţie între încălcările grave şi cele mai puţin grave ale Constituţiei: “Curtea Constituţională constată că nu orice faptă de încălcare a prevederilor Constituţiei poate justifica suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, ci numai “faptele grave”...” (pag. 4)! Judecătorii intră aici în conflict nu doar cu textul extrem de limpede al Constituţiei, care la art. 95 alin. (1) vorbeşte despre “fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei” (sublinierea îmi aparţine), ci şi cu “eminentul” profesor de drept constituţional Emil Boc şi cu însuşi preşedintele Băsescu, care nu o dată au explicat naţiunii că nu pot exista încălcări mai puţin grave – respectiv “fapte mai puţin grave”, prin care tot se încalcă Constituţia, dar mai cu gingăşie!

Este evident că membrii Curţii au schimbat complet sensul textului Constituţiei, aflându-se într-o profundă buimăceală. Dacă legiuitorul ar fi vrut într-adevăr să facă o distincţie între două tipuri de încălcări, ar fi formulat paragraful de mai sus, de la art. 95, astfel: “fapte prin care încalcă grav prevederile Constituţiei”; sau măcar: “fapte grave de încălcare a prevederilor Constituţiei”, cu menţiunea că în cel de-al doilea caz s-ar fi putut crea totuşi un echivoc.

Nu sunt jurist, însă pretind că am cât de cât proprietatea termenilor din limba română. Repet pentru a nu ştiu câta oară: în Constituţie se vorbeşte despre “fapte grave” care reprezintă în sine încălcări şi nu despre încălcări grave! Ceea ce e evident că încă nu le-a intrat în cap, şi e de presupus că nici nu le va mai intra vreodată, superînţelepţilor de la care aşteptăm cu atâta înfrigurare să ne lumineze ori de câte ori ne prindem urechile în şi-aşa confuza noastră Constituţie.

marți, 17 aprilie 2007

Secretul votului secret

După ce cu prilejul învestirii noului guvern Tăriceanu parlamentarii PD şi-au manifestat boicotul părăsind sala de şedinţe în momentul scrutinului, ieri liderul formaţiunii, Emil Boc, a anunţat strategia în privinţa suspendării preşedintelui: votul împotrivă, cu bilele la vedere. Probabil că cele două tipuri de acţiuni vor alterna de acum înainte ori de câte ori democraţii vor fi chemaţi să se pronunţe asupra chestiunilor arzătoare la ordinea zilei.

Mai întâi, ar fi interesant de ştiut cât de legală este practic violarea votului secret în Parlamentul României, cu atât mai mult cu cât după episodul Tănăsescu din Senat, de la moţiunea anti-Macovei, se decisese amenajarea unor cabine. Mâine-poimâine ne-am putea pomeni că un partid sau altul va inventa votul la grămadă, adunând, de pildă, toate bilele de la propriii senatori şi deputaţi în doi săculeţi pentru a le vărsa apoi în urne. Ca să nu apară nicio suspiciune de trădare! E drept că votul secret este privit mai curând ca un drept şi nu ca o obligaţie, numai că atunci nu înţeleg de ce eu, ca simplu cetăţean, nu am voie să-mi manifest public opţiunile, ştampilând, la alegeri, buletinul de vot în văzul lumii, pe vreo măsuţă din incinta secţiei, aşa, ca să ştie tot românul aflat prin preajmă pe cine prefer, şi eventual să ia aminte şi să mă imite, dacă încă mai are dubii; în schimb, sunt obligat să mă pitesc într-o cabină, ca să nu fac – vezi Doamne – campanie electorală!

Pe de altă parte, dintr-o perspectivă mai subtilă, anunţul de ieri al PD este întrucâtva surprinzător. De câteva zile, atât jurnaliştii pro-Băsescu, cât şi majoritatea liderilor democraţi şi peledişti încearcă se ne convingă cât de genială este mişcare preşedintelui de a-şi anunţa demisia în cazul suspendării, şi că şeful statului de fapt abia aşteaptă să reintre în lupta electorală, numai pentru a-şi umili adversarii luaţi prin surprindere şi a-şi spori legitimitatea. Dacă mai adăugăm avantajele colosale pe care PD şi PLD le-ar avea în cazul alegerilor prezidenţiale anticipate prin asocierea lor încă şi mai strânsă cu imaginea candidatului susţinut – acelaşi Traian Băsescu – mai că aş fi fost tentat să cred că problema suspendării va fi tranşată nu de voturile PSD, PC, PRM sau PNL, care încă şovăie şi dau senzaţia că se încurcă în tot felul de “negocieri”, ci chiar de cele ale parlamentarilor democraţi şi platformişti!

La drept vorbind, revenirea “atotputernicului” preşedinte-jucător de astăzi la statutul de biet candidat, pierdut printre cine ştie câţi alţii, nu cred să-i fie atât de benefică pe cât vor să să ne demonstreze amicii politici ai domniei sale. Iar “meciul” ar fi totuşi deschis oricărui rezultat!

luni, 16 aprilie 2007

Obligatoria suspendare

În mod normal, săptămâna aceasta conflictul dintre Parlament şi Traian Băsescu va fi tranşat într-un fel sau altul, deşi au apărut voci care susţin că dezbaterile pe tema suspendării preşedintelui s-ar putea întinde pe durata mai multor zile, dacă nu chiar săptămâni, prelungind suspansul. Este posibil să auzim destul de des cuvinte precum “lucrările plenului vor fi reluate...” mâine... marţea viitoare... şi tot aşa....

Cert este că după spectaculoasa şi teribilista ameninţare cu demisia din partea şefului statului, lucrurile s-au complicat şi mai mult, însă într-un mod defavorabil lui. De-abia acum s-ar putea ca reprezentanţii partidelor care au iniţiat procedura de suspendare să nu mai aibă încotro şi să trebuiască să voteze “pentru”. PSD, PC şi PRM nu îşi pot permite un eşec, aşa cum va apărea în ochii propriilor electorate orice fel de şovăială care să conducă la un rezultat al scrutinului în urma căruia domnul Băsescu să iasă basma curată, cu atât mai mult cu cât acest lucru îi va da şi mai multă apă la moară în viitor, îndreptăţindu-l să-şi continue nestingherit acţiunile în “limitele” lărgite cu de la sine putere ale Constituţiei, acţiuni transformate practic în precedente legale de un asemenea vot.

Într-o situaţie ceva mai fericită se află PNL deoarece a avut inspiraţia să nu ia nicio decizie tranşantă, fiind de aşteptat ca şi după şedinţa la vârf de săptămâna aceasta să-şi lase parlamentarii să voteze “cum le dictează conştiinţa”. Opoziţia, în schimb, a ratat inclusiv momentul deciziei Curţii Constituţionale, când ar fi putut interpreta avizul negativ (?) al acesteia ca obligatoriu pentru stoparea acţiunilor împotriva preşedintelui.

Din punct de vedere practic, demisia nu schimbă prea mult datele problemei. În cel mai rău caz totul va merge şnur pentru Băsescu, care se va alege cu un mandat nou-nouţ. Victoria acestuia ar fi însă una obţinută în luptă dreaptă, nu în urma unei retrageri laşe a social-democraţilor, conservatorilor şi peremiştilor ca reacţie de slăbiciune la şantajul prezidenţial, ceea ce îi va salva în faţa propriilor alegători, care vor accepta cu ceva mai multă seninătate că măcar favoriţii lor au făcut tot ce s-a putut pentru a-i scăpa de “tiran”.

În plus, trebuie să recunoaştem că atât PSD şi PRM, ca iniţiatoare ale demersurilor de suspendare, cât şi PC, care a furnizat încrâncenatul preşedinte al Comisiei de anchetă, ar cădea într-un ridicol absolut dând acum înapoi, oricât de abilă ar fi stratagema lor de a declara una şi a vota alta, ca în cazul învestirii Cabinetului Tăriceanu 2. Un vot împotriva suspendării nu le va atrage cu siguranţă niciun simpatizant din tabăra electorală a preşedintelui, în timp ce va rări şi mai dramatic rândurile celor proprii.

vineri, 13 aprilie 2007

Care pe care?

Precum în povestea cu nebunul, piatra şi înţelepţii, declaraţia făcută de preşedintele Băsescu ziarului Cotidianul, prin care îşi arată intenţia de a demisiona în cazul suspendării sale din funcţie de către Parlament, a dat un nou prilej de aprige dezbateri, analiştii şi politicienii de toate orientările întrecându-se în a face scenarii şi pronosticuri despre turnura pe care o va lua actuala criză transformată deja într-un circ în toată puterea cuvântului.

Departe de a deveni cât de cât rezonabil, Traian Băsescu demonstrează o dată în plus că e în stare să facă orice numai pentru a-şi afirma rolul de “jucător”, chiar de-ar fi să arunce ţara într-un haos general. Ultima sa manevră nu este în fond decât o ameninţare mai mult sau mai puţin voalată cu baubaul Gigi Becali. Sfătuit probabil de proaspătul consilier Sebastian Lăzăroiu, fost director CURS, domnia sa mizează pe spaima politicienilor de patronul Stelei, atât de bine plasat în sondajele de opinie. Fără îndoială că preşedintele încearcă o hăhăitoare satisfacţie la gândul că, în cazul unor alegeri prezidenţiale anticipate, inamicii săi de astăzi, în frunte cu liberalii şi pesediştii, ar fi nevoiţi să-l voteze într-un foarte probabil tur doi, numai pentru a-l căpăci pe Becali, aşa cum s-a întâmplat în anul 2000 la confruntarea dintre Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor. Altminteri s-ar fi mulţumit pur şi simplu “să se întoarcă la popor” prin intermediul referendumului devenit obligatoriu odată cu suspendarea.

Pe de altă parte, demisia poate fi privită şi ca o soluţie de compromis. Văzând tendinţa descrescătoare a popularităţii sale, preşedintele s-ar putea să-şi fi făcut socoteala că e mai bine să înceapă un mandat – al doilea şi ultimul, nota bene! – întreg de cinci ani, cât se mai bucură de oarece încredere, nefiind dispus să aştepte până la încheierea actualului, când o nouă înscriere în cursa electorală ar fi putut sfârşi cu un eşec răsunător.

Numai că, în logica lui “care pe care?” impusă de Traian Băsescu, eu mai am în minte două scenarii nu cu mult mai trase de păr decât altele. Primul ar fi ca, după eventuala victorie în anticipatele prezidenţiale de prin vară, Parlamentul, în aceeaşi componenţă de acum, să reia procedurile de suspendare, găsind cât de curând un pretext. Al doilea ar fi ca în intervalul dintre demisie şi alegeri, acelaşi Parlament să înceapă rapid demersurile de modificare a Constituţiei, astfel încât România să devină subit republică parlamentară, cu un şef al statului ales de Legislativ! Că dacă-i bal, bal să fie, nu-i aşa?

joi, 12 aprilie 2007

Alianţa se întoarce!

Dacă imediat după anunţul domnului Tăriceanu de restructurare a guvernului frustrarea democraţilor, altminteri de înţeles, s-a manifestat prin declaraţii dintre cele mai războinice şi ameninţări cu o opoziţie cruntă şi chiar cu dizolvarea pe cale juridică a Alianţei, de vreo două zile tonul ambilor protagonişti pare să se fi înmuiat, unii lideri PD mergând până la a admite posibilitatea unei participări pe liste comune la viitoarele alegeri locale, măcar pe ici pe colo, în timp ce liberalii invocă protocolul dintre cele două formaţiuni pentru a respinge tendinţele migratorii ale unor democraţi, gen Vasile Bran, mai fideli faţă de funcţiile ocupate decât faţă de partidul care i-a propulsat în ele.

Toate acestea mă fac să cred că n-ar fi deloc exclus să asistăm, mai devreme sau mai târziu, la un soi de episod doi al seriei “Alianţa”, respectiv “Alianţa se întoarce”. Spuneam undeva că una dintre şansele de salvare ale liberalilor în cazul eşecului actualului cabinet Tăriceanu II ar fi demisia lui după alegerile europarlamentare din toamnă şi eventual forţarea anticipatelor. În fond, privit dintr-o perspectivă raţională şi împăciuitoare, noul guvern poate fi socotit tot unul de coaliţie între Alianţa DA şi UDMR, în ciuda absenţei componentei democrate. Totodată, să nu uităm, conform ultimelor sondaje de opinie, electoratul fidel dreptei unite pare în continuare dispus să învestească ADA cu o cotă de cel puţin 40 de procente, scor ce ar putea chiar să crească în situaţia unei “sfinte împăcări”, datorită uşurării resimţite de alegători după ce le-a şuierat glonţul roşu al PSD pe la ureche.

Evident, această ipoteză se bazează pe flexibilitatea şi disponibilitatea la compromis ale democraţilor şi mai ales liberalilor. Aceştia din urmă sunt cei care ar trebui să cedeze cel mai mult. Condiţia de bază a resuscitării alianţei dintre cele două formaţiuni este, fără îndoială, renunţarea PNL la rolul de “locomotivă” a ei şi implicit la funcţia de premier, în favoarea democraţilor, cu atât mai mult cu cât tot sondajele arată că ponderea liberală s-a diminuat drastic, iar tendinţa este de scădere accelerată, mai ales după asumarea cvasiintegrală a guvernării.

Primul semn vădit de bunăvoinţă din partea PNL ar putea fi chiar votul pentru suspendarea preşedintelui. O “abţinere” prin retragerea din sală a parlamentarilor liberali, după modelul aplicat de democraţi la învestirea noului Executiv, ar demonstra, pe de-o parte că nu sunt ranchiunoşi, iar pe de alta că rămân consecvenţi dorinţei de stabilitate politică pe care o invocă necontenit, dat fiind faptul că o ţară cu un preşedinte suspendat şi eventual demis numai stabilă nu poate fi numită.

Desigur, toate acestea reprezintă doar un scenariu din multele care pot fi imaginate, iar personal nici nu sunt convins de eficienţa lui, în cazul transpunerii în practică, decât poate cu condiţia ca personajele principale să fi învăţat câte ceva din ceea ce li s-a întâmplat în ultimii doi ani. Lucru cam greu de crezut.

miercuri, 11 aprilie 2007

Opoziţie de cursă lungă

Dacă ar fi să dăm crezare informaţiilor apărute în mai toată presa centrală de astăzi, plecarea de la guvernare a Partidului Democrat este pe cale să dea naştere unor tensiuni nu tocmai de neglijat în sânul formaţiunii domnului Boc. În ciuda tuturor măsurilor de precauţie luate, am asistat deja la prima dezertare de marcă, cea a lui Vasile Bran, dispus să sară peste noapte în barca liberală numai pentru a-şi păstra postul de vicepreşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului. Rămâne de văzut dacă avem de-a face numai cu o excepţie care să confirme regula retragerii paşnice sau dimpotrivă, cu vârful aisbergului.

La drept vorbind, o asemenea revoltă n-ar fi tocmai nejustificată. După patru ani de opoziţie chinuită, o revenire en fanfare la putere şi doi ani de guvernare destul de eficientă, felul în care democraţii au fost nevoiţi să ia din nou calea pribegiei politice este mai curând absurd. În fond, timp de doi ani, pediştii au găsit în PNL un partener de guvernare suficient de comod şi tolerant. Să nu uităm că, deşi au câştigat alegerile oarecum la remorca liberalilor, ei au reuşit să-i cam joace pe degete, obţinând pe lângă cele mai influente şi vizibile ministere, precum Internele, Justiţia, Integrarea Europeană, Învăţământul, Transporturile – completate pe parcurs, în urma unor manevre nu prea ortodoxe, cu Apărarea – şi postul de primar al Capitalei. Toate acestea făcându-şi liniştiţi obişnuitul joc duplicitar de partid aflat la guvernare, însă cu nenumărate accente critice menite să-i aducă beneficiile unuia de opoziţie.

Acum în schimb, lucrurile stau exact pe dos. Deşi trecuţi în opoziţie, democraţii vor fi mai degrabă asimilaţi cu o formaţiune aflată la putere, din cauza asocierii lor atât de strânse cu preşedintele Băsescu. Cum în istoria noastră politică postdecembristă nu a existat vreun caz în care un şef de stat în exerciţiul funcţiunii să crească necontenit în popularitate odată cu trecerea timpului, este de aşteptat ca şi simpatia de care se bucură în rândul electoratului democraţii să urmeze panta descendentă a fostului lor lider. Asta dacă nu cumva vom fi martorii unei noi schimbări bruşte de macaz din partea lor.

În plus, PD este acum izolat pe scena politică, fapt ce ar putea avea consecinţe grave chiar şi pe termen mai lung. După ce au pus-o de mămăligă cu liberalii, e greu de crezut că în urma viitoarelor alegeri, oricând vor fi ele, democraţii vor găsi, de pildă, în PSD un aliat la fel de maleabil şi îngăduitor ca PNL, dispus să le suporte toate capriciile, aşa cum a făcut-o acesta timp de doi ani şi, fără îndoială, ar mai fi făcut-o încă o dată pe-atât dacă nu şi-ar fi vârât coada Traian Băsescu. În consecinţă, n-ar fi exclus să fi asistat zilele acestea la începutul unei lungi şi nu tocmai frumoase, din punctul lor de vedere, perioade de opoziţie.

marți, 10 aprilie 2007

Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o!

Orice om cu un minimum de bun-simţ şi care se străduieşte să fie cât de cât obiectiv trebuie să recunoască faptul că la originea crizei care continuă să zguduie din temelii lumea noastră politică se află preşedintele Traian Băsescu. Nu-i mai puţin adevărat că de la un moment dat adversarii săi, în frunte cu cel mai temut dintre ei, premierul Tăriceanu, s-au lăsat angrenaţi în acest scandal păgubos pentru toată lumea, refuzând cu încăpăţânare să-şi asume rolul celui mai deştept, care cedează primul.

Din punctul de vedere al partizanilor domnului Băsescu, scuza atitudinii sale de jucător hiperactiv o reprezintă ambiţia, altminteri întru totul lăudabilă, de a schimba faţa politicii autohtone, curăţind-o o dată pentru totdeauna de “oligarhi”, “băieţi deştepţi”, “grupuri de interese” şi toate celelalte rele ce compun “sistemul ticăloşit”. Din nefericire, constatăm că efectul nu este deloc cel scontat.

Săptămâna trecută, agenţia de evaluare “Standard&Poor’s” a găsit de cuviinţă să ne scadă, după nouă ani (!), ratingul de ţară, de unde ar cam reieşi că până acum specialiştii de acolo nu înţeleseseră cât de gravă este situaţia din România. Într-o eroare similară par a se fi aflat şi oficialităţile europene care ne-au acceptat în UE, în timp ce singurul om cu scaun la cap din lume, conştient de dezastrul reprezentat de corupţia generalizată de pe meleagurile dâmboviţene este – nu-i aşa? – domnul Băsescu!

Lăsând gluma la o parte, e limpede că abia odată cu accentuarea crizei şi creşterea instabilităţii politice, reflectată mai ales de instalarea noului guvern "ultraminoritar", observatorii străini încep să se îngrijoreze cu adevărat. Lucru care ar trebui să-i dea de gândit domnului preşedinte şi să-l facă să priceapă că uneori mai binele este duşmanul binelui.


vineri, 6 aprilie 2007

Solomoni de Dâmboviţa


În înţelepciunea ei solomonică, Curtea Constituţională a dat ieri două verdicte menite să împace şi capra şi varza şi lupul, reuşind, dimpotrivă, să nemulţumească pe toată lumea. Atât în privinţa sesizării Parlamentului în legătură cu posibilele încălcări ale Constituţiei de către preşedintele Traian Băsescu, cât şi a plângerii premierului în cazul Cioroianu, răspunsurile au fost perfect ambigue şi interpretabile.

Dincolo de judecata lor mai bună sau mai rea, mai imparţială sau mai subiectivă, cei nouă membri ai Curţii au o evidentă problemă cu limba română. Practic, fraza care se constituie în rezoluţie pentru prima speţă este un anacolut, o construcţie sintactică fără cap şi coadă, după cum poate constata oricine are curiozitatea să o citească. N-am să fac o analiză amănunţită pe text – fiindcă ar fi oricum inutilă, neavând cum să ducă la vreo concluzie fără echivoc – însă aş vrea să mă refer la un singur aspect. Aşa cum arătam şi eu undeva şi cum ieri însuşi preşedintele Băsescu a subliniat, Constituţia nu poate fi încălcată “grav” sau “mai puţin grav”. Ori e încălcată, ori nu e. De aceea, chiar citind fraza buclucaşă în cheia propusă de partizanii şefului statului, în frunte cu eternul şi fascinantul Emil Boc, respectiv luând un fragment oarecum rupt din context şi interpretându-l ad litteram, în sensul unui aviz negativ dat Parlamentului, mă nedumereşte următoarea formulare: ”[...] nu pot fi calificate drept încălcări grave [...]”. Reiese că domnul Băsescu ar fi săvârşit încălcări, dar aşa, mai mititele, în urma cărora eventual să fie suspendat numai puţin, vreo câteva zile poate, nu o lună întreagă!

Cât priveşte cea de-a doua decizie, lucrurile sunt mult mai simple, judecătorii Curţii spălându-se de fapt pe mâini graţie recentei remanieri guvernamentale care a dus la stingerea conflictului. Cu alte cuvinte, hoţul neprins e negustor cinstit, iar preşedintele a scăpat basma curată. În plus, pe viitor i se recunoaşte dreptul de a refuza un candidat propus de premier (doar în situaţia când “nu îndeplineşte condiţiile legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului”!), deşi nu-l are şi pe cel de veto (?!), adică practic poate amâna o decizie a prim-ministrului exact atâta timp cât îi ia acestuia din urmă să se plictisească şi să se răzgândească; o dată, de două ori... până pune naibii pe cine trebuie!

joi, 5 aprilie 2007

Traian Iliescu

Spuneam într-un articol mai vechi că ceea ce se petrece acum în viaţa noastră politică seamănă izbitor cu situaţia din primii ani de după Revoluţia din decembrie 1989. Apariţia de ieri a preşedintelui Băsescu – această variantă 2007, cu înrăutăţiri, a modelului “Iliescu ‘90” – m-a convins o dată în plus că nimic pe lume nu este întâmplător. Strategia de imagine a actualului şef al statului se bazează pe aceleaşi elemente de discurs demagogic şi populist folosite şi de ilustrul său predecesor şi maestru. Am putea realiza chiar şi un glosar care să ne călăuzească în descifrarea mesajelor mai mult sau mai puţin voalate, însă la fel de veninoase debitate cu orice prilej de domnul Iliescu Doi şi de tovarăşii de drum ai domniei sale.

Dacă în 1990 pericolul absolut care pândea tânăra noastră democraţie era reprezentat de “moşieri” şi de “foştii mari industriaşi”, cu toţii nerăbdători să iasă de prin mormintele lor năpădite de buruieni pentru a-şi recăpăta averile şi a pune mâna pe “avuţia întregului popor”, acum ameninţările similare vin din partea “oligarhilor”, a “grupurilor de interese” şi a “băieţilor deştepţi”. E suficient să ne uităm cum se însufleţeşte ca prin farmec chipul altminteri împietrit, veritabil “poker-face”, al domnului Stolojan, atunci când rosteşte cu aerul că ar fi gata să vomite pe camerele de luat vederi termenii “oligarhi” sau “petro-liberali”. Un fel de “golani” sau “huligani”, cum ar veni.

Tot prin ‘90, deoarece Răul în stare pură trebuia să poarte un nume propriu, pentru a fi mai uşor identificat de toţi oamenii de bine, săraci, cinstiţi şi înşelaţi, i s-a spus simplu: Coposu. Ca un veritabil Prinţ al Întunericului, cum era zugrăvit de duşmanii săi de clasă fesenişti, venerabilul ţărănist avea şi un secondant de marcă, în persoana domnului Raţiu, precum şi o oaste întreagă de diavoli, PNŢ. Între timp lucrurile s-au mai schimbat, însă nu prea mult, iar corespondenţii lor moderni sunt Dinu Patriciu, respectiv PNL, firul roşu care-i uneşte peste timp fiind papionul, lucru ce a fost recent subliniat de Traian Băsescu, pentru ca asocierea să fie cât mai uşor de făcut.

Bineînţeles că nici coasta domnului Băsescu nu este mai ferită de ameninţarea sulei decât era odinioară cea a lui Iliescu, la loc de frunte în acest proces de împungere dureroasă aflându-se în continuare “o anumită parte a presei”, ceva mai bine organizată decât în urmă cu 17-18 ani, şi anume în “trusturi” controlate de “magnaţi” şi “moguli”.

La drept vorbind, această tactică de a dezgropa spectrele arhetipale din conştiinţa unui popor îndobitocit de comunism se bucură de mult succes, pentru că, dacă pensionarii şi gospodinele care pe la începutul deceniului trecut mângâiau pe căşti şi lămpaşe minerii veniţi în vizită de lucru, cu îndeletniciri horticole, prin Piaţa Universităţii, or mai fi dispărut pe cale naturală, e clar că fiii şi nepoţii lor au fost crescuţi într-un spirit corespunzător, ducându-le moştenirea mai departe. Unii au devenit chiar ziarişti.

După părerea mea, impresia că românii au basculat în masă către opţiuni ideologice “de dreapta” e la fel de falsă ca aceea că un întreg partid – în speţă PD – şi-ar fi putut schimba, cu adevărat, peste noapte, doctrina de la cea socialistă la cea populară. Cum e posibil ca nişte oameni politici pretinşi a fi de dreapta să încerce să ne demonstreze că poate exista un fel de capitalism egalitarist, în care cu toţii ar trebui să devenim patroni, iar “oligarhii”, adică cei bogaţi, nu-şi pot face averile decât exploatând biata clasă muncitoare? Or cam asta a făcut şi ieri Traian Băsescu.

Adevărul e unul singur şi e trist. Şi acum, ca şi în 1990, dreapta autentică e reprezentată de o minoritate, atât la nivelul partidelor, cât şi al populaţiei, iar armele de luptă împotriva acestei minorităţi sunt practic neschimbate de 18 ani.

miercuri, 4 aprilie 2007

Din lac în puţ cu bâta-n baltă

M-am înşelat! Ceea ce cu multă naivitate numeam “Guvernul de trei zile” nu doar că a primit votul de învestitură al Parlamentului, dar a făcut-o cu o jenant de largă majoritate. Mai că-ţi vine să crezi că rezultatele au fost falsificate! Poate că dacă victoria celui de-al doilea Cabinet Tăriceanu – poreclit cu fantezie şi inspiraţie în presa de astăzi “Dupliceanu” (Jurnalul Naţional) sau “TăriGeoană” (România liberă) – ar fi fost obţinută la mustaţă, cu numai câteva biluţe peste baremul necesar, ea ar fi fost una cât de cât “plauzibilă”. Aşa însă, nu e decât penibilă, iar problemele de imagine ale liberalilor sunt deja aproape insurmontabile, singura lor şansă fiind ca noul executiv să aibă o prestaţie de cel puţin trei ori mai bună decât a oricăruia de până acum, şi de vreo zece decât aceea la care pare să se aştepte toată lumea judecând după componenţa lui. Lucru din păcate improbabil.

Cum testul alegerilor europarlamentare, ca megasondaj de opinie, a fost amânat cu câteva luni bune, am avut în schimb ocazia să ne convingem o dată pentru totdeauna cât de reală este teama aleşilor noştri care nu au fost dispuşi să rişte a face nici măcar jumătatea de pas mic în direcţia alegerilor anticipate reprezentat de căderea noului guvern, fapt ce ar trebui să le scoată din cap tuturor analiştilor şi politicienilor ideea declanşării unei asemenea proceduri, de-acum în vecii vecilor, câtă vreme Constituţia rămâne în forma actuală. E limpede că frica păzeşte pepenii şi nimeni nu e dispus să dea scaunul de sub fund al unui mandat chiar şi aflat pe ultima sută de metri pe ipoteticul fotoliu dintr-un viitor mandat întreg.

Pe de altă parte, constatăm că după ce timp de doi ani am avut parte de un partid, PD, aflat la putere, însă cu comportament de formaţiune de opoziţie, ne confruntăm acum cu o confuzie egală dar de sens contrar, de data aceasta PSD şezând... confortabil cu posteriorul în ambele luntrii. Situaţie care nu prevesteşte nimic bun.

marți, 3 aprilie 2007

Preşedintele-impostor

Oricât de obişnuit aş fi cu ticăloşia multora dintre politicienii români – indiferent de coloratura lor –, manifestată în ultimii 17 ani, trebuie să recunosc faptul că nu contenesc să mă minunez de rezervele inepuizabile de politicianism dâmboviţean de tot mai joasă speţă. După ce, cu nici o săptămână în urmă, liderii Partidului Democrat se întreceau în a-i cere premierului Tăriceanu să găsească o soluţie la actuala criză, recunoscându-i şi chiar reamintindu-i şi pretinzându-i să facă uz de “dreptul şi obligaţia constituţională” de a veni în Parlament cu o formulă guvernamentală restructurată, indiferent cum va fi ea, cu miniştri democraţi sau fără, de îndată ce acest lucru s-a petrecut, exact aceiaşi oameni îl acuză acum de “impostură”, de “trădare a electoratului”, iar noul guvern este catalogat drept “ilegitim”!

L-am văzut ieri pe domnul Emil Boc izbucnind într-o veritabilă criză de nervi şi folosind un limbaj suburban la adresa foştilor parteneri de Alianţă, deşi până duminică, atât domnia sa cât şi ceilalţi fruntaşi ai partidului, încercau să lase impresia că sunt, dacă nu nerăbdători să treacă în Opoziţie, cel puţin gata să accepte cu demnitate şi bărbăţie noul statut.

Şi pentru că aşchia nu sare departe de trunchi, exact acelaşi tip de discurs duplicitar a venit şi din partea preşedintelui Băsescu. Nu mai departe de joia trecută îi cerea premierului să ia odată o decizie, cu sau fără PD în guvern, oricare dintre soluţii fiind mai bună decât ambiguitatea ultimelor săptămâni, pentru ca ieri să emită un comunicat către ţară, copiat la indigo după cele ale democraţilor, ceea ce mă face să cred că, departe de a “respecta” şi a sărbători “în linişte” sfânta zi de Florii, pediştii şi Preşedintele – mai mult al lor decât al tuturor românilor – au petrecut-o clocind împreună o strategie de atac împotriva noului executiv PNL-UDMR.

Ce să mai spun despre conservatorii care probabil că şi-au înfiinţat filiale de partid prin Ardeal în ultimele trei luni, de vreme ce timp de doi ani, până în decembrie, nu au părut deloc deranjaţi de faptul că fac parte dintr-un guvern alături de UDMR, sau de minusculul PIN al domnului Guşă, care după ce a dat senzaţia că se află de partea liberalilor în încercarea de a scăpa de democraţi, constată acum cu stupoare că noul guvern se prefigurează a fi “cel mai slab de după decembrie '89”, ca şi când s-ar fi aşteptat ca peste noapte în PNL să apară numai somităţi desemnate drept candidaţi pentru funcţiile de miniştri şi îi descoperă abia acum pe alde Teodor Meleşcanu, Adrian Cioroianu, Ludovic Orban, Paul Păcuraru, Traian Remeş, Cristian David, Mihai Voicu etc?

Şi aş mai avea o nedumerire: nu cumva dacă Alianţa s-a destrămat, iar democraţii intenţionează să o ucidă acum cu acte în regulă, la Tribunal, domnul Traian Băsescu devine şi el un impostor, câtă vreme nu a candidat la funcţia supremă în stat din postura de independent, ci din partea ei, în “tandem” cu actualul prim-ministru repudiat?!

luni, 2 aprilie 2007

Sfânta despărţire şi Guvernul de trei zile

Dacă nu cumva domnul Tăriceanu s-a gândit să ne tragă cea mai tare păcăleală de 1 aprilie din istoria politicii româneşti, ieri am asistat la sfânta despărţire dintre Partidul Naţional Liberal şi Partidul Democrat şi la înmormântarea oficială a Alianţei DA. Judecând însă după declaraţiile de ultim moment ale diverşilor lideri ai Opoziţiei, n-ar fi exclus ca în groapa suficient de încăpătoare încât să intre, conform sondajelor, aspiraţiile electorale a 40% dintre cetăţenii cu drept de vot, să-şi găsească odihna veşnică şi PNL însuşi, iar noi să fim martori ai naşterii şi pieirii celui mai efemer executiv postdecembrist, “Guvernul de trei zile”.

Cum reprezentanţii PC şi cei ai PRM au anunţat că nu vor susţine un cabinet din care fac parte reprezentanţi ai UDMR, singura nădejde a premierului Tăriceanu rămâne PSD. Numai că nici domnul Geoană nu mai pare să se simtă prea bine, începând să descopere nodul din papura guvernamentală întruchipat de desemnarea unui udemerist în fruntea Ministerului Dezvoltării Regionale. Deşi nici social-democraţii, care continuă să stea foarte prost în sondaje, nici peremiştii, însufleţiţi de gândul că într-un an şi jumătate moda Gigi Becali se va mai estompa, nu par a fi dispuşi să întindă coarda până la declanşarea alegerilor anticipate, fiecare vrea să scoată castana validării noului guvern cu mânuţele manipulatoare de biluţe ale celuilalt, aşa încât n-ar fi de mirare dacă liberalilor li se va întâmpla pocinogul. De altfel, felul în care pesediştii au dat-o la întors, iar conservatorii, după ce săptămâni întregi au deplâns indecizia premierului în privinţa alungării democraţilor şi-au amintit deodată, în chiar ziua marelui anunţ, că au filiale şi prin Ardeal, mă face să cred că într-adevăr liberalii nu s-au îndurat să le azvârle nicio firimitură din tortuleţul puterii, urmând să suporte consecinţele.

În orice caz, va fi interesant de văzut modul în care se vor desfăşura audierile noilor ministeriabili în comisiile de specialitate ale Parlamentului. Dacă PD a decis că la votul în plen va chiuli pentru a nu da naştere la speculaţii, nu ştim cum se vor comporta până atunci. S-ar putea ca primele surprize să apară cât de curând, iar structura deocamdată provizorie şi aflată pe surse a celui de-al doilea Guvern Tăriceanu să mai sufere ceva modificări, măcar pe ici pe colo, prin părţile maghiare.