Traian Iliescu

Spuneam într-un articol mai vechi că ceea ce se petrece acum în viaţa noastră politică seamănă izbitor cu situaţia din primii ani de după Revoluţia din decembrie 1989. Apariţia de ieri a preşedintelui Băsescu – această variantă 2007, cu înrăutăţiri, a modelului “Iliescu ‘90” – m-a convins o dată în plus că nimic pe lume nu este întâmplător. Strategia de imagine a actualului şef al statului se bazează pe aceleaşi elemente de discurs demagogic şi populist folosite şi de ilustrul său predecesor şi maestru. Am putea realiza chiar şi un glosar care să ne călăuzească în descifrarea mesajelor mai mult sau mai puţin voalate, însă la fel de veninoase debitate cu orice prilej de domnul Iliescu Doi şi de tovarăşii de drum ai domniei sale.

Dacă în 1990 pericolul absolut care pândea tânăra noastră democraţie era reprezentat de “moşieri” şi de “foştii mari industriaşi”, cu toţii nerăbdători să iasă de prin mormintele lor năpădite de buruieni pentru a-şi recăpăta averile şi a pune mâna pe “avuţia întregului popor”, acum ameninţările similare vin din partea “oligarhilor”, a “grupurilor de interese” şi a “băieţilor deştepţi”. E suficient să ne uităm cum se însufleţeşte ca prin farmec chipul altminteri împietrit, veritabil “poker-face”, al domnului Stolojan, atunci când rosteşte cu aerul că ar fi gata să vomite pe camerele de luat vederi termenii “oligarhi” sau “petro-liberali”. Un fel de “golani” sau “huligani”, cum ar veni.

Tot prin ‘90, deoarece Răul în stare pură trebuia să poarte un nume propriu, pentru a fi mai uşor identificat de toţi oamenii de bine, săraci, cinstiţi şi înşelaţi, i s-a spus simplu: Coposu. Ca un veritabil Prinţ al Întunericului, cum era zugrăvit de duşmanii săi de clasă fesenişti, venerabilul ţărănist avea şi un secondant de marcă, în persoana domnului Raţiu, precum şi o oaste întreagă de diavoli, PNŢ. Între timp lucrurile s-au mai schimbat, însă nu prea mult, iar corespondenţii lor moderni sunt Dinu Patriciu, respectiv PNL, firul roşu care-i uneşte peste timp fiind papionul, lucru ce a fost recent subliniat de Traian Băsescu, pentru ca asocierea să fie cât mai uşor de făcut.

Bineînţeles că nici coasta domnului Băsescu nu este mai ferită de ameninţarea sulei decât era odinioară cea a lui Iliescu, la loc de frunte în acest proces de împungere dureroasă aflându-se în continuare “o anumită parte a presei”, ceva mai bine organizată decât în urmă cu 17-18 ani, şi anume în “trusturi” controlate de “magnaţi” şi “moguli”.

La drept vorbind, această tactică de a dezgropa spectrele arhetipale din conştiinţa unui popor îndobitocit de comunism se bucură de mult succes, pentru că, dacă pensionarii şi gospodinele care pe la începutul deceniului trecut mângâiau pe căşti şi lămpaşe minerii veniţi în vizită de lucru, cu îndeletniciri horticole, prin Piaţa Universităţii, or mai fi dispărut pe cale naturală, e clar că fiii şi nepoţii lor au fost crescuţi într-un spirit corespunzător, ducându-le moştenirea mai departe. Unii au devenit chiar ziarişti.

După părerea mea, impresia că românii au basculat în masă către opţiuni ideologice “de dreapta” e la fel de falsă ca aceea că un întreg partid – în speţă PD – şi-ar fi putut schimba, cu adevărat, peste noapte, doctrina de la cea socialistă la cea populară. Cum e posibil ca nişte oameni politici pretinşi a fi de dreapta să încerce să ne demonstreze că poate exista un fel de capitalism egalitarist, în care cu toţii ar trebui să devenim patroni, iar “oligarhii”, adică cei bogaţi, nu-şi pot face averile decât exploatând biata clasă muncitoare? Or cam asta a făcut şi ieri Traian Băsescu.

Adevărul e unul singur şi e trist. Şi acum, ca şi în 1990, dreapta autentică e reprezentată de o minoritate, atât la nivelul partidelor, cât şi al populaţiei, iar armele de luptă împotriva acestei minorităţi sunt practic neschimbate de 18 ani.