Solomoni de Dâmboviţa
În înţelepciunea ei solomonică, Curtea Constituţională a dat ieri două verdicte menite să împace şi capra şi varza şi lupul, reuşind, dimpotrivă, să nemulţumească pe toată lumea. Atât în privinţa sesizării Parlamentului în legătură cu posibilele încălcări ale Constituţiei de către preşedintele Traian Băsescu, cât şi a plângerii premierului în cazul Cioroianu, răspunsurile au fost perfect ambigue şi interpretabile.
Dincolo de judecata lor mai bună sau mai rea, mai imparţială sau mai subiectivă, cei nouă membri ai Curţii au o evidentă problemă cu limba română. Practic, fraza care se constituie în rezoluţie pentru prima speţă este un anacolut, o construcţie sintactică fără cap şi coadă, după cum poate constata oricine are curiozitatea să o citească. N-am să fac o analiză amănunţită pe text – fiindcă ar fi oricum inutilă, neavând cum să ducă la vreo concluzie fără echivoc – însă aş vrea să mă refer la un singur aspect. Aşa cum arătam şi eu undeva şi cum ieri însuşi preşedintele Băsescu a subliniat, Constituţia nu poate fi încălcată “grav” sau “mai puţin grav”. Ori e încălcată, ori nu e. De aceea, chiar citind fraza buclucaşă în cheia propusă de partizanii şefului statului, în frunte cu eternul şi fascinantul Emil Boc, respectiv luând un fragment oarecum rupt din context şi interpretându-l ad litteram, în sensul unui aviz negativ dat Parlamentului, mă nedumereşte următoarea formulare: ”[...] nu pot fi calificate drept încălcări grave [...]”. Reiese că domnul Băsescu ar fi săvârşit încălcări, dar aşa, mai mititele, în urma cărora eventual să fie suspendat numai puţin, vreo câteva zile poate, nu o lună întreagă!
Cât priveşte cea de-a doua decizie, lucrurile sunt mult mai simple, judecătorii Curţii spălându-se de fapt pe mâini graţie recentei remanieri guvernamentale care a dus la stingerea conflictului. Cu alte cuvinte, hoţul neprins e negustor cinstit, iar preşedintele a scăpat basma curată. În plus, pe viitor i se recunoaşte dreptul de a refuza un candidat propus de premier (doar în situaţia când “nu îndeplineşte condiţiile legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului”!), deşi nu-l are şi pe cel de veto (?!), adică practic poate amâna o decizie a prim-ministrului exact atâta timp cât îi ia acestuia din urmă să se plictisească şi să se răzgândească; o dată, de două ori... până pune naibii pe cine trebuie!
Dincolo de judecata lor mai bună sau mai rea, mai imparţială sau mai subiectivă, cei nouă membri ai Curţii au o evidentă problemă cu limba română. Practic, fraza care se constituie în rezoluţie pentru prima speţă este un anacolut, o construcţie sintactică fără cap şi coadă, după cum poate constata oricine are curiozitatea să o citească. N-am să fac o analiză amănunţită pe text – fiindcă ar fi oricum inutilă, neavând cum să ducă la vreo concluzie fără echivoc – însă aş vrea să mă refer la un singur aspect. Aşa cum arătam şi eu undeva şi cum ieri însuşi preşedintele Băsescu a subliniat, Constituţia nu poate fi încălcată “grav” sau “mai puţin grav”. Ori e încălcată, ori nu e. De aceea, chiar citind fraza buclucaşă în cheia propusă de partizanii şefului statului, în frunte cu eternul şi fascinantul Emil Boc, respectiv luând un fragment oarecum rupt din context şi interpretându-l ad litteram, în sensul unui aviz negativ dat Parlamentului, mă nedumereşte următoarea formulare: ”[...] nu pot fi calificate drept încălcări grave [...]”. Reiese că domnul Băsescu ar fi săvârşit încălcări, dar aşa, mai mititele, în urma cărora eventual să fie suspendat numai puţin, vreo câteva zile poate, nu o lună întreagă!
Cât priveşte cea de-a doua decizie, lucrurile sunt mult mai simple, judecătorii Curţii spălându-se de fapt pe mâini graţie recentei remanieri guvernamentale care a dus la stingerea conflictului. Cu alte cuvinte, hoţul neprins e negustor cinstit, iar preşedintele a scăpat basma curată. În plus, pe viitor i se recunoaşte dreptul de a refuza un candidat propus de premier (doar în situaţia când “nu îndeplineşte condiţiile legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului”!), deşi nu-l are şi pe cel de veto (?!), adică practic poate amâna o decizie a prim-ministrului exact atâta timp cât îi ia acestuia din urmă să se plictisească şi să se răzgândească; o dată, de două ori... până pune naibii pe cine trebuie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu