Alianţa se întoarce!

Dacă imediat după anunţul domnului Tăriceanu de restructurare a guvernului frustrarea democraţilor, altminteri de înţeles, s-a manifestat prin declaraţii dintre cele mai războinice şi ameninţări cu o opoziţie cruntă şi chiar cu dizolvarea pe cale juridică a Alianţei, de vreo două zile tonul ambilor protagonişti pare să se fi înmuiat, unii lideri PD mergând până la a admite posibilitatea unei participări pe liste comune la viitoarele alegeri locale, măcar pe ici pe colo, în timp ce liberalii invocă protocolul dintre cele două formaţiuni pentru a respinge tendinţele migratorii ale unor democraţi, gen Vasile Bran, mai fideli faţă de funcţiile ocupate decât faţă de partidul care i-a propulsat în ele.

Toate acestea mă fac să cred că n-ar fi deloc exclus să asistăm, mai devreme sau mai târziu, la un soi de episod doi al seriei “Alianţa”, respectiv “Alianţa se întoarce”. Spuneam undeva că una dintre şansele de salvare ale liberalilor în cazul eşecului actualului cabinet Tăriceanu II ar fi demisia lui după alegerile europarlamentare din toamnă şi eventual forţarea anticipatelor. În fond, privit dintr-o perspectivă raţională şi împăciuitoare, noul guvern poate fi socotit tot unul de coaliţie între Alianţa DA şi UDMR, în ciuda absenţei componentei democrate. Totodată, să nu uităm, conform ultimelor sondaje de opinie, electoratul fidel dreptei unite pare în continuare dispus să învestească ADA cu o cotă de cel puţin 40 de procente, scor ce ar putea chiar să crească în situaţia unei “sfinte împăcări”, datorită uşurării resimţite de alegători după ce le-a şuierat glonţul roşu al PSD pe la ureche.

Evident, această ipoteză se bazează pe flexibilitatea şi disponibilitatea la compromis ale democraţilor şi mai ales liberalilor. Aceştia din urmă sunt cei care ar trebui să cedeze cel mai mult. Condiţia de bază a resuscitării alianţei dintre cele două formaţiuni este, fără îndoială, renunţarea PNL la rolul de “locomotivă” a ei şi implicit la funcţia de premier, în favoarea democraţilor, cu atât mai mult cu cât tot sondajele arată că ponderea liberală s-a diminuat drastic, iar tendinţa este de scădere accelerată, mai ales după asumarea cvasiintegrală a guvernării.

Primul semn vădit de bunăvoinţă din partea PNL ar putea fi chiar votul pentru suspendarea preşedintelui. O “abţinere” prin retragerea din sală a parlamentarilor liberali, după modelul aplicat de democraţi la învestirea noului Executiv, ar demonstra, pe de-o parte că nu sunt ranchiunoşi, iar pe de alta că rămân consecvenţi dorinţei de stabilitate politică pe care o invocă necontenit, dat fiind faptul că o ţară cu un preşedinte suspendat şi eventual demis numai stabilă nu poate fi numită.

Desigur, toate acestea reprezintă doar un scenariu din multele care pot fi imaginate, iar personal nici nu sunt convins de eficienţa lui, în cazul transpunerii în practică, decât poate cu condiţia ca personajele principale să fi învăţat câte ceva din ceea ce li s-a întâmplat în ultimii doi ani. Lucru cam greu de crezut.