Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 26 martie 2007

Comisia “bună” şi Comisia “rea”

Decizia de miercuri a Curţii Constituţionale a pus capăt disputei pe marginea legalităţii Comisiei de anchetă a activităţii preşedintelui. Continuă în schimb discuţiile despre obiectivitatea ei şi corectitudinea concluziilor raportului dat publicităţii în aceeaşi zi.

De când am scăpat de blestemul “unanimităţilor” este firesc ca orice fel de comisie de acest gen să dea naştere la suspiciuni şi nemulţumiri din partea celor implicaţi sau vizaţi. Dincolo însă de opţiunile şi părerile politice ale unora şi altora, trebuie să recunoaştem că, în fond, aşa-numita “Comisie Voiculescu” nu este nici mai bună, nici mai rea, nici mai obiectivă, nici mai subiectivă decât, de pildă, Comisia Tismăneanu, cea care a condamnat comunismul. Să ne amintim că şi în legătură cu aceasta din urmă au existat destule polemici, chiar în rândul intelectualităţii, despre oportunitatea desemnării în fruntea ei a unui om cu destule pete albe în biografia sa. Iar concluziile ei erau la fel de “previzibile”, câtă vreme era compusă din “adversari declaraţi” ai sistemului comunist, aşa cum cea de acum a fost alcătuită în majoritate din inamici politici ai lui Traian Băsescu. Asta dacă vrem să judecăm cu aceleaşi unităţi de măsură.

Pe de altă parte, revenind la Comisia Voiculescu, este adevărat că hotărârea de a-l pune în fruntea ei pe liderul PC a fost una nefericită. În schimb, nu sunt de acord cu aceia care o acuză că n-a ascultat decât “o singură parte” şi anume oameni politici care de-a lungul timpului şi-au demonstrat cu prisosinţă aversiunea faţă de cel incriminat. Mai întâi că nu este întrutotul exact, dacă ne gândim fie şi doar la domnii Radu Berceanu sau Claudiu Săftoiu. Apoi, nu este vina Comisiei că o parte dintre cei invitaţi, precum doamna Anca Boagiu, au refuzat să se prezinte, pretextând lipsa de constituţionalitate a organismului, înainte ca un verdict în acest sens să fie dat, lucru care ar putea să le atragă şi alte neplăceri.

Cât priveşte cele 19 puncte din raport, aş avea de făcut două observaţii. În primul rând, cel de-al doilea, care vorbeşte despre faptul că preşedintele “a deturnat voinţa electoratului prin aceea că a desemnat un candidat la funcţia de Prim-ministru fără a ţine cont de rezultatul alegerilor şi înainte de a consulta partidele parlamentare”, este genul de concluzie care prin lipsa ei de acoperire în realitate şi prin evidentul partizanat politic are darul de a arunca o umbră de îndoială asupra întregului raport. Oricum ar fi interpretat invocatul articol 103 din Constituţie, este evident că o atare concluzie nu stă nicicum în picioare. Câtă vreme niciun partid nu a avut în urma alegerilor din 2004 o majoritate absolută în Parlament, preşedintele era îndreptăţit să desemneze un premier din rândul oricărei formaţiuni, iar faptul că Guvernul Tăriceanu a obţinut votul de învestire demonstrează că decizia a fost corectă. În schimb, se tot vorbeşte despre “încălcări grave ale Constituţiei” pe care preşedintele le-ar fi făcut sau nu. Cei care folosesc această sintagmă, fie n-au citit Constituţia, fie se prefac că n-au înţeles despre ce e vorba. Formularea exactă de la articolul 95, care prevede suspendarea din funcţie, este următoarea: “în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei [...]” Cu alte cuvinte, grave trebuie să fie faptele, nu încălcarea Constituţiei, care în sine este o faptă gravă. Nu există în Legea fundamentală articole mai importante sau mai puţin importante. Oricare articol sau paragraf s-ar dovedi că a fost încălcat ar trebui să atragă suspendarea. Ce va decide însă Parlamentul rămâne de văzut.

Niciun comentariu: