Patriciu e în tot şi-n toate!

Oricine a avut curiozitatea să intre în ultima vreme pe diferitele forumuri ale ziarelor sau posturilor de televiziune, ori pe blogurile jurnaliştilor, a putut să vadă, aproape fără excepţie, cel puţin câte un text postat de un cititor care mărturiseşte că deşi este un votant fidel şi constant al PNL încă din 1990, acum s-a scârbit definitiv de manevrele făcute de “clica lui Patriciu”, de “grupurile de interese oligarhice din jurul acestui partid” şi de încercările de apropiere ale liberalilor de PSD.

Dacă aş fi adeptul teoriei conspiraţiei, aş spune că sursa tuturor acestor mesaje este una singură şi că menirea lor e de a contracara presupusul asalt dat, la comandă, de tinerii penelişti asupra forumurilor (vă amintiţi articolele din Cotidianul, de pildă). Dar nu sunt. În schimb, am câteva nedumeriri. Mai întâi, cum se face că atâţia oameni au putut să voteze timp de 17 ani cu un partid, descoperind abia acum că Dinu Patriciu există? Şi asta tocmai când personajul în cauză nici măcar nu se mai află în structurile lui de conducere, după ce ani de zile a fost una dintre figurile centrale! Apoi, cum de aceloraşi “votanţi fideli” le-a trebuit atâta amar de vreme ca să înţeleagă că PNL nu este nicidecum un partid “de mase”, în slujba celor “mulţi şi săraci”, fiind dimpotrivă, susţinătorul, până la urmă legitim şi declarat, al capitaliştilor autohtoni, al “oligarhilor”, atâţia câţi sunt ei. Ciudat.

În privinţa apropierii de PSD, ori chiar de strămoşii lui încă şi mai fesenişti, aşa cum spuneam şi ieri, nici ea nu este nouă, aşa încât “vechii” simpatizanţi liberali ar fi avut suficiente prilejuri să-şi arate dezamăgirea, începând poate chiar cu alegerile din 1992! Plus că sigur nu le-a fost deloc uşor să-şi voteze favoriţii, optând de fiecare dată pentru una sau alta dintre facţiunile în care partidul s-a atomizat tot de pe atunci şi care şi-au păstrat cu greu identitatea în cadrul diverselor Convenţii şi Alianţe.

În fine, lucrul cel mai bizar este acela că vorbim aici, dacă e să luăm de bune mesajele, despre oamenii, puţini la număr (la alegerile din mai 1990, dacă ne amintim, partidul a avut numai vreo 900.000 de votanţi, respectiv 6-7% şi ceva mă face să cred că o bună parte dintre ei nu mai sunt pe meleagurile natale) care au fost alături de PNL încă din vremurile lui cele mai grele, nu despre “liberalii” de conjunctură, apăruţi în special odată cu venirea în fruntea partidului a domnului Stolojan împreună cu zestrea lui de simpatizanţi de sorginte fesenistă. Probabil însă că, la fel ca şi în cazul revoluţionarilor, vorba cuiva, liberalii puţini au fost, mulţi au rămas! Până acum.