Tupeu 100%

Deşi nu sunt tocmai un adept al “serialelor” dedicate personajelor politice, nu mă pot abţine să nu scriu din nou despre Radu Berceanu. Dacă ieri, referindu-mă la colegii domniei sale din PD, ajunsesem la concluzia că în comentariile lor despre conferinţa de presă a acestuia de joi vorbeau oarecum în necunoştinţă de cauză, neurmărind-o de la cap la cap, aseară am avut surpriza să-l văd pe ministrul Transporturilor în două emisiuni succesive, la tot atâtea posturi de televiziune concurente, cum încearcă să prostească un întreg popor telespectator în faţă, sau mai precis în aceea a camerelor de luat vederi.

Cum e de presupus că domnul Berceanu nu este nici amnezic, şi nici nu suferă de dublări de personalitate, altele decât cele asumate voluntar, astfel încât a fost simultan şi martor la propriile-i declaraţii pe măsură ce le făcea, nu-mi rămâne decât să constat formidabilul tupeu de care a putut da dovadă atunci când nu doar că a negat evidenţa, dar s-a prezentat în emisiunile amintite şi înarmat cu scriptul respectivei conferinţe, pentru a ne arăta că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.

Minciuna având însă picioare scurte, bineînţeles că în cele din urmă damful, nu doar de usturoi, ci şi de gogoşi s-a răspândit atât în cele două studiouri cât şi prin casele tuturor privitorilor. Prins cu ocaua mică, pedistul a bătut în retragere şi a schimbat subit macazul, explicându-ne cu aplomb cât de firesc este într-o coaliţie ca un ministru să-şi ia peste picior propriul şef, premierul cabinetului din care face parte. Cu alte cuvinte, “da, fraţilor, recunosc că am minţit, dar aveam tot dreptul să spun ce am spus că n-am spus”. Păi asta e deja altă mâncare de peşte, nene Farfuridi, cunoaştem principiul, din istoria literaturii: “trădare, dacă o cer interesele partidului, dar cel puţin s-o ştim şi noi”!