Oraşul de coşmar

Nu cred să fi apărut în ultimii ani în Bucureşti vreo construcţie sau vreun proiect arhitectural de amploare care să nu dea naştere la nenumărate controverse. Şi pe bună dreptate. Este trist să vezi că, după ce decenii întregi Capitala a fost maltratată de demolările din “epoca de aur” şi de înlocuirea unor capodopere de arhitectură cu edificii care mai de care mai kitschioase, “înfăptuirile” comuniste sunt duse pe noi culmi ale prostului gust de edilii actuali. Nu se mai dărâmă, în schimb răsar ca ciupercile după ploaie tot felul de monstruozităţi plasate în cele mai surprinzătoare şi mai inadecvate locuri. Rare sunt clădirile care să-ţi încânte privirile sau măcar să nu dea ca nuca-n perete cu ansamblurile în mijlocul cărora au fost ridicate.

Una dintre maniile urbaniştilor autohtoni este să posteze coloşi “moderni” în imediata vecinătate a unor paşnice clădiri vechi, în special biserici. Exemplele cele mai cunoscute sunt Catedrala Sfântul Iosif şi Biserica Armenească, ambele ascunse de doi zgârie-nori dâmboviţeni. Singura “măiestrie” pe care le-o recunosc proiectanţilor este aceea că se pricep de minune să identifice câte un petic de teren, pe care odinioară se aflau cel mult două-trei chioşcuri, şi unde îmi imaginam eventual un scuar cu două băncuţe şi câţiva copaci, după care purced la schiţarea şi apoi transpunerea în viaţă a ditamai mastodontului paralelipipedic, asemenea unei cutii de chibrituri subţiratică şi nemăsurat de înaltă, plămădită de obicei din sticlă de culoare verde, care mie unuia îmi evocă halele industriale ale unor fabrici gen IMGB sau Mecanică Fină.

Marile capitale europene, precum Viena sau Parisul au reuşit să rezolve necesarul de spaţii pentru birouri prin construirea unor cartiere noi, mai mult sau mai puţin futuristice, plasate însă la marginea oraşului. La noi în schimb, mahalele rămân la fel de infecte, terenurile virane devin gropi de gunoi, în timp ce tot şmecherul îşi trage imobil “utilitar” în buricul târgului. Probabil că primarii noştri, în frunte cu Adriean Videanu nu se încumetă să se avânte cu maşinile lor luxoase mai departe de străzile asfaltate. Ca un exemplu, mă gândesc că pe suprafaţa ocupată de ceea ce impropriu continuă să se numească “lacul Văcăreşti” se puteau face mai multe imobile decât toate cele construite în ultimii ani în tot centrul. Da-i departe rău!

Şi apropo de domnul Videanu, zilele trecute l-am văzut în cadrul unei emisiuni la Realitatea TV explicându-ne cu seninătate că primarii nu au nicio vină în ceea ce se întâmplă, toate construcţiile noi fiind avizate de arhitecţi şi urbanişti, în urma unor concursuri. Dezbaterea era prilejuită de cataclismul prefigurat a se abate asupra Pieţei Revoluţiei, care în curând va fi îngropată sub un megalomanic ansamblu de birouri. Totul a pornit, chipurile, de la ideea de a face acolo... o parcare subterană. Au venit însă nişte băieţi deştepţi care au sugerat că dacă tot e bal, apăi bal să fie şi să se lucreze şi la suprafaţă.

Acum, recunosc că nu ştiu exact care sunt etapele ce preced apariţia unei construcţii noi. Îmi imaginez că într-adevăr nu domnul Videanu plănuieşte cât de înalt sau ce formă va avea un bloc sau altul. Însă am convingerea că Primăria este aceea care dă sau nu autorizaţiile de construcţie, fiindcă e greu de crezut că dacă mâine apare un arhitect vizionar, decis să amplaseze un căsoi în intersecţia de la Piaţa Universităţii, să zicem, pe locul Ceasului Integrării, domnul Videanu n-are încotro şi trebuie să se supună! Aşa că ar face bine să nu mai încerce să ne vândă astfel de gogoşi.

Şi pentru că tot a venit vorba despre Piaţa Universităţii şi mascarea clădirilor vechi, nu am putut să nu remarc că la doi paşi de Spitalul Colţea zona s-a transformat într-un şantier delimitat ca atare. Sper din tot sufletul să se amenajeze un părculeţ!!!