Preşedintele-sfidător

Aşa cum anticipam într-un alt articol, conform Legii lui Murphy care spune că “nimic nu este mai definitiv decât lucrurile pe care le facem provizoriu”, interimatul de la MAE tinde să se eternizeze. La vremea aceea îl suspectam drept artizan al acestei situaţii pe premierul Tăriceanu, însă în cele din urmă responsabilul s-a dovedit a fi Traian Băsescu, care de aproape o lună refuză să-i dea undă verde pentru ocuparea fotoliului ministerial candidatului propus de PNL, Adrian Cioroianu, preferând să-l ţină ostatic pe demisionarul Mihai Răzvan Ungureanu, căruia, în paranteză fie spus, îi place al naibii!

Nu ştiu cum se face, însă preşedintele pare să-şi propună cu tot dinadinsul să dea apă la moară tuturor celor care-l acuză de acţiuni la limita constituţionalităţii, dacă nu dincolo de ea. Cu oricâtă bunăvoinţă am încerca să-l urmărim în evoluţia sa de preşedinte-jucător aflat chiar pe teren, nu putem să nu ne întrebăm dacă cineva i-a explicat măcar regulile jocului pe care oricum ar fi trebuit numai să-l arbitreze. Ori dacă îi pasă de ele.

Fără a avea pretenţia că mă pricep cine ştie ce la chestiunile privitoare la Constituţie, mi se pare că inclusiv participarea domnului Băsescu la şedinţa de Guvern de săptămâna trecută nu a fost tocmai cuşer. Şi nu mă refer la faptul că domnia sa a găsit de cuviinţă să-şi aprindă o ţigară într-un loc unde însemnul “no smoking!” nu are în vedere vestimentaţia celor din sală; asta demonstrează doar, o dată în plus, ticăloşia sistemului comunist care scurtase cu un an intervalul petrecut de copii pe la casele lor, precum şi slugărnicia ditamai Executivului supradimensionat, în care nu s-a găsit niciun ministru mai cu sânge-n vine care să-i atragă atenţia şefului suprem că regulile şi legile nu sunt mai prejos nici măcar de el. E vorba în schimb că, după litera Constituţiei, “Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii” (articolul 87).

Că premierul nu l-a invitat e limpede. Întrebarea este dacă nişte contracte economice, fie ele şi cu China şi de nu ştiu câte miliarde de dolari se pot încadra la “politică externă” sau “apărarea ţării” (poate de megaţepari internaţionali). S-ar putea. Numai că, din câte înţeleg eu din textul Legii fundamentale, oricare dintre subiectele de mai sus ar trebui să se afle dinainte pe ordinea de zi a şedinţei, ceea ce, conform declaraţiilor secretarului general al Guvernului, domnul Radu Stroe (alt demisionar de cursă lungă angrenat în competiţia “cine stă mai mult pe o funcţie părăsită”, unde însă deocamdată este surclasat de şeful Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă a MAI, Virgil Ardelean) nu era cazul.

Cu alte cuvinte, practic Traian Băsescu a impus ordinea de zi a unei şedinţe de Guvern! Nu sună oare a încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, oricâte atribuţii executive ar avea preşedintele în originala noastră democraţie struţo-cămilistică?

Tăriceanu a îngăimat şi el ceva în acest sens a doua zi, însă n-a avut curajul să meargă mai departe, aşa cum nu îndrăzneşte, cel puţin deocamdată, să pună piciorul în prag în legătură cu situaţia de la Externe. În funcţie de simpatia mai mare sau mai mică pe care o nutreşte fiecare faţă de şeful Executivului, atitudinea domniei sale poate fi interpretată drept slăbiciune funciară sau o evitare diplomatică a ocaziei de a mai turna un ibric de benzină peste focul incendiarei relaţii dintre Palate.