Gata cu criza politică!

Ieri, criza politică a luat sfârşit! Cel puţin din punctul meu de vedere şi numai pentru câteva ore. Sătul să mai urmăresc ce reproşuri şi epitete îşi mai aruncă unul altuia politicienii români prin intermediul mass-media, ori să aflu cine de cine şi de ce se ascunde prin aeroporturile, hotelurile şi sălile de conferinţe din Europa, am preferat să mă duc la teatru.

Nu intenţionez să fac o cronică a spectacolului. Există însă câteva lucruri care mă scot din sărite ori de câte ori păşesc într-una dintre sălile de teatru bucureştene, şi trebuie să spun că nu mi se întâmplă deloc rar, fiind mai curând un împătimit al genului.

Cu doar câteva minute înainte de ora la care teoretic ar trebui să înceapă reprezentaţia, sala este, invariabil, pe jumătate goală. Lucru surprinzător, fiindcă deşi îmi procur bilete uneori şi cu două săptămâni înainte, abia reuşesc să le găsesc pe ultimele. Misterul se dezleagă cam cu două minute înainte de “fix” (sau “şi jumătate”, după caz), când prin toate uşile de acces năvăleşte puhoi de lume. Ai crede că nu mai este timp suficient să-şi ocupe cu toţii locurile până la ridicarea cortinei (vorba vine, la modă fiind sistemul “totul la vedere”, inclusiv schimbarea decorurilor), însă aici intervin organizatorii, în sensul că de foarte multă vreme nu am mai văzut un spectacol care să înceapă la ora înscrisă pe bilet. Cele mai mici întârzieri sunt de cinci-şase minute, cu o medie de vreo zece. Întâmplător, ieri recordul a fost bătut: un academic sfert de oră bătut pe muchie. Desigur, ultimul spectator, care, cu mâhnire trebuie să spun, era chiar un actor de vază venit să urmărească evoluţia confraţilor, ridica un rând întreg în picioare (loc central, deh!), abia pe la şi douăzeci! Presupun că s-a creat un soi de cerc vicios: ştiind că inevitabil spectatorii vor întârzia, actorii nu ies la timp pe scenă, câtă vreme spectatorii, la rândul lor, nu au nici un motiv să se grăbească ştiind că spectacolul oricum va începe cu întârziere!

Chiar lângă mine, profitând de răgaz, un cetăţean s-a gândit că ar fi un moment tocmai bun să-şi ia cina, constând dintr-un sendviş, după toate aparenţele olfactive, cu brânză. Ştiţi cum dă un sendviş cu brânză într-o sală micuţă, ticsită şi neaerisită? Vă spun eu: nashpa! Fiţi siguri că damful a stăruit pe toată durata reprezentaţiei!

Fireşte că nu pot lipsi uitucii care nu-şi închid telefoanele – unii dintre ei ambiţionându-se să şi răspundă atunci când sună! – ori puştoaicele care preţ de cel puţin jumătate de spectacol scriu SMS-uri către cea mai bună prietenă şi care se uită la tine ca la un psihopat, prezumtiv pedofil, dacă îndrăzneşti să le ceri să înceteze.

Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar în general oamenii vin la teatru pornind de la premisa că trebuie să se amuze, chiar şi atunci când pe afiş se află titluri precum Titus Andronicus, Iuliu Cezar sau Hamlet. Dezamăgirea nu le e întrecută decât de plictiseală, aşa că-şi fac de lucru şuşotind cu vecinul despre orice altceva în afară de piesă.

Nu că atunci când se referă la ea ar fi mai simpatici! Tot aşa, cam la două-trei reprezentaţii o dată, mă nimeresc taman lângă nişte cronicari amatori, de obicei un grupuleţ compact de tinere intelectuale cu ochelari şi – n-am nicio îndoială – fără parteneri, care-şi împărtăşesc una alteia opiniile foarte preţioase şi docte despre calitatea actorilor, a regizorului sau a piesei, chiar atunci, pe loc, fiindcă după spectacol vor fi prea ocupate să sporovăiască într-un bar pe teme de modă ori despre bărbaţii la care visează.

În încheiere, deşi am promis că nu mă voi referi la piesă, vreau numai să consemnez că replica cea mai gustată de sală, la care s-a râs minute în şir, a fost următoarea: “fir-ai a dracului cu mă-ta!”.