DACĂ MI-AR DA DE PETROL PRIN CURTE (II)

În, să zicem, continuarea aproape promisă a articolului de ieri, aş mai adăuga doar că – păstrând proporţiile şi ţinând cont de uşoara, foarte uşoara evoluţie a mentalităţilor – pe alocuri scandalul, deja înăbuşit în mare parte (ceea ce nici nu ştiu dacă e aşa bine), cu petrolul etc. îmi aminteşte de discuţiile din primii ani ’90, legate de privatizări, şi de regretele manifestate de unii chiar şi în zilele noastre că ne-a mâncat în fund să lăsăm din mâna iscusită a statului perle ale coroanei precum Petromidia sau Mittal Steel (fostă SIDEX!), doldora de bani (făcuţi, desigur, de oligarhii ticăloşiţi după ce le-au luat pe nimic deşi valorau chiar mai puţin de-atât, că ne costau, dar asta tinde să se uite), şi ne mulţumim acum doar să încasăm de la ele nişte amărâte de taxe şi impozite.

Ironic e că adepţii păstrării unui control al statului cât mai puternic nici nu-şi dau seama că – precum în celebra replică “mai bine vă ţin eu banii ca să nu vi-i fure alţii” – asta ar înseamna ca marile bogăţii ale patriei să rămână de fapt pe mâna celor pe care îi acuză că sunt atât de iresponsabili încât deja le-au înstrăinat! Ce vreau să spun e că, par egzamplu, dacă zăcămintele din Marea Neagră şi de aiurea ar rămâne ale statului, n-ar fi ca şi cum ar fi ale mele, sau măcar ale vecinului meu cretin de dedesubt; tot politicienii aceştia plini de păcate şi, nu-i aşa?, corupţi până-n măduva oaselor le-ar administra, cu mare grijă de ei înşişi...

(Fiţi liniştiţi, nu va mai urma... cred.)