K.O.

Mai mult pentru că tot eram treaz la ora aceea din cauza Eurovisionului, am stat sâmbătă noapte (sau duminică dimineaţă) să urmăresc în direct şi meciul lui Lucian Bute cu Carl Froch, în care românul a fost învins fără drept de apel, ca să nu spun bătut măr.


Ca tot românul nespecialist, dar oarecum pasionat (mai degrabă de sport în general, decât de box în particular), mi-am format şi eu o părere despre cauzele dezastrului, concluzia fiind, în linii mari, că Bute este într-adevăr un mare campion, dar nu chiar atât de mare pe cât ne-am fi dorit noi să fie şi cu siguranţă nici pe departe atât de mare pe cât îşi închipuia el până acum două zile că este. Detaliile despre tactica şi/sau strategia cu care a abordat meciul mi se par oarecum secundare. În schimb, dacă ar avea măcar stofa unui campion atât de mare pe cât se visează, o asemenea înfrângere soră cu umilinţa ar putea să fie cel mai bun lucru care i se putea întâmpla la momentul acesta al carierei, cât încă nu e prea târziu. Ar avea multe de învăţat din ea.


Ce m-a scos însă din sărite cel mai tare zilele astea au fost comentariile de adolescent frustrat venite din partea unui cunoscut realizator de emisiuni nocturne de la Antena 3, care găsea ca singure explicaţii probabile pentru înfrângere un “aranjament”, o cedare deliberată a meciului (în urma uneltirilor celor din jurul lui Bute) sau faptul că boxerul român ar fi fost… drogat! Adică tradiţionalele “cauze” identificate de suporterul român semidoct atunci când nu e în stare să-şi păstreze un minimum de luciditate şi obiectivitate, cât să înţeleagă că uneori, fie şi doar conjunctural, se poate întâmpla ca adversarul idolului său să fie pur şi simplu mai bun!