COZOROCUL

Expresia întipărită pe chipul lui Darren Cahill în timpul primului set al finalei de la Roma, pierdută de Simona Halep cu 0-6 (!!!), 4-6 în faţa Elinei Svitolina, mi-a amintit de cele afişate de-a lungul mai tuturor meciurilor (oficiale) de către bietul Christoph Daum, fostul antrenor al echipei naţionale de fotbal. Aşa cum neamţul nu putea înţelege, pesemne, în ruptul capului de unde şi până unde nişte jucători care la antrenamente se arătau măcar foarte talentaţi, dacă nu de-a dreptul geniali, excelând la jonglerii cu mingea pe picior, pase (precise) cu călcâiul şi nimerirea vinclului porţii de nouă ori din zece lovituri de pe linia careului de şaisprezece metri, deodată nu mai erau în stare să stea pe propriile picioare fără să se împiedice în şireturi, şi cu atât mai puţin să dea o pasă (cu latul) de un metru jumate, nici australianul nu părea să priceapă ce se întâmplase cu eleva sa, care cu o zi înainte se luptase până la capăt cu Sharapova, reuşind s-o răpună eroic pentru a doua oară la rând, şi poate că şi la ultima şedinţă de pregătire dinaintea finalei manifestase o energie şi o poftă de joc remarcabile, iar acum se plimba dezorientată pe teren, fără să ştie ce caută acolo la ora aceea, în afara unicului scop precis de a-şi da jos cozorocul abia pus cu câteva minute înainte, la încălzire, gest minor, dar plin de semnificaţii, după cum am mai scris, dacă nu cumva o fi vreo înţelegere (bizară) cu noul sponsor, pentru o mai bună expunere mediatică. Ei bine, indiferent de valoarea lor intrinsecă – mai mică, spre zero, în cazul unora, incomparabil mai mare, spre uriaşă, în cazul celeilalte – cu toţii sunt pur şi simplu români.

Din păcate, în ceea ce-o priveşte pe Simona, genul acesta de atitudine bleagă ce urmează unei reuşite mai mult sau mai puţin spectaculoase tinde să devină obişnuinţă, însă dacă în toamna trecută, la Beijing, avea măcar scuza sau consolarea că după succesul din semifinale devenise (pentru prima oară) numărul 1 mondial, aşa că finala n-a mai interesat-o, o victorie chinuită, în trei seturi lungi, cu o Sharapova deja istovită după un meci cu Ostapenko de peste trei ore, dar care chiar şi aşa – spre deosebire de ce avea să (NU) facă Simona într-o situaţie perfect similară – a jucat, fără îndoială (şi o spun ca unul care nu ratează nicio ocazie de a o urmări), cel mai bun tenis al ei de la (dacă nu şi dinainte) de finala de la Roland Garros disputată tot cu Simona, o astfel de victorie, ziceam, în condiţiile în care, văzându-le până atunci pe amândouă, eram convins că românca o va spulbera în două seturi scurte, nu reprezintă nici pe departe echivalentul unui turneu de Mare Şlem câştigat. Parol!