SECRETUL EŞECULUI

Foto: Mediafax

După nenumărate ediţii ale concursului Eurovision la care România s-a calificat în finală (doar) datorită sau, mai degrabă, din cauza sistemului de vot discutabil, care, printre altele, favorizează naţiunile cu puhoi de cetăţeni plecaţi, mai mult sau mai puţin definitiv, peste hotare, a baftei chioare de a nimeri (aproape) an de an în aceeaşi semifinală cu ţări prietene sau având o diaspora românească însemnată, precum Moldova, Italia şi/sau Spania (ultimele două repartizate în afara concursului, dar având astfel drept de a ne vota) sau, iar mai adesea şi cu unele care se prezintă în general lamentabil ori au făcut-o atunci, iată că a venit şi previzibilul moment al marii ruşini: trupa (cvasi)debutanţilor întârziaţi “The Humans” (nume penibil şi în sine, cu atât mai mult cu cât sunt sigur că a fost furat de la un relativ nou serial de televiziune în care una dintre protagoniste aduce, vag, la culoarea părului, cu solista) n-a mai putut fi ajutată nici măcar de toate aceste circumstanţele favorabile reunite, cum s-a întâmplat aseară, ratând accederea în ultimul act al competiţiei, acolo unde, în schimb, ca umilinţa să fie totală, au ajuns absolut toţi vecinii noştri – Bulgaria, Serbia, Ungaria, Moldova, Ucraina – cu excepţia celui mai de nădejde prieten etern, Marea Neagră!

Din punctul meu de vedere, secretul eşecului a constat nu atât în (non)valoarea piesei – una mai degrabă (doar) mediocră, însă, cumva, fără personalitate, ştearsă, genul pe care o uiţi deja în timp ce-o asculţi, în condiţiile în care s-au calificat bucăţi (chipurile muzicale) (mult) mai proaste, chiar cumplite, dar având un dram de originalitate, precum ale Israelului (Doamne fereşte să şi câştige!), Cehiei, Sloveniei… – cât în apariţia scenică, acolo unde, pe de-o parte, solista [sau cei care au sfătuit-o (prost)] a(u) vrut să demonstreze cu orice preţ că victoria (la mustaţă!) din selecţia naţională nu s-a datorat (în exclusivitate) picioarelor etalate cu generozitate, ci, dimpotrivă, “vocii şi talentului”, plus, eventual, farmecului personal de la gât în sus, demonstrând însă fix contrariul, de vreme ce, la Lisabona, duduia şi-a acoperit cu străşnicie podoabele cele mai de preţ, descoperindu-le doar când şi când, în porţii mici, homeopatice, tip “flashing”, cu ajutorul unui soi de fustă în cunoscutul stil vestimentar “şorţ de sudură”, dar având, totodată, grijă să-i apară cât mai des în prim-plan faţa ridată, numai bună de ilustrat un dicţionar sau o enciclopedie la definiţia expresiei populare “nu-i frumoasă, da-i bătrână”, cu părul ca o căpiţă de fân “pieptănată” de limba vacii (deşi presupun că n-ar fi fost foarte greu de găsit un coafor cumsecade pe-acolo!), iar, pe de altă parte, în “show”-ul execrabil, pentru care, însă, responsabilitatea revine în special TVR [ce-o să se mai bucure cei de-acolo că acum pot ciopârţi liniştiţi finala cu calupuri publicitare inserate (ilegal – CNA-ule!) pe durata interviurilor din camera verde, dat fiind că tot nu mai avem reprezentanţi şi oricum n-o să se mai uite nimeni], care, având la dispoziţie, pe lângă, totuşi, experienţa unor concursuri similare (spre deosebire de “The Humans”), un arsenal întreg de lumini, efecte speciale şi aşa mai departe, asigurat de gazde şi cu care alţii au oferit reprezentaţii remarcabile, au însăilat o scenetă (ne)demnă de brigăzile artistice din anii ‘80, cu măşti şi marionete pescuite parcă din recuzita Teatrului Ţăndărică, dar cu care s-au mai şi fălit prosteşte că i-au păcălit pe ăia de la Eurovision, cu regula lor conform căreia nu poţi aduce pe scenă decât şase oameni, când la noi au fost, cică, fix 31… de paiaţe, plus cele câteva în carne şi oase, care întindeau abulic mâinile să sugereze ceva ce probabil în minţile lor părea mai limpede, şi pe care scenetă ar fi putut-o la fel de bine monta pe o scena improvizată din lădiţe de roşii în piaţa centrală a unui orăşel mic de provincie, cu tot cu stopurile alea de camion din spate. 

Altfel, actuala ediţie a concursului este nu doar printre cele mai slabe din ultimii ani, aşa cum mă văd pus în situaţia de a scrie cam de fiecare dată pe vremea asta, ci şi slabă pur şi simplu, în sine, proastă de-a dreptul, eu unul neavând vreo (şi cu atât mai puţin două-trei) piesă favorită, ci doar câteva (ca să nu spun foarte multe) despre care sper din tot sufletul să NU câştige, convins că ar intra într-un palmares “all-time” al ruşinii (la) Eurovision, în frunte cu cea interpretată de dihania aceea bizară care reprezintă Israelul (un fel de… femeie, fără barbă, dar mai înspăimântătoare decât dacă ar fi avut, numai bună să bântuie coşmarurile telespectatorilor!) şi care, din câte înţeleg, e cotată cu cele mai mari şanse, că, deh, aşa e lumea...