SPORT EXTREM: PRIVITUL LA TELEVIZOR
Reprezint dovada [din fericire (încă)] vie, în carne şi oase (rupte), că, în zilele noastre, graţie măsurilor sporite de siguranţă, până şi unele dintre cele mai spectaculoase accidente din Formula 1 sunt mai periculoase pentru telespectatori decât pentru piloţii direct implicaţi.
Weekendul (răs)trecut, în timpul Marelui Premiu al Azerbaidjanului (care s-a înscris definitiv pe lista favoritelor mele şi, din câte am înţeles, şi pe a comentatorilor de la Digi Sport, deşi, în urmă cu doi ani, la inaugurare, îi urau o grabnică dispariţie din calendarul competiţional, ceea ce, din păcate – că aşa e când n-ai grijă ce-ţi doreşti –, se pare că se va şi întâmpla), profitând (vorba vine!) de un moment (prelungit) de acalmie, când nu se mai petrecea nimic deosebit de câteva tururi, dar se prefigura un final palpitant, am dat o fugă până la baie pentru nişte chestiuni presante, care nu suportau amânare decât cu eforturi dacă nu chiar supraomeneşti, cel puţin inconfortabile din partea mea de-a lungul următoarelor vreo douăzeci de minute rămase din cursă, însă – conform unei tradiţii despre care am mai amintit în treacăt, dar aş putea scrie un adevărat tratat, înşirând, de pildă, zecile de meciuri de fotbal sau hochei în care unicul gol (decisiv pentru vreo calificare) s-a marcat în astfel de clipe (grele) sau, dimpotrivă, pe cele în care aşa le-am pierdut pe toate trei sau patru! – doar ce am păşit în camera de chibzuinţă cu pricina, când l-am auzit pe unul dintre aceiaşi doi comentatori amintiţi anunţând cu ţipete ca din gură de şarpe acroşajul dintre Verstappen şi Ricciardo, ceea ce a determinat o succesiune de mici evenimente catastrofale, deoarece, în tentativa de a reveni cât mai rapid în camera cu televizorul, piciorul meu (drept) de bază a încăput doar în proporţie de circa optzeci la sută pe uşa subdimensionată a băii, restul de vreo douăzeci, constituit din degetul mic, forţând tocul de lemn, fără nicio şansă de a ieşi biruitor sau măcar din încăpere pe-acolo, rezultatul fiind că, nu chiar a doua, dar a treia zi, fix pe 1 Mai, îngrijorat de aspectul neobişnuit de sinistru al vânătăii apărute, şi în ciuda faptului că sunt familiarizat cu genul ăsta de incidente suferite dureros de frecvent, mi-am luat inima în dinţi şi, pentru prima oară în viaţa mea, am ajuns (şchiopătând) la un Spital (de Urgenţă), unde, după mai bine de două ceasuri (adicătelea deloc urgent) de aşteptat pe la cozi [semn că nici minivacanţele de 1 Mai nu mai sunt ce-au fost odată şi lumea stă mai mult pe (a)casă, unul dintre cele mai periculoase locuri din lume] am reuşit să-mi fac o radiografie din care a reieşit că m-am ales cu o (mică) fractură în privinţa căreia medicul (ortoped) de gardă, mai mult amabil decât priceput, mi-a furnizat preţioasele sfaturi (ne)profesionale, repetate de cel puţin cinci-şase ori pe parcursul celor cam tot atâtea minute petrecute în cabinetul său, “nu ştiu ce să vă zic”, adică dacă să o las să treacă de la sine, stând cu piciorul în sus şi cu comprese cu apă rece, după cum aflasem şi singur, de pe mult hulitul (de către doctori) internet că se tratează inclusiv fracturile (minore) de acest fel sau să mă de-a dreptul internez pentru ceva operaţie, după care s-a oferit – până când mă decid şi/sau cer o a doua opinie (care, în atari condiţii, devenea mai degrabă prima) – să-mi aplice dacă nu chiar o frecţie, câtă vreme picioru-mi – slavă Domnului! – (încă) nu e de lemn, ci o faşă (elastică), dar a trebuit să se recunoască (şi mai) neputincios atunci când o asistentă altminteri tinerică, dar mai puţin frumoasă decât cele de care am parte în astfel de situaţii uşor umilitoare, l-a informat cu zâmbetul pe buze că s-au terminat de mult, adăugând (în încheiere) că tot ce (mai) poate să facă (pentru mine) e să-mi ofere un soi de reţetă pentru a-mi procura, în regie proprie, de la o farmacie, după care, eventual, să revin pentru a mi-o pune el, ceea ce fireşte că am refuzat politicos, convins deja că sunt şanse destul de mari să mă pricep mai bine decât domnia lui (şi) la asta, iar până acum sunt aproape vindecat, mulţumesc de întrebare. În concluzie, aşa cum mă şi temusem de la (vorba vine!) bun început, în loc să stau liniştit acasă, tratându-mi, ca de obicei, măcar micile afecţiuni (de acest gen şi nu numai) cu indiferenţă şi leacuri băbeşti (ba chiar şi un bandaj elastic aveam prin dulăpiorul cu medicamente şi oricum intenţionasem să-l utilizez), fără să mă las pe şi la mâna (dacă nu neapărat sau întotdeauna criminală, cel puţin incompetentă a) sistemului sanitar din România, mai rău m-am NEliniştit, bântuit zile şi nopţi la rând de imaginea destul de cutremurătoare a radiografiei cu fractura despre care nici n-aş fi ştiut (sigur) că am avut-o, la fel cum s-o fi întâmplat cu multe altele.
Revenind la dramaticul accident soldat – pe lângă rănirea mea (uşoară) – (doar) cu abandonul celor doi protagonişti de la Red Bull şi intervenţia safety car-ului, oricât de mult mi-aş fi dorit, după urmărirea nenumăratelor reluări (că pun cursele şi la înregistrat, tocmai pentru astfel de situaţii) şi cu avantajul de a le fi văzut şi judecat oarecum la rece, de vreme ce am ratat difuzarea lui în direct, să îi atribui vina în exclusivitate tânărului olandez, aflat şi-aşa într-o pasă proastă, trebuie să admit că nici coechipierul său nu a gestionat lucrurile perfect, dat fiind că la manevra lui de a simula, mai întâi, depăşirea, celălalat aproape că nu apus botu reacţionat, schimbând direcţia prea puţin sesizabil şi aproape justificat de încadrarea în virajul următor, iar atacul propriu-zis a fost efectuat uşor intempestiv, australianul păcălindu-se mai degrabă pe sine însuşi. Să zicem (tot) un 80-20, ca procente de împărţire a responsabilităţii, similare cu cele din cazul meu, deşi acolo era vorba despre altceva, respectiv mere, nu pere.
Partea bună în toată această nebunie a fost că am putut consemna una din foarte rarele ocazii când un favorit de-al meu, în speţă Hamilton, beneficiază de un noroc chior, câştigând cursa după ce a profitat (spre propria sinceră şi vădită stânjeneală manifestată la interviurile ulterioare, semn că e un tip de bun-simţ şi cu capul pe umeri) de abandonul stupid al lui Bottas (pană de cauciuc) şi de greşeala lui Vettel (plus a echipei sale), în condiţiile în care britanicul a pilotat mai degrabă modest, dovedind (o dată în plus) că e nesigur, predispus la erori neforţate atunci când rulează aproape de unul singur pe o pistă relativ liberă (s-o fi plictisind), inclusiv (deşi nu a fost cazul acum) când se află (detaşat) în fruntea plutonului. Deşi ar trebui să facă parte din bagajul unui campion mondial, aptitudinile de “mecanic de locomotivă”, cum le zic eu, îi cam lipsesc, spre deosebire de rivalul de la Ferrari, care le are cam doar pe astea.
Weekendul (răs)trecut, în timpul Marelui Premiu al Azerbaidjanului (care s-a înscris definitiv pe lista favoritelor mele şi, din câte am înţeles, şi pe a comentatorilor de la Digi Sport, deşi, în urmă cu doi ani, la inaugurare, îi urau o grabnică dispariţie din calendarul competiţional, ceea ce, din păcate – că aşa e când n-ai grijă ce-ţi doreşti –, se pare că se va şi întâmpla), profitând (vorba vine!) de un moment (prelungit) de acalmie, când nu se mai petrecea nimic deosebit de câteva tururi, dar se prefigura un final palpitant, am dat o fugă până la baie pentru nişte chestiuni presante, care nu suportau amânare decât cu eforturi dacă nu chiar supraomeneşti, cel puţin inconfortabile din partea mea de-a lungul următoarelor vreo douăzeci de minute rămase din cursă, însă – conform unei tradiţii despre care am mai amintit în treacăt, dar aş putea scrie un adevărat tratat, înşirând, de pildă, zecile de meciuri de fotbal sau hochei în care unicul gol (decisiv pentru vreo calificare) s-a marcat în astfel de clipe (grele) sau, dimpotrivă, pe cele în care aşa le-am pierdut pe toate trei sau patru! – doar ce am păşit în camera de chibzuinţă cu pricina, când l-am auzit pe unul dintre aceiaşi doi comentatori amintiţi anunţând cu ţipete ca din gură de şarpe acroşajul dintre Verstappen şi Ricciardo, ceea ce a determinat o succesiune de mici evenimente catastrofale, deoarece, în tentativa de a reveni cât mai rapid în camera cu televizorul, piciorul meu (drept) de bază a încăput doar în proporţie de circa optzeci la sută pe uşa subdimensionată a băii, restul de vreo douăzeci, constituit din degetul mic, forţând tocul de lemn, fără nicio şansă de a ieşi biruitor sau măcar din încăpere pe-acolo, rezultatul fiind că, nu chiar a doua, dar a treia zi, fix pe 1 Mai, îngrijorat de aspectul neobişnuit de sinistru al vânătăii apărute, şi în ciuda faptului că sunt familiarizat cu genul ăsta de incidente suferite dureros de frecvent, mi-am luat inima în dinţi şi, pentru prima oară în viaţa mea, am ajuns (şchiopătând) la un Spital (de Urgenţă), unde, după mai bine de două ceasuri (adicătelea deloc urgent) de aşteptat pe la cozi [semn că nici minivacanţele de 1 Mai nu mai sunt ce-au fost odată şi lumea stă mai mult pe (a)casă, unul dintre cele mai periculoase locuri din lume] am reuşit să-mi fac o radiografie din care a reieşit că m-am ales cu o (mică) fractură în privinţa căreia medicul (ortoped) de gardă, mai mult amabil decât priceput, mi-a furnizat preţioasele sfaturi (ne)profesionale, repetate de cel puţin cinci-şase ori pe parcursul celor cam tot atâtea minute petrecute în cabinetul său, “nu ştiu ce să vă zic”, adică dacă să o las să treacă de la sine, stând cu piciorul în sus şi cu comprese cu apă rece, după cum aflasem şi singur, de pe mult hulitul (de către doctori) internet că se tratează inclusiv fracturile (minore) de acest fel sau să mă de-a dreptul internez pentru ceva operaţie, după care s-a oferit – până când mă decid şi/sau cer o a doua opinie (care, în atari condiţii, devenea mai degrabă prima) – să-mi aplice dacă nu chiar o frecţie, câtă vreme picioru-mi – slavă Domnului! – (încă) nu e de lemn, ci o faşă (elastică), dar a trebuit să se recunoască (şi mai) neputincios atunci când o asistentă altminteri tinerică, dar mai puţin frumoasă decât cele de care am parte în astfel de situaţii uşor umilitoare, l-a informat cu zâmbetul pe buze că s-au terminat de mult, adăugând (în încheiere) că tot ce (mai) poate să facă (pentru mine) e să-mi ofere un soi de reţetă pentru a-mi procura, în regie proprie, de la o farmacie, după care, eventual, să revin pentru a mi-o pune el, ceea ce fireşte că am refuzat politicos, convins deja că sunt şanse destul de mari să mă pricep mai bine decât domnia lui (şi) la asta, iar până acum sunt aproape vindecat, mulţumesc de întrebare. În concluzie, aşa cum mă şi temusem de la (vorba vine!) bun început, în loc să stau liniştit acasă, tratându-mi, ca de obicei, măcar micile afecţiuni (de acest gen şi nu numai) cu indiferenţă şi leacuri băbeşti (ba chiar şi un bandaj elastic aveam prin dulăpiorul cu medicamente şi oricum intenţionasem să-l utilizez), fără să mă las pe şi la mâna (dacă nu neapărat sau întotdeauna criminală, cel puţin incompetentă a) sistemului sanitar din România, mai rău m-am NEliniştit, bântuit zile şi nopţi la rând de imaginea destul de cutremurătoare a radiografiei cu fractura despre care nici n-aş fi ştiut (sigur) că am avut-o, la fel cum s-o fi întâmplat cu multe altele.
Revenind la dramaticul accident soldat – pe lângă rănirea mea (uşoară) – (doar) cu abandonul celor doi protagonişti de la Red Bull şi intervenţia safety car-ului, oricât de mult mi-aş fi dorit, după urmărirea nenumăratelor reluări (că pun cursele şi la înregistrat, tocmai pentru astfel de situaţii) şi cu avantajul de a le fi văzut şi judecat oarecum la rece, de vreme ce am ratat difuzarea lui în direct, să îi atribui vina în exclusivitate tânărului olandez, aflat şi-aşa într-o pasă proastă, trebuie să admit că nici coechipierul său nu a gestionat lucrurile perfect, dat fiind că la manevra lui de a simula, mai întâi, depăşirea, celălalat aproape că nu a
Partea bună în toată această nebunie a fost că am putut consemna una din foarte rarele ocazii când un favorit de-al meu, în speţă Hamilton, beneficiază de un noroc chior, câştigând cursa după ce a profitat (spre propria sinceră şi vădită stânjeneală manifestată la interviurile ulterioare, semn că e un tip de bun-simţ şi cu capul pe umeri) de abandonul stupid al lui Bottas (pană de cauciuc) şi de greşeala lui Vettel (plus a echipei sale), în condiţiile în care britanicul a pilotat mai degrabă modest, dovedind (o dată în plus) că e nesigur, predispus la erori neforţate atunci când rulează aproape de unul singur pe o pistă relativ liberă (s-o fi plictisind), inclusiv (deşi nu a fost cazul acum) când se află (detaşat) în fruntea plutonului. Deşi ar trebui să facă parte din bagajul unui campion mondial, aptitudinile de “mecanic de locomotivă”, cum le zic eu, îi cam lipsesc, spre deosebire de rivalul de la Ferrari, care le are cam doar pe astea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu