REVANŞE

Chiar şi aşa pesimist cum sunt din fire, înclinat să mă aştept ca lucrurile să iasă pe dos decât mi-aş dori, mai cu seamă pe plan sportiv, aproape că n-am avut nicio emoţie înaintea (şi cu atât mai puţin în timpul) partidei dintre Simona Halep şi Naomi Osaka, de la Roma (dovadă că m-am şi uitat de la început), asta, paradoxal, nu în pofida, ci, dimpotrivă, tocmai datorită rezultatului (nefavorabil) din precedenta întâlnire a celor două, dat fiind că, de la o vreme, jucătoarea noastră nu prea obişnuieşte să o încaseze de două ori la rând de la o aceeaşi adversară, izbutind să-şi ia revanşele cu vârf şi îndesat, după cum au putut să constate pe pielea lor alde Ostapenko, Sharapova sau Kasatkina.

Cheia victoriei (zdrobitoare) de azi a constat în faptul că, spre deosebire de un alt obicei de-al ei, doar că prost, Simona a început partida foarte bine, concentrată, reuşind să se ridice dacă nu la potenţialul său maxim de joc, măcar la nivelul arătat de japoneză şi să evite un aproape tradiţional (şi foarte plauzibil, în condiţiile în care aceasta din urmă a avut vreo trei sau patru mingi de break la 0-1) 0-2 sau chiar 0-3, astfel încât i-a stârpit din rădăcină avântul revoluţionar, manifestat (şi) data trecută (când, dimpotrivă, i l-a stimultat printr-o prestaţie modestă) şi i-a inoculat mai degrabă teama că de data asta se va face de râs în faţa numărului 1 mondial, ceea ce s-a şi întâmplat, spre marea mea satisfacţie reţinută, fiindcă, vorba filosofului, “niciun meci nu seamănă cu altul”, iar greul abia începe.