PE FUNDURILE DISPERĂRII

Pot să înţeleg foarte bine frustrarea celor care se află, la un moment dat, de sau pe ceea ce li se pare a fi partea greşită a istoriei sau, în orice caz, a buletinului de vot, obligaţi să accepte rezultatul unor alegeri (politice) făcute de alţii, pe care îi dispreţuiesc şi care, din motive misterioase, parcă preferă întotdeauna răul mai mare. Fără a mai pune la socoteală şi cele peste două decenii cu specific… aparte trăite sub Ceauşescu, eu însumi am fost în această situaţie după copleşitoarea majoritate a scrutinelor post-decembriste, incluzând aici şi referendumurile pentru demiterea lui Băsescu, iar după celelalte, din nesemnificativa minoritate, am ajuns, invariabil şi foarte curând, să-mi muşc mâna cu care l-am ştampilat pe – minune mare! – câştigător, incluzând aici şi alegerile (prezidenţiale) din 2004, când l-am votat pe acelaşi Băsescu. În plus, de câteva runde electorale încoace, de când nu mai particip efectiv, “că n-am cu cine”, sunt la fel de frustrat indiferent de rezultate şi, cum nici Regele Mihai nu mai trăieşte, se prea poate să nu mai ies vreodată din această stare. 

Ce nu pot să înţeleg, în schimb, este disperarea celor (de mai sus) care se manifestă acum pe Facebook şi manifestează în Piaţa Victoriei. Ca unul care am trăit pe pielea mea, nu prin poveştile părinţilor şi bunicilor, vremurile tulburi de după căderea lui Ceauşescu, când, practic, o mână de oameni (mai ales raportat la, nu-i aşa?, sutele de mii din Piaţa Victoriei de-acum) demonstram împotriva celor care deturnaseră sensul profund anticomunist al Revoluţiei, “furând-o”, şi de teamă că trecerea la şi-aşa firava “democraţie originală” nici măcar nu era ireversibilă; când în fruntea ţării venise, dimpotrivă, un bătrân comunist şcolit la Moscova, despre care aveam toată îndreptăţirea să suspectăm că ne va conduce mai degrabă spre integrarea în Comunitatea Statelor Independente (fosta URSS), decât către Occidentul la care visam şi unde încă nu ne prea primea nimeni nici ca turişti; când respectivul individ avea să fie ales cu o majoritate de 85% din vreo 86% procent de participare la vot, în condiţiile în care românii erau cu toţii în ţară, încât speranţa că vom apuca şi vremurile când măcar o parte din aceşti 12 milioane de tovarăşi concetăţeni se vor “trezi” părea cu totul iluzorie (la drept vorbind, nici nu s-au trezit, doar şi-au şi mi-au schimbat puţin coşmarul, dar asta e altă poveste), dovadă că avea să mai câştige – cu o pauză între ele care şi acum mi se pare de domeniul miracolului – încă două mandate; când întreaga putere (politică) – Guvern, Parlament (în proporţie de peste 76% după redistribuiri), Preşedinte, başca Justiţia – era concentrată în mâna aceluiaşi partid, FSN, nu, de bine, de rău, mai împărţită, ca acum; când minerii îşi făceau drum prin Bucureşti periodic, chemaţi de autorităţi, şi – fără să fi utilizat chiar cianură de-asta expirată şi bastoane de cauciuc letale ca jandarmii din ziua azi – lucrau destul de convingător cu furtunurile şi târnăcoapele din dotare, sprijiniţi de “cetăţenii de bine” aborigeni; când economia se îndrepta spre o direcţie aşa bună că inflaţia se scria cu trei cifre; şi când, în ciuda tuturor celor de mai sus şi a multor altora, noi reuşeam să demonstrăm cu adevărat paşnic, iar cea mai vulgară lozincă era un JOS ILIESCU! strigat, ce-i drept, cu atâta patos, că suna mai ameninţător decât înjurătura cu conotaţii homosexuale în mare vogă acum; ei bine, după toate astea, chiar şi dacă pot fi de acord cu multe dintre revendicările lor de principiu, îmi vine greu să rezonez până la capăt cu tinerii (şi mai puţin tinerii) frumoşi (cu toţii) din ziua de azi (printre care, la un calcul sumar, dar multidirecţional, se prea poate să se afle şi mulţi dintre fii/fiicele şi nepoţii/nepoatele celor prea majoritari din anii ’90, daţi şi ei de trei ori peste cap prin 2004 şi deveniţi “de dreapta” pedelistă, în timp ce, de pildă, dintre prietenii cu care mă întâlneam pe-atunci în Piaţa Universităţii abia de mai sunt câţiva prin ţară) şi care (tineri), după ce că “şi-au luat ţara înapoi” în urmă cu patru ani, iar unii dintre ei au deţinut-o, sub Băsescu, încă zece înainte, din care patru, cu Boc şi MRU prim-miniştri, în exclusivitate, iar acum se află deja la jumătatea unui ciclu electoral, astfel încât ar mai avea doar doi ani de suportat jugul nemilos al dictaturii lui “Dracnea”, cu condiţia, desigur, să-şi mişte fundurile lor de disperaţi la secţiile de vot, ca să arate că sunt mai mulţi (şi mai deştepţi) decât ceilalţi, în loc să povestească alţi patru ani cum fix în sâmbătă dinaintea scrutinului au fost toată noaptea la un chef-monstru şi s-au trezit târziu şi până să mănânce, să se îmbrace şi să plece de-acasă s-au închis urnele, după toate astea, aşadar, se vaită de mama focului că li s-a furat viitorul (copilaşilor), că ţărişoara în care trăiesc (sau nu), dar pot pleca oricând, membră a NATO şi a Uniunii Europene, e aruncată printre cele bananiere, că economia ei, aşa cum e ea, cu cea mai mare creştere din Europa şi cu o inflaţie pe alocuri subunitară, se duce naibii de râpă împingându-i în bejenie, către noile patrii unde e oleacă mai bine, fiindcă pensiile şi salariile sunt deja suficient de mari, încât nu mai trebuie să le crească nimeni ca să strice fragilul “echilibru macro” şi că nenorocirea cea mai mare care li se poate întâmpla pe lumea asta – peste războaie, cutremure, boli incurabile sau o moarte în familie – e să vadă cum un politician corupt scapă de puşcărie.

Dacă n-ar fi teribil de trist, zău că m-ar pufni râsul.