NIMIC DESPRE POMPIERI

Dacă aș (mai) fi nu neapărat jurnalist – pentru că asta, în principiu, prin prisma studiilor (inclusiv superioare), (încă) sunt, doar că... retras, așa încât nu (mai) e de datoria mea să-mi pierd vremea cercetând, deși, spre deosebire de majoritatea celor aflați încă în activitate, aș putea s-o și fac –, ci reporter de teren, eventual la una din (prea) multele televiziuni unde se vorbește despre greva profesorilor, aș întreba, nu tendențios sau ceva, ci din pură curiozitate, deoarece chiar nu știu, în ce (alte) țări profesorii la început de carieră, debutanți, intră în sistem, din prima zi de lucru, cu salariul mediu pe economiile respective, adică, de niște eventuale pilde, ale SUA, Germaniei sau Suediei, așa cum cer sindicaliștii de la noi, în condițiile în care, dacă nu mă înșel amarnic, „mediu pe economie” înseamnă că sunt luați în, efectiv, calcul și toți salariații din IT, bănci, multinaționale de mare anvergură etc., cu tot cu directorii lor de toate felurile, și având în vedere că, din ce mai văd și eu pe ici, pe colo, în special prin filme, salariile din învățământul de pretutindeni cam sunt subiect de glume și bancuri, pe de-o parte, și/sau compătimire, pe de alta, în schimb, firește, se face și acolo apel la „devotament”, „dăruire”, „vocație” și așa mai departe.

Cât privește treaba cu „respectul”... măsurat în bani și salarii „decente”, care ar trebui acordat profesorilor, categorie socioprofesională mai cu nu știu ce moț (că de pompieri nu prea mai are nimeni nevoie), mă întreb cum ar arăta, dacă n-ar fi absurdă și, din păcate, oarecum caraghioasă, câtă vreme în România ideea de sindicate e strict legată de salariații la stat, bugetari, în timp ce la privat s-a dezvoltat un soi de exploatare a muncii (ne)demnă de secolul XIX (o să scriu mai pe larg cu altă ocazie), o grevă a, să zicem, scriitorilor din România, care sunt la fel de îndreptățiți să invoce noțiunea de „respect”, fiindcă, la urma urmelor, sunt reprezentanții culturii unei întregi națiuni sau ceva, iar ei, la fel ca și profesorii, sunt care mai buni, care mai slabi, care mai geniali, care mai mediocri sau chiar catastrofali, unii descurcându-se financiar într-un fel sau altul, poate chiar din roadele creației lor literare (vreo doi sau trei), dar mai degrabă din tot soiul de „meditații”, gen scris prin reviste sau apariții la televiziunile comerciale, dacă nu cumva chiar prestând cu totul și cu totul alte activități, iar dacă ar fi să etalăm „salariile” lor (sau orice altă formă de venit, cu tot cu sporuri... „de solicitare neuropsihică” (?!) sau „de dirigenție” și tichete de vacanțe, cum au, totuși, profesorii) pe la talk-show-uri, ar râde lumea în hohote înainte să izbucnească în plâns, dar vocația e vocație și nu cred că scriu neapărat mai bine cei care sunt plătiți mai mult (ci doar în cazurile fericite sunt plătiți mai mult cei care scriu mai bine).