CIOCANE ȘI BORMAȘINI

Oricât de greu mi-a venit și, de fapt, pe undeva, încă îmi vine, ca unul care îmi desfășor activitatea în cu totul alt domeniu, dar, pe de altă parte, am trecut în urmă cu niște ani printr-o amplă renovare a propriului apartament, aproape am înțeles că există, sau, măcar, am reușit să identific, mai degrabă imaginându-mi, niște proceduri șantieristice care să necesite utilizarea uneia sau chiar mai multor bormașini simultan, timp de zeci de minute, iar uneori de-a dreptul ore, în șir, continuu, fără absolut nicio pauză în afară de cea de masă a muncitorilor, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în ultimele săptămâni la etajul de sub mine.

Ce n-am reușit să dibui, însă, nici până în ziua de azi, deși mă străduiesc, practic, de o viață întreagă de locuit într-un bloc de oameni gospodari și cu iubire de frumos și noutate în viețile lor, dar cu venituri modeste, care își schimbă periodic faianța, gresia, parchetul și culoarea pereților, dar pe rând, o cameră acum, alta la anul..., iar între timp începe renovarea și vecinul de la trei, și cel de la șase.., astfel încât niciodată nu e cu adevărat liniște, iar eu, din (ne)fericire, îmi și petrec toată ziua și toate zilele în camera de lucru, este de ce, așa cum se întâmplă și în ultimele zile, în, presupun, alte multe faze ale lucrării, când doar se vopsesc caloriferele sau se spoiesc pereții, muncitorii pornesc, încă de la prima oră (legală, ce-i drept, conform prevederilor în vigoare), practic din clipa când se apucă de treabă, un foarte scurt – chiar de până la cinci minute, dar prea destul cât să dea deșteptarea generală în tot cartierul – concert asurzitor de ciocane și bormașini, după care, în mod absolut surprinzător, nu mai au nevoie de respectivele ustensile nici măcar o secundă până la sfârșitul programului, instalându-se o altfel îmbucurătoare liniște relativă, enervantă doar prin contrast cu ce ar fi putut să fie din capul locului, însă ritualul reîncepe a doua zi, când se petrece fix același fenomen, uneori timp de alte săptămâni de-a rândul. Să fie oare doar impulsul de a testa, prevăzători, niște scule de care de fapt nu au neapărată nevoie, dar nu se știe niciodată? Sau e un fel de încălzire a muncitorilor, similară cu a sportivilor înainte de competiții, un fel de intrare în ritm, efectuată cu cele mai solicitante unelte?

Sincer, aștept lămuriri din partea oricui e în măsură să mi le ofere, asta și ca să nu rămân cu teama că doar sufăr eu de un fel de mania persecuției cu accente de paranoia, ajungând să-mi închipui că e ceva făcut strict împotriva mea, la fel cum am impresia că numai muncitorii din jurul meu lucrează, până la ore târzii, inclusiv în weekenduri (da, cu tot cu duminici!) și în timpul sărbătorilor legale (gen recentele Paște și 1 Mai), deși, de câte ori am apelat eu la unii, aveau, pe lângă un program de bugetari, și tot felul de zile trecute cu roșu sau negru în calendarele religioase, când nu veneau la treabă în ruptul capetelor.