CU DIPLOMĂ, FĂRĂ DIPLOMĂ

Cum în România nu există, practic, dezbatere în care, fie din capul locului, fie mai pe parcurs, combatanții să nu se radicalizeze în mod grotesc, pierzând pe drum (cei care o mai aveau) orice urmă de măsură, bun-simț și rațiune, încât până la urmă reducerea la (aproape) absurd devine un procedeu legitim în (contra)argumentație, având, cel puțin în principiu și dacă ne referim, totuși, la persoane cu IQ măcar de mamifere, darul să le pună în față un soi de oglindă care să le arate diformitățile intelectuale, i-aș întreba și eu pe fan(atic)ii cursurilor de „scriere creativă” care merg până într-acolo – uneori nici măcar pe deplin conștient, aș paria – încât să susțină că, așa cum nu poți să devii doctor fără să fi absolvit Medicina (și să mai treci și prin tot felul de alte etape, gen rezidențiat), avocat fără să faci Dreptul (și să intri în Barou) și arhitect fără să termini, firește, Arhitectura (și să mai obții și cine știe ce alte patalamale postuniversitare), în ziua de astăzi nu mai poți îmbrățișa „meseria” de scriitor fără să fi absolvit un astfel de curs, cum ar reacționa ei dacă într-o bună zi s-ar adopta o lege (că politicieni suficient de stupizi avem din belșug) prin care într-adevăr să nu mai poți „profesa” literatura și, implicit, să nu mai poți publica dacă nu ești absolvent – cu diplomă de licență, masterat și așa mai departe – al Facultății de Litere, plus, eventual, deținător al vreun certificat de la o astfel de „instituție” de predare a cursurilor de „scriere creativă” atestată de stat. Îmi place să cred (dar mă tem să nu greșesc) că măcar unii dintre ei, cu mințile mai apropiate de locurile lor, ar țipa ca din gură de șarpe, cu atât mai mult cu cât, n-am nicio îndoială (de vreme ce am, dimpotrivă, informații publice concrete), s-ar afla ei înșiși „în afara cadrului legal”, ca să zic așa.

Pe undeva chestia asta mă duce cu gândul la convulsiile declanșate atunci când Federația Română de Fotbal a stabilit că nu mai pot activa ca antrenori la echipele din prima ligă decât cei care dețin anumite acreditări pe bază de studii, respectiv Licența PRO, obținută în niște condiții bine stabilite de... către cineva, iar cei mai înverșunați partizani ai acestei măsuri – care mie continuă să mi se pară exagerată pentru un domeniu eminamente vocațional, în care temelia o constituie talentul, iar responsabilitatea este mai degrabă individuală, în sensul că prin eventuala nepricepere a unui antrenor nu e rănit nimeni altcineva în afara patronului care l-a angajat pe barba lui și cunoscându-i (in)competențele – au devenit instantaneu o mulțime de ziariști sportivi și realizatori de televiziune ai posturilor de profil care au ca studii de (ALTĂ) „specialitate” (adicătelea fie jurnalism, fie sport, fie și/nici una, și/nici alta) tot felul de facultăți de construcții și politehnici, dar, firește, nu sesizează ridicolul situației (că n-au simțul respectiv), muștele de pe căciuli și bârnele din propriii ochi, întrebându-se cam de ce alte meserii la fel de comode și bănoase s-ar putea apuca ei la vârstele lor deloc fragede dacă o regulă similară s-ar aplica și în presă.