PREMIILE OSCAR 2024

Tot în (pen)ultima clipă (mai precis zi) și la fel de (tot mai) greu ca de obicei în ultimii ani, am izbutit s-o scot la capăt și de data asta cu filmele nominalizate la principalele categorii ale premiilor Oscar, până și tradiționala singură peliculă ratată ultimele dăți fiind acum doar una pe care a trebuit s-o urmăresc numai fără subtitrare, în original, ceea ce n-a avut vreun mare impact negativ asupra aprecierii manierei de interpretare a unicei actrițe remarcate de membrii Academiei, și cu atât mai puțin a altor capitole, oricum ignorate complet de ei, altminteri pe bună dreptate, așa încât pot să-mi exprim în cunoștință de cauză opțiunile și câteva mărunte considerațiuni pe marginea selecției.

Pe lângă obișnuita „diversitate” cu orice preț adoptată în ultima vreme de către „selecționeri”, care face, practic, să nu mai existe categorie fără măcar doi protagoniști de culoare, sau măcar unul așa și unul asiatic sau hispanic, ceea ce nu prea are cum să respecte nici măcar adevărul cinemato-demografic și cu atât mai puțin pe cel valoric, prigonitele ignorate de-acum fiind, după cum am mai remarcat și cu alte ocazii anterioare, actrițele frumoase și, mai ales, blonde, precum Amy Adams de odinioară și Margot Robbie de-acum, protagonista și, efectiv, parcă la propriu, sufletul altminteri polinominalizatului, chiar și dincolo de puterea mea de înțelegere, „Barbie”, am descoperit o tendință încă și mai bizară, aceea de a trece la categoria „cel mai bun film” pelicule care, conform acelorași „selecționeri”, nu mai sunt bune la (mai) niciun alt capitol – actori, regizor, scenariu, costume măcar... –, așa cum se întâmplă cu absolut ternul „Past Lives”, nominalizat, ce-i drept, și DOAR pentru banalul spre clișeist-plagiatorul scenariu „original”, care se poate rezuma într-o propoziție sau, cel mult, frază – „un băiat și o fată despărțiți în copilărie se mai tot regăsesc (pe Facebook) din 12 în 12 ani și descoperă că încă se îndrăgesc, dar fata devenită femeie toantă apucă la un moment dat să se mărite cu altul, fiindcă după primii 12 ani de tihnită singurătate i se par prea lungi câteva luni până la o posibilă revedere cu vechiul prieten de care tocmai descoperise că s-a (re)îndrăgostit dureros și se îndrăgostește mecanic-fulgerător de altul” –, singura scuză fiind (tot) că s-a rezolvat dintr-un foc și problema (de „diversitate”) cu asiaticii, care domină distribuția, dar pesemne nu mai aveau (destul) loc la categoriile individuale, sau pur și simplu „academicienii” au făcut la un moment dat confuzia pe care tot am și eu tendința s-o fac, între „Past Lives” și „Poor Things”. Tot cam pe-aici l-aș încadra și pe „The Zone of Interest”, care, cumva, rezolvă și el o problemă, și anume cu comemorarea Holocaustului, dar care, pe de altă parte, deși personal am tot ațipit pe parcurs, e, într-adevăr, tulburător și redă foarte bine atmosfera unor împrejurări aparent mărunte pe fondul atrocităților produse efectiv peste gard.

Cert e că, în aceste condiții, dacă aș fi fost reprezentant al celor de culoare chiar aș fi protestat vehement, cu acuze ferme de rasism la adresa membrilor Academiei, pentru că un film cu mult mai potrivit la categoria aceasta ar fi fost „Rustin”, și el nominalizat doar la o alta, „cel mai bun actor în rol principal”, deși ar fi meritat mai mult, pe lângă că ar fi rezolvat și el „în bloc” problema „diversității”... principale.

 

Iată, așadar, favoriții mei:

 

Cel mai bun actor în rol principal: Bradley Cooper – „Maestro” (dar nu m-aș supăra să ia Paul Giamatti, pentru „The Holdovers”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Robert Downey Jr. – „Oppenheimer”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Annette Bening – „Nyad” (urmată de Sandra Hüller în „Anatomy of a Fall”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Emily Blunt – „Oppenheimer”

Cel mai bun regizor: Martin Scorsese – „Killers of the Flower Moon”

Cel mai bun film: „The Holdovers”

Cele mai bune efecte speciale: „The Creator”

Cel mai bun scenariu adaptat: „American Fiction” – Cord Jefferson

Cel mai bun scenariu original: „The Holdovers” – David Hemingson (sau „Anatomy of a Fall” – Justine Trier și Arthur Harari)